Cuvânt și iubire

Selecție din vol. CUPCA, UN SAT DIN BUCOVINA – Monografie istorica (anii 1429-1944) – prof. dr. ing.Petru Ciobanu, ec.Vasile Slanina, prof.Reveca Prelipcean, ed. Amadoros, 2004, pag. 379-386

Șirul nemulțumirilor populației s-a acumulat treptat și a dus în final la declanșarea dramei de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941…

Atmosfera din rândul populației din zona în primăvara 1941 reiese din informațiile culese de la participanți…vom prezenta concluziile scriitorului Vasile Levintchi din Carapciu, el însuși participant la marșul în cauză. Acesta, sintetizează astfel în 1991, cauzele hotărârii oamenilor de pe valea Siretului Mic și a Siretului de a emigra cu orice preț în Romania: „spaima față de noile orânduieli, apariția în prim plan la putere a unor elemente declasate (în majoritatea cazurilor a unor indivizi compromiși – chiar și în fața sătenilor nevoiași – prin lene, beții și ticăloșii în general) rare fiind cazurile în care s-au încadrat între activiști din convingere și oameni serioși, arestările aproape zilnice cauzate de delatori bucuroși să se răzbune pe vecini sau chiar să le ia bunurile.

Dispăreau țărani de rând, fără avere și fără vreo vină, necăjiți în majoritatea lor, deoarece prin satele de pe valea Siretului nu prea erau bogătași care să fi exploatat munca străină, pământurile nefiind cine știe ce mănoase. S-au ivit turnători, delatori de ocazie, bucuroși să se poată răfui pentru vechi vrăjmași. Unii au profitat și s-au folosit de bunurile rămase de la cei înlăturați. Abuzurile se înmulțeau, starea de nesiguranță creștea, frontiera croită nemilos prin satele românești ale aceleiași zone etno-folclorice nu ținea seama de aspirațiile unei lumi despărțite artificial. Ticăloșia se întrona, cinstea rămânea de domeniul trecutului.”(V.Levitchi,1991).

Lazăr Furnica arăta în 1989 că în primăvara lui 1941 circulau zvonuri că va veni vremea ca toată lumea va mânca la cazan, bisericile vor fi transformate în grajduri, că femeile vor deveni un bun comun, că românii vor fi deportați în Siberia. La aceasta se adauga lipsa totală de transparență și buna credință în măsurile politice și administrative luate de noile autorități, teroarea și minciuna ridicate la rang de dogmă. S-a arătat într-un articol funcționarea defectuasă și cu intermitență în perioada iulie 1940 – septembrie 1940 a birourilor de emigrare în România. Dupa 15 februarie 1941 acestea au fost reactivate. Vestea redeschiderii lor în capitalele de raion a produs multă agitație în rândul locuitorilor care ajunseseră între timp la concluzia că singura salvare pentru ei o constituia emigrarea în patria mamă, România. La luarea acestei decizii dramatice pentru ei a contribuit propaganda din ce în ce mai intensă cu privire la colectivizarea agriculturii, precum și știrile relativ la deportarea a 300 de femei cu copii din satele Crasna și Ciudei care aveau soții in Romania (G.Macrin, 1988).

Marșul românilor din raionul Adâncata (Hliboca) de la 1 aprilie 1941 a precedat de unul de mai mica amploare petrecut în orașul Storojineț, capitala raionului cu același nume, la 26 martie a aceluiași an (V.Ilica, 1994, 1999). Inițial, în cursul lunii martie, în urma zvonurilor, mii de țărani români si ucrainieni au venit la Storojineț ca să predea cereri de emigrare în România. Cererile au fost primite. Speriate de amploarea emigrării, autoritățile sovietice au revenit și au refuzat să mai primească în continuare cereri. În fața acestei situații, la 26 martie 1941, mii de alți țărani din același raion au venit din nou cu cererile de emigrare să le depuna la NKVD (miliția raională). Miliția a refuzat să primească cererile lor. Atunci, țăranii care blocaseră curtea fostei prefecturi și străzile din jur au protestat cu voce tare împotriva acestei măsuri. A fost chemat deputatul Vasile Luca (deputat în Sovietul suprem și viceprimar al Cernăuților). Acesta le-a spus cetățenilor surescitați că zvonul relativ la aprobarea plecării în România a fost lansat de elemente dușmănoase URSS-ului care urmăresc să îi facă pe țăranii bucovineni „cerșetori și slugi la boierii din România”. Lumea l-a întrerupt și a început să-l huiduiască în gura mare spunând : „Ajunge! Suntem sătui de minciunile comuniștilor. Noi vrem să plecăm în România căci am trăit omenește și nimeni nu și-a bătut joc de noi ca voi comuniștii!” Alții strigau: „Jos comuniștii! Nu s-a mai putut dialoga. Un grup de femei s-a repezit la el și au început să strige: “Domnule deputat, dă-ne drumul în România că vă lăsăm casele, și vitele, și țarina ca sa fie a voastră, că noi ne vom descurca cumva. Nu mai putem suporta greutățile și mizeria pe care ni le faceți!”

Protejat de o gardă de soldați, Vasile Luca s-a urcat în mașină și a plecat. Ca să scape de mulțimea furioasă, un funcționar de la raion a spus mulțimii că s-a revenit asupra măsurii inițiale, iar cererile lor se primesc la primărie (soviet). Când mulțimea a ajuns acolo, a constatat că accesul în clădire era barat de un grup de soldați înarmați. Dându-și seama că au fost păcăliți, oamenii s-au adunat în piața orașului din fața celor două biserici și au hotărât ca săptămâna următoare, la 1 aprilie, să facă o procesiune cu cruci și cu prapuri de la biserică cu care să treacă în România. Cei care au participat la aceasta adunare au fost țărani din jurul orașului Storojineț- din Ropcea, Ciudei, Budenit, Patrauții de Sus,etc. Zvonul că autoritățile primesc cereri de emigrare în România a făcut ca în a doua jumătate a lunii februarie 1941 biroul NKVD de la raion să fie inundat de cereri de plecare. Acestea trebuiau să fie redactate neaparat în limba rusă. Cererile au fost făcute în cel mai mare secret, căci respectivul “scriitor” risca sa fie deportat pentru asemenea “delict” așa cum a pățit pensionarul CFR Mihai Charabarovici din Cupca, cunoscător al limbii ucrainene. La cererile depuse de cetățeni nu s-a dat nici un răspuns…Mișcarea care s-a declanșat la 1 aprilie 1941 ca și în toate celelalte acțiuni de protest din raionul Hliboca și Storojineț din primăvara respectivă și care aveau să se termine atât de tragic au fost declanșate de zvonul ca între 1 si 10 aprilie granița sovieto-română este deschisă și, ca atare, organizatorii credeau că nu trebuie scăpat acest prilej de a trece în România (L.Firnica, 1990;Micola Rubanet, 1992).

…A doua zi dimineața, pe 1 aprilie, Vasile Slănina în conformitate cu înțelegerea din ziua precedentă, a sunat pe ascuns cu trompeta pe dealul de la biserică dând semnalul de adunare pentru cei din Cupca și Corcești…Pe la orele 7-7,30 se adunaseră deja în fața primăriei din Cupca de pe malul stâng al Siretului Mic cca 1.000 de oameni din Cupca, și ceva din Corcești, în majoritatea bărbati, dar și bătrâni, femei și copii. Împărțiți în grupuri mici, discutau despre plecarea în România. în traistele lor își luaseră ceva mâncare și unele lucruri de îmbrăcăminte strict necesare. Pe la orele 8 a sosit coloana formată din cetățenii din Pătrăuții de Jos. Atunci , secretarul comunal din Cupca (politrucul) a încercat să sune la raion ca să cheme armata, dar locuitorii din Cupca au intrat în primărie, i-au alungat pe funcționari (care erau localnici), au încuiat ușile, l-au bătut pe secretar și l-au obligat să meargă în fruntea coloanei (din declarația lui T.F.Klingher din Pătrăuți dată în fața organelor de anchetă NKVD, citat de Micola Rubanet). Dupa Vasile Slănină, secretarul comunal ar fi reușit să fugă, fapt confirmat și de documentele KGB al URSS citate de Micola Rubanet. În documentele KGB citate nu se amintește că mulțimea furioasă ar fi spart bustul lui Lenin ridicat în grădina din fața școlii și primăriei din Cupca, fapt întâmplat cu adevarat.

Numărul total al cetățenilor care au plecat încolonați din Cupca a fost estimat de Lazăr Furnica și Vasile Slănină la 3.ooo-4.000 persoane. La plecarea din Cupca comanda a fost luată de Costea Gavriloaie care, punându-și un brâu tricolor de-a curmezișul pieptului (“arceste”) ar fi strigat înainte de plecare : “Oameni buni ! Ne încolonăm și mergem la raion spre a obține dezlegare pentru a trece în România. Dar să fiți atenți, mergem în mod pașnic să ne rezolvăm dorințele noastre!”… Pe la orele 10,30 coloana a ajuns la Suceveni unde i s-au alăturat alte sute de oameni. Coloana venită dinspre Cupca , s-a oprit în fața bisericii din Suceveni. S-au luat din biserică trei cruci pe care le-au purtat : Mihai Țugui din Cupca, Ilie Mihailovici și Ilie Scrobanet ambii din Suceveni. Pe o alta cruce s-a legat un ștergar alb, ca semn că marșul se desfășoară pașnic. Înainte de a pleca spre Hliboca mulțimea a îngenunchiat, iar țăranul Timiș Vasile a lui Petru din Cupca, viitor lector bisericesc, a rostit cu glas tare rugăciunea următoare, ce era repetată de toți cei prezenți: “Doamne, Dumnezeul nostru, ființa prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început și fără de sfârșit, Tu ce ai zis și ai făcut toată făptura și dai viață zidirilor Tale, iar prin a carei puteri se mișcă libere toate vietătile de pe pământ și le hrănești până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce fața Ta de la noi, păcătoșii, ci ridica sabia mâniei Tale de peste noi și ne mântuiește, ca Tu ne-ai zidit și numai Tu ne poți mântui. Ascultă Atotputernice lacrimile noastre și ne ajută ca să scăpam de stăpânirea păgână care ne chinuiește si ne distruge biserica ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Sfântul Duh, Treime Sfântă, Mărire Ție.” Amin!:(V.Ilica, 1999)

….Preveniți din timp, reprezentanții autorităților raionale au încercat să stea de vorba cu participanții la marș. Mulțimea a cerut să fie lăsată să emigreze în România. Reprezentanții autorităților naționale au încercat mai întâi să liniștească mulțimea prin promisiuni ca : “nu va vom lua nimic, vă lăsăm biserica, vă lăsăm popa, dar să mergeți acasă, pentru că dacă mergeți la granițe nu vă vom lăsa și veți merge la moarte”. Mulțimea a răspuns furioasă: “nu ne ducem acasă pentru că și așa nu vom avea nimic și vrem să trăim în țara noastră!”

…Răspunsul autorităților a nemulțumit profund mulțimea care a declarat prin mii de glasuri că se vor duce direct la frontieră spre a trece în România. Epuizându-și argumentele, unul din ofițerii sovietici a zis, desigur ironic, “idite, idite!” ceea ce mulțimea a interpretat ca un semn de aprobare și a izbucnit în urale. Mulțimea a îngenunchiat și a spus o rugăciune, apoi a cântat “Trăiască Regele” și alte cântece patriotice românești, îndreptându-se spre granița de la Fântana Albă….Când coloana s-a apropiat de poiana Varnița, o poiana mică pe o culme de deal, grănicerii călari au tras câteva focuri de armă. Cum au ieșit din poiana Varnița, mulțimea s-a pomenit în fața unei unități de grăniceri ce îi așteapta în tranșee cu armamentul automat în poziție de tragere… Un ofițeraș a urcat pe buza tranșeei făcând semn mulțimii să se oprească. Aceasta a continuat marșul. Atunci s-a tras o rafală de mitralieră de avertisment. Coloana a răspuns prin iuțeala pasului și răsfirarea spre marginea poienii. A urmat o a doua rafală de mitralieră de avertisment care a lovit crucea și crengile copacilor. Bărbații s-au aruncat imediat la pământ, iar dupa ei s-au lăsat și ceilalți din coloană. A urmat un moment de panică și de confuzie, dar cineva a strigat: “Înainte, fraților! Nu au voie sa tragă în noi!” Căpătând curaj, mulțimea s-a sculat și a făcut câțiva pași înainte. A urmat imediat o serie lungă de mitralieră care a lovit în plin mulțimea. Au urmat răcnete îngrozitoare întretăiate cu țăcanit de mitralieră și împușcături, toate reverberate de ecoul padurii din jur. Unii au murit pe loc. Cei rămași vii, ca și cei răniți mai ușor căutau să scape fugind în pădurea salvatoare din jur. Dar și acolo îi aștepta vânatoarea de oameni căci grănicerii încercau să îi prindă pe fugari, iar cine se oprea la prima somație risca să fie împușcat pe loc. Împușcăturile nu mai conteneau. Grozăvia era atât de mare cu cât se întunecase, iar mulțimea, dintre care multe femei și copii, trebuia să se miște în pădure într-un loc total necunoscut sub străfulgerările rachetelor lansate de militari. Scotocirea pădurilor și a câmpurilor din jur de Varnița a durat câteva zile.

La început, rudele s-au temut să recunoască morții, apoi au venit în poiana Varnița și în pădurea din jur ca sa îi caute pe cei dispăruți. O parte din morți și o parte din cei raniți grav au fost înmormântați pe loc într-o groapă comună săpată de cei prinși…Cei tineri și suspecți au fost reținuți și supuși interogatorilor de catre NKVD după care au fost judecați și condamnați la închisoare pe diferite termene, fiind apoi deportați pe 10 ani în lagărul Uralul de Nord din regiunea Sverdlovsk, Federația Rusa, ulterior fiind transferați în Siberia Orientală sau în Kazahstan.”

Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească! Să-i odihneasca și pe moșii mei!

Mama, Plăvan Viorica, o supraviețuitoare a masacrului de la Fântâna Albă, acum la 87 de ani, nu dorește să-și amintească acele momente. Cu ani în urmă mi-a relatat doar o mică scenă, în fuga lor disperată; întorcând capul înfricoșată de gloanțele ce nu mai conteneau, a văzut o mamă împușcată și un prunc ce-i căuta sânul…Odată cu masacrul de la Fântana Albă,  destinul mamei mele a fost schimbat…Își păstrează durerea, și-a înăbușit amintirile. Nu vrea să-mi vorbească despre acele zile… Calistrat Irimiescu, bunicul din partea mamei împreună cu Plăvan Nistor (fratele mamei) au fost arestați si au decedat în închisoare. Plevan Arcadie  a fost îngropat de viu la Hliboca dupa ce fusese împușcat. Un alt frate, Plăvan Toader a decedat în lagarul de muncă din Karelia. Fratele tatei, Rizac Vasile, împușcat pe când încerca să treacă granița…

Mariana Gurza

https://www.youtube.com/watch?v=A6tKRyLTkMMUnde ești bunicule?