Cuvânt și iubire

„Lacrimile strămoşilor, sângele lor, sudorile lor, stoarse de când s-au răzleţit de mama România, nu mă lasă să tac. Şi nimeni din Basarabia, din cei care trăiesc din munca şi sudoarea Moldovenilor, care trăiesc pe pământ udat de sânge şi lacrimi, nu are dreptul să tacă.” (Pr. Nicolae Stadnicov)

 

   Aproape întreaga noastră istorie pulsează de trăirea vibrantă a emoţiei şi afirmării naţionale care zvâcneşte permanent în conştiinţa moral-creştină a Neamului nostru Dacoromân şi a cărei flacără vie arde neîntrerupt în sânul altarului precreştin şi creştin.

   Comuniunea spirituală a traco-geto-dacilor s-a întronizat ca urmare a procesului încreştinării care, a premers monumentalului moment al formării poporului român, iar oficializarea creştinismului ortodox ca unica Religie vie a Daciei Mari a coincis cu însăşi procesul tainic de esenţă şi cristalizare harică a poporului credincios şi a prea frumoasei limbi române.

   Limbii protodace-limba divină a Neamului părintesc al omenirii i s-a conferit aşadar atributul suprem al veşniciei de a rămâne cea mai frumoasă.

   Tocmai de aceea, prin binecuvântare dumnezeiască, protopărinţii i-au spus limbii care în veac de milenii rămâne-române, adică Limba română.

 

   Identitatea, comuniunea şi continuitatea noastră nemuritoare pe acest pământ şi în rîvnitul cer are ca Destin întreita sa naştere prea binecuvântată ca popor dac, creştin şi român!

   Imperativul naţionalist-creştin al Neamului îl conferă absolut ortodoxia şi dacoromânismul.

   Caracteristica ontologică a Omului creat şi a celui recreat hristic, a Omului creştin este dualitatea, respectiv familia: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său şi l-a făcut bărbat şi femeie”(Facerea 1, 27).

     Sensul acestei dualităţi, al familiei deci, are la rândul ei două caracteristici, precum două harisme speciale: solidaritatea ca natură socială şi comuniunea ca natură religioasă spre a se împlini mai întâi în neamul cel mic-celula, rudele de sânge, apoi gintă, cânezat, voievodat întru Familia cea Mare-Ţara, Neamul, ca rude sacre de Glie şi Cer.

   Solidaritatea trebuie asumată permanent pentru a atribui poporului unitatea social-politică a unui Stat unitar, suveran şi suzeran, condiţie vitală continuităţii milenare ca naţie monarhică.

   Apartenenţa la cer a Neamului creştin o dă dreapta credinţă trăită, mărturisită, jertfită a poporului, care încununează de fapt unitatea socio-politică a Statului creştin, conferindu-i astfel autoritatea spirituală şi demnitatea mistică ce-i deschide Calea spre mântuire.

   Sufletul neamului Dacoromân trăieşte nemuritor prin jertfa sfântă de sânge în care grăiesc necontenit Limba română cu stihurile ei de aur şi psalmii serafici ai cântării Liturgice.

   Nemurirea precreştină dacică şi-a odrăslit sufletul creştin prin cuvânt şi rugă, revărsându-se dincolo de limanurile timpului şi spaţiului pe ţărmurile veşniciei ortodoxe.

   Focul din Cuvântul dumnezeesc şi flacăra Rugii divino-creştină prelinsă pe Chipul fiinţei şi persoanei dacoromânului străbun i-a împletit unitatea în acelaşi cuget şi aceeaşi simţire sfântă care, l-a întrupat ca Dăinuire multimilenară în cuminecare cu Altarul, Dorul, Dăruirea, Doina, Balada, Pământul, Codrul, Moşia, Apele, Grâul, Via, Taina, Biserica, Suferinţa, Crucea, Martiriul, Omenia, Luna, Stelele, Soarele, Cerul, Învierea, Înălţarea şi Neatârnarea, rămânând locului hărăzit de Bunul Dumnezeu, peste voinţa încrâncenată a tuturor vicisitudinilor, furtunilor, ameninţărilor, prigonirilor, invaziilor, persecuţiilor, eresurilor, ereziilor, schismelor, trădărilor, laşităţilor, râvnirilor, vânzărilor, ideologiilor atee, doctrinelor politice…

   Neamul Dacoromân-Vlăstarul regal, legitim şi moştenitor al tronului neamului primordial pelasg, fiind eminamente religios monoteist, precreştin şi creştin şi-a asumat dintru început lupta, apărarea, dreptatea, jertfa, dăinuirea, înţelepciunea întru credinţa ortodoxă, libertate şi adevăr prin apartenenţa religioasă privind continuitatea sa mistico-spirituală de sânge şi har.

   Prin urmare, contribuţia milenară la lupta pentru credinţă, libertate şi unitatea naţională a Neamului a fost pe deplin creştină prin poporul credincios călăuzit de Clerul evlavios, educat de Mame eroine, artişti de geniu şi iluştri dascăli, îndrumat de Voievozi regali ori virtuoşi Bărbaţi de Stat, de Vlădici aleşi, înfrăţit cu Marii Comandanţi ai bravei noastre Oştiri, cântat de marii noştri poeţi şi rapsozi, primenit de marii condeieri, binecuvântat de femei alese, principese şi crăiese de sacrificiu filantropic-un adevărat cult sacru al Omeniei, cum a fost cazul princiar prin excelenţă al inegalabilei şi inimoasei Regine Maria.

  Voievozii, Bărbaţii de Stat, Marii Comandanţi, Femeile pline de har, poeţii, scriitorii, dascălii, Clerul, toate păturile sociale ale poporului erau toţi cu inimă şi cu sânge creştinesc.

   Vieţile curate închinate unităţii şi libertăţii Neamului dacoromân evocă lupta, credinţa, slujirea, idealul şi jertfa lor creştină care a refăcut Întregirea prin făurirea Marii Uniri şi al cărui rol de frunte l-a avut Biserica ortodoxă basarabeană, aşa cum afirma şi marele erou Părinte VASILE ŢEPORDEI: „Pentru ca să fim drepţi: principalul naş al Unirii a fost Biserica basarabeană.” (Vasile Ţepordei, Scrieri Alese. Ed. Flux, Chişinău-2005, p. 92)

   După samavolnica anexare din 1812, a Frumoasei Basarabie româneşti la ţaratul expansionist rusesc, acaparatorii slavi au declanşat pe etape procesul de rusificare şi asimilare, impunând limba rusă în administraţie, justiţie şi şcoală.

   Când hoardele lui Lenin s-a năpustit cu toată ura şi cruzimea asupra proaspătului Stat Independent Moldovenesc, Sfatul Ţării odrăslit din Seminarul Teologic Ortodox din Chişinău a sfidat orice pericol, ameninţare, invazie ori prudenţă, hotărând bărbăteşte, creştineşte şi temerar: Unirea pe veci a Basarabiei Sfinte cu Patria-Mumă-Regatul României Veşnice.

   Nădejdea şi salvarea continuităţii româneşti ca neam prin limbă şi credinţă s-a datorat Rezistenţei prin Religie, fapt cardinal, determinant care, a revenit ca întotdeauna Bisericii ortodoxe, ce se revendica de altfel şi ca o Înaltă Şcoală Domnească exprimată categoric şi revelator prin graiul autoritar şi solemn al Seminarului Teologic Ortodox din Chişinău.

   Clerul ortodox, ca descendent şi urmaş fidel al poporului creştin a menţinut trează conştiinţa creştină în rândul comunităţii, salvându-i identitatea şi autoritatea ca duh naţional în Biserică şi Şcoală, pe toată perioada calvarului celor 106 ani de înstrăinare forţată şi mişelească.

