Octavian D. Curpaş: Pictură ţesută cu fire rupte din suflet de Ion Panduru
Pictorul Ion Panduru – un maestru al penelului
Oare de câte ori ni s-a întâmplat să stăm neputincioşi în faţa unei picturi, să împietrim pur şi simplu pentru că ramele reuşeau să surprindă mai multă viaţă decât eram noi capabili să trăim? Pentru că dintr-o dată, momentele care trec fugare prin noi se opresc acolo pe pânze… Şi abia atunci realizăm că pictorii sunt arhitecţi de nemurire.
Acest titlu mi-a răsărit în gând doar când l-am cunoscut pe Ion Panduru. Lucrările artistului reuşesc să conserve cu atâta forţă spiritul tânăr oglindit pe feţe sau crâmpeie din natură, încât privindu-le simţi că eşti nemuritor. Aşa a reuşit să surprindă şi irisul galben în toată prospeţimea sa, în ciuda faptului că planta este foarte sensibilă la căldură, ofilindu-se în câteva ore. Floarea, de o fumuseţe care poate concura cu orhideea înfloreşte în luna mai, spre sfârşit, în zone adiacente mlăştinoase din preajma lacului Pasărea, care este situat în apropierea Bucureştiului. A descoperit-o în timp ce se afla la plajă împreună cu soţia sa, “cel mai mare şi înrăit fan al picturii mele”, cum o numeşte pictorul. Şi voinţa creatoare de nestăvilit a maestrului au readus natura la viaţă: ”N-am reuşit de prima dată să-i prind ireala frumuseţe, dar a doua oară am fost ca un posedat şi l-am pus în pagină. Trăiesc şi respiră! Stau, stau bine în pagină. Arată superb!”.
Adevărul este că printr-o simplă atingere de penel, artistul Ion Panduru reuşeşte să surprindă esenţa umană întâlnită în forma sa pură, uitând de timp sau alte impedimente care i-ar putea zbârci autenticitatea. Cum a fost şi cazul unui portret care l-a realizat dovedindu-se extrem de binevoitor cu vârsta personajului. “Portretul este o chestiune deosebită, trebuie să simţi personajul dincolo de asemănare. Pictam în Germania, portretul unei doamne, adevărul e că-i furasem vreo 15-20 de ani. A venit soţul doamnei şi a zis că aşa de tânără nici el nu a cunoscut-o. Am înţeles exact ce spunea tipul şi am mers cu o decenţă spre o soluţie care să-i mulţumească pe amândoi”, mărturiseşte pictorul.
Ion Panduru s-a născut în luna aprilie, 1948, în Şimian, Jud. Mehedinţi. Talentul său a izbucnit năvalnic pe când avea doar cinci anişori, în timp ce privea cum mama sa ţesea un covor. Atunci a simţit artistul chemarea spre pictură fiind fascinat de culorile care se despărţeau şi se apropiau în modelele ţesăturilor tradiţionale româneşti, chemare pe care iniţial a perceput-o prin dorinţa de a ţese. “Eram tentat să ţes, dar nu m-a lăsat maică-mea. Atunci am luat câteva creioane colorate şi am reprodus de pe un penar un desen cu două vrăbii la tablă. Păsările erau eleve. Târziu când a văzut mama desenul l-a arătat cu mândrie lui taică-meu. A ridicat sprâncene a mirare, a întrebat încă o dată dacă eu am făcut desenul. Răspuns afirmativ şi bătrânul m-a lăudat”, povesteşte maestrul.
“E loc pentru toată lumea, timpul este arbitru suprem, capricios, irevocabil”.
Chemarea pentru artele plastice a început să vibreze puternic în sufletul său în timp ce urma cursurile şcolii generale în Craiova. Muzeul de Artă în curtea căruia obişnuia să se joace şi-a pus amprenta definitiv pe sufletul său de artist. Obişnuia să petreacă ore în şir contemplând lucrările faimoşilor pictori români. Dar cea care i-a declanşat “un click interior”, făcându-l sensibil la pictură, după cum relateată pictorul Panduru, a fost una dintre lucrările maestrului Tuculescu, care întruchipa un tăuraş care se voia rău, dar de fapt era plin de teamă, tablou care în prezent se găseşte la muzeul de artă din Constanţa.
Liceul l-a absolvit tot la Craiova, după care a urmat Institutul Politehnic, Facultatea Automatică din Bucureşti, unde mai târziu s-a şi stabilit. Şi cum era de imaginat, studiile politehnice nu i-au putut devia atenţia de la pictură, care îl trăgea ca aţa, aşa cum spune artistul. Astfel că a urmat studii de pictură cu artişti renumiţi, cum ar fi pictorii Ion Ţarălungă, Doru Rotaru, un colorist rafinat, un realizator de vitralii , mare meşter care a împodobit Cotrocenii şi Palatul Tineretului şi nu în ultimul rand, Bogdan Stihi, un pictor cu o viteză de execuţie uimitoare şi evident studiul individual cât cuprinde.
În ceea ce priveşte momentele incomode de care s-a lovit în decursul carierei sale, pictorul Ion Panduru menţionează: Trebuie văzută partea plină a paharului! Să fim sănătoşi, să avem putere de muncă. Nu se poate schimba lumea, nu brusc, pot apărea fracturi, discontinuităţi, cu efect dureros şi nimeni n-are de câştigat. E loc pentru toată lumea, timpul este arbitru suprem, capricios, irevocabil. În altă ordine de idei, i-am dăruit unui tip o lucrare şi după câtva timp, mergând pe la el acasă, m-am uitat după tablou şi nevăzând lucrarea mea l-am întrebat unde este, la care a început să se scuze c-o fi, c-o păţi, că n-a avut bani de ramă; m-a durut inima şi tipul n-o să mai aibă nici un tablou de la mine, nici dacă oferă o sumă uriaşă”.
Pulsul său artistic realizat cu atâta migală a fost înmănuncheat în diverse expoziţii personale cum ar fi: 1991-Bucureşti; 1992-Agrigento, Italia, 1994-Bamberg, Germania, 1994-Bucureşti, precum şi lucrări în colecţii particulare în: Bulgaria, Polonia, Germania, Italia, Franţa, Olanda, Canada, SUA, Elveţia, Mozambic. Operele sale dovedesc fără tăgadă că Ion Panduru, artistul şi omul deopotrivă reuşeşte să ţeasă, aşa cum dorise el de mic copil, poduri suspendate între suflet şi lumea care ne înconjoară.
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona
