Cuvânt și iubire

SILVIA  ZABARCENCU

Cu Dickens sub lampa cu gaz

Tocmai când citeam din Dickens într-o noapte cu lună

Și ajunsesem acolo unde pe malul Tamisei se adună

Una câte una, umbrele hoinare

Și se furișează în întuneric printre felinare

Când, deodată, pe mine, copilul cu cartea în mână sub lampa cu gaz

M-a smuls maștera de codițe și m-a legat cu un lănțug de zăplaz

Împresurându-mă cu stropi din ulcica ținută sub stele

Și cu o îmbulzire  de vorbe-nghiontite spre mine, colțuroase și grele

Deși, cum spuneam, începusem devreme cu cititul

Femeia aceea umbla să-mi alunge, când va fi să fie, ursitul.

Și, cum stam potopită sub gard, din deliru-i nebun

Deslușeam că prin ea glogotea-n miezul nopții, întunecatul Perun

…Roind în jur, cu diferite arii

Îmi zâzâiau la ureche, prietenoși, țânțarii,

Iar din balta de peste grădina cu aracii

Îi tăiau vorbele, din stufăriș, brotacii

Cu partituri înalte, cântate în atac

Încremenind în aer, din zbor, un liliac

Și cernind luna plină, să rătăcească drumul

Blestemele stropșite unul câte unul…

O vedeam cânepie, deșirată în sus

Gata să se destrame sub Crucea lui Iisus

Ce apăru în spate-i, străluminând în beznă

Și slobozind picioru-mi prins cu-un lănțug de gleznă.

 Și m-am întors la Dickens, lăsând-o-n rug păgân

Urându-i va vorbirea să i se-ntoarcă-n sân.

***

Iubitul meu, ca nimeni ultimul-cel-dintâi!

Crezi că a prins blestemul? Pleci repede ? Rămâi?

Silvia Zabarcencu

VIRGIL  TĂNASE

Scrisoare adresată unui prieten francez care iubește România

O altă perspectivă asupra demonstrațiilor din Piața Victoriei

Dragă Jean-François,

Îţi mulţumesc pentru grija cu care ai decupat, din ziarul pe care-l citeşti cu încredere, îmi spui, articolul despre mişcările de stradă de la Bucureşti. Dar nu-ţi împărtăşesc bucuria. Altminteri decât crezi, ele nu mi se par o dovadă de democraţie, nici o pornire sănătoasă împotriva corupţiei. Dimpotrivă: corupţia e de partea celor care manifestă. Inocenţi în sine, precum rotiţele unui ceas care-şi fac cinstit meseria, fără să ştie că au fost integrate în mecanismul de declanşare a unei bombe, aceşti manifestanţi, care se cred, poate, curaţi, sunt elementele constitutive ale unui jaf atât de uriaş, încât puţini mai văd pădurea, cei de bună-credinţă plimbându-şi pancartele de copii naivi în hăţişurile care-i împiedică să-şi dea seama unde se află.

Dar pentru că, din prietenie, îmi ceri părerea, ţi-o voi da, deşi, în ceea ce mă priveşte, sunt azi în afara acestor lupte. Socotesc că mi-am făcut datoria riscându-mi viaţa când a spune lucrurilor pe nume era mai primejdios decât azi şi că e cazul să-mi văd de literatură, lăsând celor mai tineri misiunea de a păstra ceea ce generaţia mea le-a dat.

Acestea fiind spuse, nu mă pot împiedica să nu bag de seamă unanimitatea de păreri a celor citaţi – fapt neliniştitor din punctul de vedere al obiectivităţii. E totuşi curios că într-un peisaj politic unde partidul de guvernământ a câştigat atât de larg foarte recentele alegeri, reporterul nu găseşte pe nimeni care să aibă o privire diferită asupra evenimentelor. Fireşte, cuvântul meu n-are autoritatea personalităţilor ilustre care se exprimă în articolul citat. Am însă asupra lor un avantaj indiscutabil. Dat afară din Universitate, interzis ca scriitor şi regizor şi alungat din ţară, în momentul în care Nicolae Ceauşescu încerca să mă omoare la Paris pentru articolele împotriva lui publicate aici (luna aceasta, canalul de televiziune franco-german Arte a difuzat un nou documentar privind această tentativă de asasinat în cadrul unei serii intitulate „Les oubliés de l’Histoire“), distinştii intelectuali din „reportajul“ menţionat (care nu mai sunt în prima lor tinereţe) se bucurau fără mustrări de conştiinţă de avantajele sistemului totalitar. Li se părea firesc să li se ofere ceea ce era refuzat omului de rând şi aduceau, la nevoie, elogii şefului statului în termeni înduioşători (a se vedea, în acest sens, scrisoarea din 25 mai 1982 a Dlui Pleşu adresată Dlui Ceauşescu; într-o ţară în care a avea un paşaport era un miracol, Dl Liiceanu studia la Heidelberg; iar Dna Cârneci, care avea un post de cercetător într-o disciplină cu implicaţii ideologice, primea în 1986 un premiu de poezie care nu mi se pare că recompensa o disidenţă afişată etc.) Departe de mine, care ştiu cât e de greu (şi poate inutil) să stai drept în furtună, de a le face cel mai mic reproş. Dar de aici până la a conchide că o măruntă aristocraţie intelectuală consideră firesc să trăiască, sub toate domniile şi orânduirile, la nivel „occidental“ (european, dacă preferi), în timp ce gloata poate muri de foame, nu e decât un pas.

Pe care nu eu trebuie să-l fac.

„Orice putere colonială răsplăteşte cozile de topor“

Cum am renunţat de mult la jurnalismul de investigaţie (pe care l-am practicat mai demult luând câteva riscuri: eram la Santiago de Chile în timpul lui Pinochet şi la Bucureşti pe 25 decembrie 1989, de exemplu) şi neavând ambiţii politice (politica nu e treaba scriitorului – după cum explica atât de bine Kundera), îmi îngădui doar, în calitate de observator obiectiv, să-ţi sugerez câteva direcţii de reflecţie.

Decalajul dintre nivelul de viaţă al celor ce votează şi cel al pretinselor elite urbane (tineretul voios) care manifestă este flagrant. Ceea ce explică de ce votul majorităţii (45,47%), cu douăzeci de procente mai mult decât următoarea formaţie politică, dă în mod constant puterea celor care, mărind salariile şi pensiile, bursele studenţeşti, exonerând de la impozit veniturile mici etc., repară politica de „austeritate“ a guvernelor de dreapta. E astăzi o evidenţă că politica de rigoare a Comunităţii Europene sărăceşte deliberat popoarele, îmbogăţind până la (o) asfixie (proximă) o mână de capitalişti internaţionali.

Îţi semnalez în treacăt că această politică crâncenă, contestată vehement de o sumă de intelectuali de vază (de la Jacques Sapir, economist, la Emmanuel Todd, istoric, şi de la Michel Onfray, filozof, la Michel Houellebecq, scriitor) care prevăd explozii sociale nimicitoare, a făcut ca opinia publică din mai multe ţări – Anglia, Franţa (numai 38% de opinii favorabile Europei), Olanda, Italia, Grecia – să fie azi ostilă structurilor europene din care vor să se desprindă, în pofida clasei politice, ale cărei avertismente prăpăstioase sunt dezminţite flagrant de cum merg lucrurile în Marea Britanie. E ceea ce nu pot accepta cu niciun preţ cei care, în marile oraşe ale României, sunt plătiţi de firmele străine, beneficiază de binefacerile cu care orice putere colonială răsplăteşte cozile de topor şi profită de înlesnirile de înavuţire oferite de un sistem care privilegiază capitalul în detrimentul muncii (alt subiect de dezbatere şi de nelinişte în Occident). Aceştia se consideră o elită pentru că ţopăie pe Internet şi gângăvesc în limbajul informatic al mondializării – „mondializare“ despre care trebuie amintit că sporeşte rentabilitatea capitalului din ţările „dezvoltate“, făcând să muncească pe mai nimic în întreprinderile „delocalizate“ (şi în România deocamdată) o armată de nefericiţi şi, uneori, în Asia îndeosebi, copii exploataţi fără milă, ceea ce nu stârneşte proteste pe bulevardele bucureştene. Dar asta este de acum o altă chestiune, rezumată cinic de miliardarul american Warren Buffett, care striga cât îl ţinea gura în New York Times din 14 august 2011: „Lupta de clasă există şi noi, bogaţii, am câştigat-o“.

„Hoţi de boi umblă să prindă hoţii de ouă“

Ei bine, poate că nu.

Şi e cel puţin abuziv să califici dorinţa mulţimii de a trăi cât de cât omeneşte ca „populism“, cuvânt folosit cam des de elitele de la Bruxelles şi care sună cam puturos în gura celor care conduc Europa fără a fi aleşi. Nu e firesc oare ca într-o ţară în care PIB-ul cunoaşte o creştere importantă, în timp ce o mare parte a populaţiei trăieşte de azi pe mâine, venitul social să fie mai echitabil împărţit? E ceea ce contestă manifestanţii de la Bucureşti care apără interesele firmelor multinaţionale cărora li s-au vândut, fără să-şi dea seama (din cauza copacilor, presupun), că participă la o exploatare colonială, cea mai drastică formă de corupţie, şi că, dintr-o perspectivă mai largă, ei sunt cei care, hoţi de boi, umblă să prindă hoţii de ouă.

În ceea ce priveşte felul în care este prădată (şi deznaţionalizată) o ţară (menită să dispară, dizolvată în supa europeană), mă surprinde faptul că autorul reportajului pe care mi-l trimiţi, şi de a cărui bună-credinţă nu mă îndoiesc, nu face nicio referire la anumite pasaje ale scrisorii semnate pe 8 februarie de 84 de membri ai Academiei Române, deşi aceasta se află nu departe, la numai câteva sute de metri de piaţa unde vociferează „forţele vii ale României“!

Nu m-aş opri la atât.

Îmi îngădui să-ţi sugerez câteva întrebări cărora mă feresc să le dau un răspuns, ca să nu fiu învinuit de parţialitate.

E oare o dovadă de democraţie să ceri prin manifestări de stradă demisia guvernului legitim abia ales şi care dispune de o majoritate zdrobitoare? E oare o dovadă de democraţie faptul că cel care ar trebui să fie preşedintele TUTUROR românilor coboară în stradă ca să încurajeze o fracţiune minoritară a electoratului? E democraţie ca acelaşi preşedinte să refuze funcţia de prim-ministru cuiva care nu e mai condamnat decât Dl Alain Juppé (candidat de dreapta la învestitura pentru alegerile prezidenţiale franceze) şi care nu e, până la o eventuală nouă condamnare, mai puţin presupus nevinovat decât actualul candidat al dreptei la preşedinţia Franţei, Dl François Fillon, anchetat pentru a fi plătit soţiei sale cam 800.000 de euro din banii statului (şi sume mai neînsemnate copiilor săi)? Şi atunci cum să nu se nască în electorat (care, în cazul unor alegeri anticipate, riscă să dea o şi mai largă majoritate partidului de guvernământ) suspiciunea că e la mijloc o manipulare?!

A cui?

Am toată încrederea în jurnaliştii ziarului pe care mi-l trimiţi, ca să facă lumină în această privinţă.

„Aş fi făcut o anchetă să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu a devenit o armă politică“

Cât priveşte corupţia şi decretul atât de controversat al Guvernului, mă mir că nu găsesc în „reportajul“ atât de documentat de la Bucureşti nicio referinţă la suprapopularea penitenciarelor, reproşată de mai mulţi ani autorităţilor din România. Nici la limita de 44.000 de euro, cred, dincolo de care amnistia nu se aplică (a se compara cu cei 800.000 de euro evocaţi mai sus). Nu e vorba nici de zecile de excepţii (dare şi luare de mită, trafic de influenţă etc.) ale proiectului de amnistie, care, la o primă vedere, pare mai puţin lax decât lasă să se creadă revolta celor care preferă lozincile strigate pe trotuar argumentelor (pe care poate, mai ştii!, nu le au – şi e păcat că toţi intelectualii de seamă care se exprimă în articolul citat preferă sentimentele grandioase faptelor precise şi ideilor cu bătaie mai lungă decât lărgimea unei străzi).

Pe de altă parte, dacă aş fi ziarist şi dacă aş pleca urechea la ce se spune în vastul spaţiu naţional care împrejmuiește piaţa unde au loc manifestaţiile, aş fi făcut o anchetă (jurnalistică), ca să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu a devenit o armă politică. N-ar fi prima dată şi s-a văzut şi la case mai mari. Cum n-am făcut propriile mele investigații, nu mă încumet să fac aluzie la zvonurile care circulă. Mă miră numai, ştiind cât de împărţite sunt lucrurile pe lumea aceasta, că o dată mai mult toată corupţia se-adună într-o parte şi toată frumuseţea sufletească de cealaltă, ca-n poveştile cu zâne şi cu scriitori/cineaşti/filozofi care par nişte Feţi-Frumoşi. Regret că un jurnalist care-şi cunoaşte atât de bine meseria, cum sunt toţi cei ai ziarului despre care este vorba, nu s-a grăbit să risipească cu argumente imbatabile suspiciunile care ar putea lăsa să se creadă că lupta (necesară şi binevenită) împotriva corupţiei e o manevră partizană.

Cunoscând obiectivitatea ziarului în care, din câte spui, ai atâta încredere, nu mă îndoiesc, dragă prietene, că redacţia va face totul pentru a-şi adânci analizele, ca să nu se pună iarăşi în situaţia penibilă din decembrie 1989, când anunţa mii de morţi la Timişoara, unde nu erau decât câtva zeci. Ar fi la fel de neplăcut că redacţia să ia drept luptători pentru democraţie pe cei care nu acceptă regula jocului decât dacă sunt lăsaţi să câştige – apropo de democraţie, tot din prietenie, îngăduie-mi să-ţi amintesc ce spunea de curând recentul nostru fost prim-ministru, Dl Manuel Valls, confruntat cu milioanele de manifestanţi (printre care şi tu) împotriva legii El Khomri, pe care a impus-o fără a o trece prin parlament: „În democraţie, nu strada guvernează“. Decât dacă, Doamne fereşte, Franţa nu mai e o democraţie? Sau România? Sau Europa? Nu mai ştiu. Dar nu mă îndoiesc că ziarul tău de căpătâi va da un răspuns satisfăcător acestei întrebări care azi ne chinuie pe toţi.

Cu aceeaşi veche şi trainică prietenie (care ne-a unitîncă de pe vremea când tu erai socialist şi eu nu prea),
V.T., Paris, februarie 2017

Virgil Tănase (n. 16 iulie 1945, Galați)

Este un scriitor și regizor de teatru franco-român. A studiat filologia la Universitatea din București (1963-1968) și regia de teatru la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale“ (1970-1974). După ce fusese exmatriculat de la Facultatea de Litere pentru faptul că îl menționase pe Emil Cioran la o conferință a tinerilor scriitori și după ce a lucrat ca betonist la Combinatul Siderurgic din Galați, i s-a impus, pentru a fi reprimit la facultate, să ia parte la „supravegherea informativă a legionarului grațiat Petrișor Marcel“. Dintr-un document din arhiva CNAS reiese că, după ce a acceptat această condiție, Virgil Tănase nu a respectat angajamentul luat și, la numai câteva luni după reprimirea lui în facultate, a fost „exclus din sistemul informativ“. Continuându-și activitatea de disident, Virgil Tănase a publicat în 1977, în Franța, un roman interzis în România și a dat, de la București, interviuri în presa străină, criticând aspru regimul politic românesc. Ca urmare, i s-a dat un pașaport pe care nu-l ceruse și i s-a impus să plece cu familia în străinătate. La începutul anului 1978, Virgil Tănase s-a stabilit în Franța, unde nu a cerut azil politic, rămânând cetățean român și după ce a obținut naționalitatea franceză.

La Paris, Virgil Tănase a obținut un doctorat în sociologia și semiologia artei (1979), sub conducerea lui Roland Barthes, și a desfășurat o amplă activitate de scriitor, de jurnalist și de regizor de teatru. Din 1999, el predă Istoria civilizațiilor la Institutul Internațional de Imagine și Sunet de la Paris.

A fost, lângă Paul Goma, obiectul unei încercări de asasinare, pusă la cale de către Securitate, care l-a însărcinat pe Matei Pavel Haiducu să o execute.

Între 1993-1997 și 2001-2005 a fost directorul Centrului Cultural Român din Paris, Franța.

Premii și distincții

• Premiul de dramaturgie al Academiei Române (1997)
• Premiul de literatură al Uniunii Latine (2004)
• Doctor Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos“ Galați
• Premiul „Șerban Cioculescu“ al Muzeului Literaturii Române pentru memorialistică (2012)
• Premiul Salonului de Biografie de la Hossegor (2013)
• Ordinul Artelor și Literelor din Franța (1987)
• Cavaler al Ordinului „Serviciu credincios” (2002)

Virgil Tănase

Ce este ”Anti-Românismul”

By admin in 16 Mar 2017, 4:58 | In CNMCA |

”Anti-românismul” este orice formă de acţiune sau de inacţiune, cu intenţie sau fără intenţie, care conduce la devalorizarea patrimoniului românesc.

Patrimoniul românesc cuprinde ansamblul identitar-biologic-material construit în milenii de poporul român prin muncă, geniu, luptă, credinţă, suferinţă şi noroc istoric.
Poporul român constituie totalitatea românilor, indiferent de statul în care s-au născut sau trăiesc.

Acţiunile anti-româneşti sunt mesaje de orice fel, verbale sau scrise, imagini, filme, cântece, simboluri grafice, simboluri culturale sau istorice, elemente arhitecturale, acţiuni religioase, acţiuni economice, acţiuni legislative, înstrăinarea sau administrarea defectuoasă cu intenţie a patrimoniului, precum şi orice alte intervenţii care generează efecte prin Efectele acţiunilor anti-româneşti sunt:

• scăderea stimei de sine a românilor
• crearea de confuzii şi incertitudini identitare
• crearea de percepţii negative faţă de români şi România la nivel internaţional
• dorinţa de părăsire a ţării, de ascundere şi de schimbare a identităţii naţionale
• discreditarea Bisericii Ortodoxe
• neaprecierea şi distrugerea patrimoniului cultural
• diminuarea patrimoniului biologic, cantitativ şi calitativ
• reducerea patrimoniului material şi apariţia condiţiilor de ”palestinizare” a României
• atrofierea instinctelor care asigură coeziunea şi continuitatea societăţii: feminitate, bărbăţie, identitate, datorie, credinţă.

Evoluţia evenimentelor din ultimele trei secole arată că este naiv să se nege existenţa unor acţiuni organizate şi bine finanţate pentru distrugerea patrimoniului românesc şi, implicit, a poporului român. Se poate pune şi întrebarea dacă aceste acţiuni sunt componente ale unei strategii cu un termen foarte lung de realizare, ceea ce ar însemna că asupra poporului român se desfăşoară un atac nedeclarat şi greu de identificat, de către un agresor necunoscut.

Considerăm că orice acţiune anti-românească trebuie să fie identificată şi contracarată, indiferent dacă este făcută cu intenţie malefică sau e aparent doar o eroare inocentă. Pe cei malefici trebuie să-i oprim iar pe ceilalţi să-i educăm, iar în acest fel să ne dovedim prin fapte mândria de a fi român. spionaj economic din ultimii 40 de ani

10 TOPOSURI-MISTER  ÎN  ROMÂNIA

1. Munţii Bucegi Zona Munţilor Bucegi, considerată ca având o puternică încărcătură energetică, rămâne principala atracţie a amatorilor de senzaţional din ţară şi străinătate. Mulţi vizitatori speră să se transforme în descoperitorii tunelurilor secrete, despre care se crede că pornesc de sub Sfinxul din Bucegi spre alte puncte din Carpaţi. După cum au opinat cei care studiază fenomene paranormale, tunelurile pleacă chiar spre piramidele din Egipt.   Munţii Bucegi sunt cunoscuţi şi pentru traseele dificile, precum Jepii Mici, zona unde foarte mulţi iubitori de drumeţii s-au rătăcit ori şi-au pierdut viaţa. Oamenii locului sunt convinşi că atunci când e ceaţă densă, pe acest traseu apare o potecă, un fel de poartă către lumea de dincolo, iar toţi cei care calcă pe această cărare îşi găsesc sfârşitul. Forumurile sunt pline de poveşti ale căutătorilor de mistere, care s-au rătăcit în această zonă, unii dintre ei descriind cu lux de amănunte cum au trecut de la panică la halucinaţii în momentul când au păşit pe acest traseu.

  2. Râpa Diavolului sau locul unde ard comorile Situată în Poiana Trestiei, un sat izolat din Prahova, Râpa Diavolului le-a dat fiori reci chiar şi amatorilor de senzaţii tari care şi-au făcut curaj să doarmă o noapte pe marginea prăpastiei. Potrivit legendei, zona şi-a căpătat renumele de loc mistic datorită preoţilor daci care obişnuiau să ţină aici ritualuri sacre, pentru a invoca spiritele naturii.   Bătrânii satului vorbesc şi despre existenţa unei comori ascunse în Râpa Diavolului de către haiducii care au sălăşuit odată prin zonă. Aceştia povestesc că, din când în când, deasupra Râpei Diavolului se pot vedea flăcări jucând şi că aurul haiducilor este păzit de duhuri rele. Potrivit legendei, instrucţiunile despre locul unde a fost îngropată comoara le pot primi doar cei care dorm o noapte pe buza prăpastiei.

 3. Balta vrăjitoarelor (Boldeşti, Ilfov) Faima Bălţii vrăjitoarelor a depăşit de mult timp graniţele satului Boldeşti, căci despre fenomenele inexplicabile care au avut loc aici au curs râuri de cerneală. Situată în mijlocul Pădurii Boldu-Creţeasca, lângă Bucureşti, balta despre care se crede că nu are fund şi-a căpătat renumele de pe urma ritualurilor care desfăşurate acolo de Sânziene şi Sfântul Andrei, când se crede că se deschid porţile spre lumea morţilor. Se spune si că vrăjitoarele îşi dădeau întâlnire pe malul bălţii pentru că doar vrăjile şi blestemele făcute aici aveau efecte sigure.

 4. Mânăstirea Frăsinei, Vâlcea Cunoscută şi sub denumirea de Athosul românesc, Mânăstirea Frăsinei, din comuna vâlceană Muereasca, rămâne singura aşezare monahală din România unde femeile nu se pot ruga. Avatonul (n.r. – hotărâre, legământ) de la Frăsinei este pomenit de credincioşi ca blestemul Sfântului Calinic şi nu puţini sunt cei care păşesc cu frică în acest loc mistic. Oamenii locului spun că, de-a lungul timpului, mai multe femei care au ignorat cuvântul Sfântului Calinic şi au urcat la mânăstire au fost blestemate.   Printre poveştile care le provoacă fiori credincioaselor se numără cea a fetei de 16 ani care, profitând de faptul că tatăl ei, şofer pe camion, transporta lemne din zonă, a urcat până la mănăstire. Când tatăl şi fratele au coborât pentru a aprinde o lumânare, tânăra nu a ascultat poveţele părintelui şi a călcat pe pământul aflat sub legământ. La întoarcere, camionul s-a răsturnat pe drum drept, iar fata a murit strivită de buşteni, în timp ce tatăl şi fratele au scăpat ca prin minune. Recent, o femei în vârstă de 35 de ani a decedat după ce s-a rugat la mânăstire. La întoarcerea spre casă, femeia a intrat cu bicicleta în peretele stâncos de pe marginea drumului.

 5. Castelul Iulia Hasdeu, Câmpina  Considerat unul dintre cele mai enigmatice edificii din România, castelul din Câmpina a fost ridicat de Bogdan Petriceicu Haşdeu în amintirea fiicei sale, Iulia Hasdeu, care a decedat la vârsta de 18 ani, de tuberculoză. După pierderea suferită, savantul a încercat să ia legătura cu fiica sa cu ajutorul unor şedinţe de spiritism. Se crede că Bogdan Petriceicu Haşdeu ar fi ridicat castelul cu trei turnuri de piatră crenelate după planurile pe care fiica sa i le-a trasat în vis. Pe seama edificiului circulă mai multe povestiri şi nu puţini sunt cei care susţin că pianul ce a aparţinut Iuliei se poate auzi în miez de noapte.

  6. Muntele care dispare Printre locurile pline de fenomene inexplicabile din România se numără şi Vârful Gugu, din Munţii Godeanu. Oamenii locului spun că, în anumite momente, muntele se face nevăzut. Legendele despre acest loc mistic au apărut încă de pe vremea dacilor, care erau convinşi că în vârful Gugu şi-a găsit sălaş marele preot  Zamolxe. Zona este cunoscută nu doar pentru producerea unor fenomene neobişnuite, ci şi pentru faptul că Decebal ar fi ascuns aici o comoară.    Renumele Vârfului Gugu a depăşit de mult timp graniţele ţării, Jules Verne plasând acţiunea romanului “Castelul din Carpaţi”  în această zonă mistică.

  7. Peştera Tăuşoare, Munţii Rodnei Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor a fost descoperită întâmplător la mijlocul secolului trecut, de către un învăţător din zonă. Explorarea sistematică a dus la descoperirea unei galerii pline de formaţiuni de gips şi a unor bile de dimensiuni considerabile, încrustate în pereţi şi podea, despre care nu se ştie exact cum s-au format. Peştera este cunoscută nu doar pentru “Sala bilelor”, ci şi pentru “Sala Sunetelor”, locul unde se aud zgomote ciudate, despre care pasionaţii de paranormal au spus că ar fi de fapt vocile unor copii şi femei. Pe seama acestui loc circulă tot felul de poveşti, cea mai cunoscută fiind a unui bărbat din Timişoara care şi-a petrecut noaptea în peştera din Munţii Rodnei, dar s-ar fi trezit câteva ore mai târziu în Bucegi.    „Un eveniment imposibil de explicat s-a petrecut în vara anului 1987, când un bărbat din Timişoara, fiind fascinat de misterul bilelor, s-a furişat în peşteră cu un casetofon pentru a înregistra murmurele. Când noaptea s-a lăsat, murmurele s-au intensificat în intensitatea şi bărbatul a leşinat de frică. Când s-a trezit de dimineaţă se afla în faţa peşterii doar că era de fapt o altă peşteră, cea a Ialomiţei din Bucegi. Era înfăşurat în pătura pe care adormise şi a fost trezit de un călugăr care trecea prin zonă”,

  8. Pădurea Hoia-Baciu, Cluj Un alt loc care a stârnit imaginaţia căutătorilor de mistere este pădurea Hoia-Baciu din apropierea Clujului. Pădurea este denumită “Triunghiul Bermudelor” de România, pe seama acestui loc circulând o poveste potrivit căreia aici a dispărut un cioban cu tot cu oile sale. Copacii strâmbi din această pădure, precum şi vocile ciudate care se fac auzite din când în când din mijlocul pădurii au făcut ca acest loc să fie considerat unul sinistru. De altfel, Pădurea Hoia-Baciu din Cluj-Napoca a fost inclusă într-un top 10 al celor mai înfiorătoare locuri din Europa, de cotidianul britanic „The Guardian“.

 9. Podul lui Dumnezeu Podul lui Dumnezeu (Ponoarele), unul dintre cele mai mari poduri naturale din lume, s-a format în urma surpării tavanului unei peşteri. Potrivit legendei, în această peşteră locuia însuşi Necuratul, dar localnicii i-au cerut cu insistenţă lui Dumnezeu să facă ceva şi să-i scape de diavol. După atâtea rugăminţi, Dumnezeu a hotărât să surpe tavanul peşterei, din calcarele prăbuşite formându-se un pod. Potrivit unei alte poveşti care circulă în zonă, apariţia podului este strâns legată de întemeietorul Mânăstirii Tismana, Sfântul Nicodim. Cuviosul ar fi vrut să ridice mânăstirea în comuna Ponoarele, dar sătenii l-au alungat pe motiv că ar fi furat. Pentru a-l ajuta să scape din mânile sătenilor furioşi, Dumnezeu  i-ar fi ridicat acest pod de piatră.

 10. Focurile „vii” din inima Buzăului Flăcările care ies din pământ reprezintă un fenomen natural unic în Europa, care se manifestă pe o suprafaţă de aproximativ 400 de metri pătraţi. Specialiştii explică faptul că apariţia flăcărilor vii lângă satul Terca, din Buzău, este strâns legată de emanaţiile de gaze naturale din subsol, care, în urma frecării, se aprind.