   Preoţimea ortodoxă basarabeană, intuind ceasul izbăririi Neamului românesc s-a constituit la 1902 în Frăţia: „ Naşterea lui Hristos”-ca o pietate specifică aparte, care a devenit: „cea mai ortodoxă provincie din ţară”, după spusele lui Gala Galaction („Ştiinţa”, 1993, p. 23).

   Frăţia cu conştiinţa morală, candoarea ingenuă şi curăţia sufletească a avut ca temei luminarea poporului prin tipărirea de literatură creştină în limba română, iar ca scop dublu: pregătirea luptei de eliberare de sub jugul străin samavolnic şi calea Înfăptuirii Marii Uniri.

   Pe la 1905, Părintele P. Gheorghian trage clopotul de ridicare la lupta de eliberare naţională:

   „Suna-va ceasul dezrobirii mâine/  Şi lanţul va cădea în praf însângerat,/ Şi vei cunoaşte-atunci, tu bietule române/ Ce-atât amar de vreme ai stat îngenunchiat!”

   Revoluţia bolşevică atee sponsorizată de imperiul habsburgic creştin chipurile, a împrăştiat în sângerosul an 1917, un haos diabolic fără precedent în Europa de Răsărit şi nu numai…

   Anarhia roşie atinsese o culme a demenţei, a jafului şi a crimei nemaiîntâlnită până atunci.

   Proletariatul bolşevizat s-a unit în brutalitate, cruzime, ticăloşie, mişelie şi manifestări odioase transformându-se într-o gloată dobitocească ce spintecă pe orcine se află în  faţa coarnelor ameninţătoare şi călcând totul sub spurcatele lor copite murdare.

   Biserica Ortodoxă basarabeană grăind adevărul despre conştiinţa românismului creştin prin braţul tipografiei şi al prodigioaselor reviste eparhiale: Basarabia, Luminătorul, Cuvânt Moldovenesc, Astra Basarabeană… a fluturat cu înflăcărare spirituală Flamura dreptei credinţei, a identităţii, a comuniunii şi a unităţii Neamului Dacoromân, declanşând mai întâi frontul cultural-religios care, pregătea şi deschidea calea frontului ideal naţionalist.

   În lumea Răsăritului Ortodox nu există Biserică fără Neam şi Neam fără Biserică, căci sfânta chezăşia a Învierii Neamului constă tocmai în însăşi Învierea Domnului Iisus Hristos.

  Sfatul Frăţiei „Naşterea lui Hristos” şi ieromonahul Gurie Grosu au avut un rol decisiv al apariţiei în limba română a jurnalului bisericesc Luminătorul.

   Luminătorul a fost cea mai prestigioasă revistă de cult în limba română-a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, ce vede lumina tiparului în 1908 şi primeşte botezul de la expresia ierarhului Vladimir care, a susţinut financiar şi spiritual proiectul faimosului jurnal cu îndemnul părintesc către fiii săi: „Lumina lui Hristos să lumineze pre toţi!”

   Luminătorul, după întreruperea forţată în timpul  războiului din 1944, a fost reaprins ca un Rug, de inimosul protoiereu Petru Buburuz în Ianuarie 1992 şi străluceşte necontenit prin spiritul său.

   Toate articolele publicate în Luminătorul, ce îmbrăţişa 80 de pagini de literatură ortodoxă, o carte creştină deci, răspândeau raza unităţii de neam şi credinţă şi aveau ca autori printre cei mai luminaţi slujitori creştini ai condeiului şi ai altarului: A. Mateevici (debutează ca seminarist), I. H. Rădulescu, Constantin Popovici, Gurie Grosu, Vl. Baltagă, M. Plămădeală, Theodor Inculeţ, Gh. Tudor, I. Ignatovici, I. Friptu, S. Dănilă, Gh. Marinescu, P. Frolov, Tr. Suruceanu, Visarion Puiu, Petre Comerzan, Gr. Constantinescu, Onisifor Ghibu, P. Gheorghian, S. Murafa, Hodorogea, C. Parfenie, M. Ciachir, Macarie Untul, N. Laşcov, Spiridon Muranevici ş.a. (Luminătorul. Chişinău, nr. 9, 1931; Ion Nistor, Istoria Basarabiei. Chişinău. Ed. Cartea Moldovenească, 1991)

   Acelaş mare slujitor al Domnului şi al Neamului, părintele Vasile Ţepordei, mărturiseşte:

   „O dată cu apariţia <<Luminătorului>>cărturarii îşi transmit gândurile lor pe hârtii, transmiţându-le întregului popor al provinciei. Iniţiatorii şi conducătorii sunt: ieromonahul Gurie, pr. Partenie şi venerabilul ic. Mitrofor Constantin Popovici. Aici îşi fac şcoala toţi scriitorii şi poeţii români basarabeni, în frunte cu regretatul Alecu Mateevici…

   Ieşind ziarul <<Basarabia>>, el e condus tot de foştii elevi ai Seminarului. Cu un cuvânt, tot ceea ce s-a făcut pe terenul naţional în Basarabia a fost făcut de fiii Bisericii. Şi când vine şi se face Unirea, ea este făcută tot de seminarişti. Luaţi pe un Inculeţ, Pelivan, Halippa, Mandan, ieromonahul Gurie etc., etc., toţi sunt fiii Bisericii. Aproape toţi deputaţii Sfatului Ţării şi toţi miniştrii Basarabiei de după Unire sunt elevi ai Seminarului. Deci toţi sunt elevi ai celui mai bătrân şi mai mare naţionalist basarabean: ai părintelui Iconom Mitrofor Constantin Popovici.

   Acesta este izvorul naţionalismului de la care s-au adăpat toţi deputaţii şi miniştrii Basarabiei de mai târziu.” („Raza”, an. III, nr. 114, 16 aprilie 1933, p. 2)

   Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, deşi impus pe tronul Basarabiei de către Moscova a ţinut vie flacăra românismului basarabean. El a ctitorit la 13 Ianuarie 1813, Seminarul Teologic din Chişinău cu predare în limba română, înzestrându-l cu tipografie proprie.

   „Seminarul întemeiat de Bodoni, arată Mitropolitul Antonie Plămădeală, a dat României pe aproape toţi făuritorii Unirii din 1918.” (Antonie Plămădeală, Basarabia. Sibiu-2002, p. 87)

   Seminarul Teologic-Chişinău a dat Basarabiei şi României în geana Zorilor înfăptuirii unităţii de Neam cele mai luminate chipuri ale Generaţiei ortodoxe basarabene.

   „Acolo, la Seminarul Teologic, la hotarul dintre veacurile XIX şi XX, mărturisea marele jurnalist, preot, profesor, supravieţuitor al regimului concentraţionar, răzeşul Părinte Sergiu Roşca, pe care am avut privilegiul de a-l cunoaşte şi preţuii întru căldura demnităţii sale, şi-au făcut studiile şi primii paşi în lupta naţională a românilor basarabeni mulţi dintre cei care vor lupta mai apoi şi vor realiza marele act de la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău a proclamat Unirea Basarabiei cu Regatul Român. Şi tot dintre absolvenţii sau încă elevii seminarului se vor recruta redactorii, colaboratorii sau răspânditorii primului ziar naţional românesc din provincia de peste Prut, apărut la Chişinău în urmă cu 100 de ani, în mai 1906, şi care se numea, cum altfel, Basarabia.” (Sergiu C. Roşca, Basarabia, Pământul Misiunii Noastre. Ed. Universitară, Bucureşti-2006, p. 5)

   Un înflăcărat purtător al stindardului privind Înfăptuirea Unităţii Neamului din rândul Clerului ortodox basarabean a fost protoiereul Constantin Popovici, care a trezit conştiinţa poporului şi simţămintele fierbinţi româneşti prin intermediul  preţioasei reviste româneşti  <<Luminătorul>>, pe care cu mult zel de la apariţia ei din 1908 o conducea admirabil.

   Părintele Constantin Popovici-mândria preoţimii basarabene a fost considerat pe bună dreptate: dascălul dascălilor şi preotul preoţilor, trăindu-şi viaţa între două slujiri divine absolute: iubirea de Dumnezeu şi dragostea de Neam.

  Dincolo de toate calităţile şi faptele măreţe ale slujirilor sale, Părintele a fost mai mult decât Preot, mai mult decât Dascăl, mai mult decât Om: a fost o instituţie duhovnicească prin care a educat şi binecuvântat peste 40.000 de ucenici, sădindu-le în sufletele lor tinere şi curate Dorul cel mare după Dumnezeu şi după întregirea Patriei-României dragi.

   Marele Român, de o cinste şi o dragoste nemărginită, şi-a deschis Sufletul-Basarabie tuturor:   „Cine nu şi-a deschis sufletul în faţa acestui duhovnic al duhovnicilor şi părinte al părinţilor?, se întreabă cu admiraţie alt mare părinte şi mare duhovnic, Vasile Ţepordei.

   Alţi camarazi de înaltă slujire, de luptă dârză, de luminare şi cinstire românească au fost stareţul de la Suruceni (ulterior episcop de Ismail) Dionisie Erhan, devenit erou al unităţii naţionale, care n-a strălucit decât prin dragostea sa creştină,  bunătatea blândeţii şi lumina înţelepciunii dăruită tuturor.

   Cârja arhipăstăririi sale a fost făcută din lemnul care nu se îndoaie al dreptăţii: „Eu n-am dat niciodată îndărăt. N-am luptat pentru interese personale. Şi de aceea am biruit totdeauna.” (Vasile Ţepordei, op. cit., p. 411)

 

   Asemeni lui Dionisie a fost şi arhimandritul (mai târziu, Mitropolit) Gurie Grosu, care în guvernul Moldovei independente era ministru-adjunct la Culte şi Justiţie. Convocând o Adunare a Bisericii Ortodoxe din Basarabia, călugărul ministru a strigat entuziasmat despre rolul Bisericii şi al preotului slujitor lui Hristos şi naţiunii sale: „Biserica trebuie să devină un izvor de cultură naţională… Preoţimea trebuie să vorbească aceeaşi limbă pe care o vorbeşte poporul… Preotul să fie cel mai bun apărător al naţionalităţii.” (Antonie Plămădeală, op. cit., p. 89)

   Marele arhiereu rămâne în conştiinţa posterităţii ca o Icoană vie a slujirii preoţeşti-naţionale, prin râvna de salvare a limbii, a cazaniei şi a naţionalismului ortodox.

   Mitropolitul Gurie-Gură de Aur al Românilor, pe umerii căruia a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia, a strălucit ca un mare suflet creştin, ca un mare dascăl român, ca un mare învăţat, ca un mare iubitor de carte şi Scriptură în care se contopeau zelul inimii dacoromâne şi conştiinţa sufletului ortodox: „Sub înfăţişarea lui de preot de ţară, grăia D. I. Atanasiu, prinţul acesta al Bisericii a fost şi va rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale Bisericii neamului.” („Ordinea”-19 nov. 1943)

   Tare mult a suferit Vlădica Mitropolitul pe când era monah pentru provincia sa românească, trudindu-se din răsputeri să o vadă izbăvită şi aşezată princiar în sânul Familiei ei regale.

   „Întemeind revista Luminătorul,a fost exilat tocmai la Smolensk. Era prea periculos pentru stăpânirea străină. Dar şi acolo stând, arhimandritul Gurie a scris româneşte, a crezut în învierea neamului pe care l-a iubit, a luptat pentru fraţii săi… Mitropolitul Gurie şi-a iubit şi respectat deopotrivă credinţa în Dumnezeul părinţilor şi în dreptatea neamului său. A iubit mult. Foarte mult. Poate prea mult pentru un om.” (Vasile Ţepordei, op. cit., p. 419)

      Pe frontul dezrobirii naţionale, preotul militar, genialul poet şi eroul-martir Alecu Mateevici, Cel care a scris sub dictare divină Limba noastră-Testamentul celei mai înalte mărturisirii a sa, proorocea ridicarea unui profet-voievod-eliberator, scriind între răniţii şi martirii tranşeelor războiului ucigător la 10 Iulie 1917, pe dealurile însângerate ale Mărăşeştilor: „Să ştiţi: de nu veţi ridica/ Din sânul vostru un prooroc,/ În voi viaţa va seca./ Zadarnic soarta veţi ruga,/ Căci scoşi veţi fi atunci din joc,/ Şi-ţi rămânea făr’ de noroc.”

   Un an mai târziu, respectiv la 10 Martie 1918, părintele A. Murafa a creat imnul Unităţii tuturor românilor, numit România, din care reproducem câteva texte de aur:

   „Între Nistru şi Tisa, din vechime adâncă, stai Tu, Românie, ţară eroică.

   Istoria Ta, scrisă cu litere de sânge, îmi adeverează că Tu, Românie, ai fost o ţară de jertfă. Stând la răspântie, Tu ai fost în trecut straja Apusului…

   Numai prin sângele Tău şi prin ale Tale suferinţi, neamurile din Apus au rămas neatinse şi au ajuns la nume mari, la cultură înaltă şi la bogăţii nenumărate.

   Datoria neamurilor apusene către Tine, Românie, e atât de mare, că ele mai nu sunt vrednice să se plătească de ea…

   Trăieşti mică, dar cu nume eroic, glorios, cunoscut de toată lumea. Trăieşti, aşteptând viitorul Tău măreţ…

   Dreptatea e cu Tine şi Dumnezeu e cu Tine!…

   Trăieşti, cunoscută ca o ţară eroică, nu numai de prieteni, dar şi de duşmani. Şi vei trăi în veac, pentru că viitorul Tău, Românie, e răscumpărat c-o plată scumpă: cu sângele şi s

uferinţa de veacuri a poporului românesc.” (Antonie Plămădeală, op. cit., p. 91)

 

   În dangăt de rugă şi lacrimi de clopot, Neamul dacoromânesc s-a ridicat încă odată, din nesfârşitele sale ridicări spre gloria care i-a definit neîntrerupt destinul său măreţ şi biruitor.

   Din Octombrie 1917, Basarabia creştină entuziasmată şi-a croit singură soarta ei firească, ortodoxă, alergând spre îmbrăţişarea caldă la sânul Mamei sfinte, aducând regelui Ferdinand şi iubitoarei Regine Maria, Buna Vestire a reînvierii Ţării lui Mihai Vodă Viteazul.

   Laurii gloriei Basarabiei legendare s-au întrupat în aurele  Eroilor, Mucenicilor şi Sfinţilor.

   Puterea de cremene a rezistenţei religioase basarabene împotriva rusificării principatului lor şi al nostru milenar a fost Biserica-Mamă în frunte cu Odorul ei scump, poporul ortodox.

   Pentru mine, Principatul lui Burebista-Basarabia, Crăiasă şi Martiră este acel tainic şi sacru-Acasă: locul de înfrumuseţare al Miresei princiare logodită cu Voievodul chipeş din Carpaţi, locul binecuvântat al vieţii eroic-legendare şi leagănul bucuriei măreţelor lăcaşuri de cult-mărgăritarele ortodoxe ce ne atârnă de nemurire, inima prin care se revarsă Nistrul-fluviul în care se primenesc stelele serafice revărsate peste pământul străbun şi cerul martiric, dar şi peste azurul sufletului meu care-i poartă cu recunoştiinţă numele, pământul sfânt înveşmântat în falduri albastre de cer voroneţean, unde conştiinţa milenară dacă, se întăreşte în mădularele fiinţei şi spiritului nostru prin cuminecarea cu Crucea suferinţelor, cu Potirul lacrimilor martirice şi cu nectarul serafic al biruinţei Neamului întru Învierea Mântuitorului Hristos.

   Cu acelaşi dor, cu deplină credinţă şi nemărginită iubire să ne alăturăm dragostei părintelui Vasile Ţepordei pentru Basarabia Sfântă:

 „Ţi-am iubit cu nesaţ pământul, fiindcă-i leagănul fiinţei noastre. Ţi-am adorat zorile, fiindcă-s rupte din sufletul nostru dornic de mai bine. Ţi-am iubit cu foc sufletul, fiindcă-i suflet din sufletul nostru. Te-am dorit, am plâns ş-am suferit pentru tine, fiindcă tu eşti a noastră şi noi suntem ai tăi, Basarabie…

   Ţe-am iubit, Basarabie, fiinţa, mai puternic de cum îşi iubeşte fiul mama dătătoare de viaţă, fiindcă aceeaşi legătură ne ţine închegaţi ş-aceleaşi taine nu ne lasă depărtaţi unii de alţii.” (Vasile Ţepordei, op. cit., p. 382-383)

   Un alt mare poet creştin, Andrei Ciurunga, genial, pătimitor şi mărturisitor naţionalist, un Român venit din stirpea unei gene germane, dar supra românizat prin mistica spiritului unei naţiuni dace eminamente jertfitoare întru iubire şi frumos, cunoscut pe final, dar mult îndrăgit şi preţuit de mine, s-a cununat prin har şi jertfă cu frumoasa şi mistica Basarabie:

   „Ţara mea de dincolo de ţară/ cu privirea umedă de jind,/ te-am purtat în mine pribegind,/ ca pe-o flacără ce arde pe comoară.// Încă din pruncia mea de aur/ m-am ştiut cu tine cununat,/ dar te-a vrut al ei-şi te-a furat/ nesătulă poftă de balaur.// De-am strigat apoi că eşti a noastră/ tânără, întreagă şi pe veci,/ m-au închis între pereţii reci/ şi mi-au pus zăbrele pe fereastră.// Azvârlit în temniţa duşmană/ gem ades, însângerat sub fier,/ şi-atunci pun câte-un crâmpei de cer/ din seninul tău-bandaj pe rană.// Foamea când îmi cască noi abise/ vine câte-un pui de cozonac/ ce-a crescut ca mine, pe Bugeac,/ trupul să mi-l sature prin vise.// Ţara mea de dincolo de ape,/ dacă şovăi în credinţa mea,/ simt cum îmi trimiţi, vânjoşi, să-mi stea/ toţi stejarii din Orhei pe-aproape.//Când îmi dau târcoale bezne grele,/ lilieci când se izbesc de grinzi,/ numai tu prin noapte îmi aprinzi/ policandrul Nistrului cu stele.// Zgribulit în hainele vărgate/ astăzi vântul iernii îl ascult./ Hora noastră a murit de mult, frigul muşcă tălpile-ngheţate.// Dar pândesc la drum de primăvară/ să întindem iar din prag în prag/ hora mare sub acelaşi steag-ţara mea de dincolo de ţară…” (Andrei Ciurunga-Cahuleanu, Ţara mea de dincolo de ţară, din vol. Lacrimi pentru Basarabia 1940-1995. Ed. Arvin Press-2004)

  (  Brusturi-Neamț, BUNA VESTIRE -25.03.2017)