Petru Vasile TOMOIAGĂ: „Ochiul neadormit al bufniței”, un nou volum semnat de Ion Marin Almăjan
Scriitor în adevăratul sens al cuvântului, Ion Marin Almăjan a simțit că proza îi este menirea în care poate să-și arate cu adevărat valoarea, altfel spus valoarea lui a strălucit prin aportul pe care l-a adus în proza contemporană, prin întregul prinos dat scrisului românesc. Emblematic nu doar prin romanele sau volumele de proză scurtă, scriitorul a fost tot timpul și un om al cetății, apărând cu demnitate și îndârjire, în același timp, moștenirea culturală a Banatului, implicit a țării, fiind înainte de toate un bun român. Ion Marin Almăjan este etalonul care arată că se poate face cultură și să trăiești demn în același timp indiferent de timp – adică de ești tânăr, ori la maturitate și indiferent de orânduieli – mai ales când acestea au fost la fel de nedrepte și în socialism-comunism și în capitalismul sălbatic de azi. Este prețuit și stimat pentru și prin valorile pe care le are și pe care le împărtășește cu generozitate celor din jur. A fost în funcții de conducere și în vechiul, dar și în noul regim, demonstrând că talentul autentic a fost prețuit întotdeauna, dincolo de granițele unei orânduiri. Și pentru că toate acestea nu se puteau face decât în cinste și adevăr, în luptă și credință, lui Ion Marin Almăjan i se potrivește mănușă dictonul lui Aristotel: „Platon îmi e drag, dar mai drag îmi este adevărul”, pricină din care are și prieteni, și dușmani pe măsură. Omul de cultură și scriitorul Ion Marin Almăjan nu mai pot fi despărțiți, formează un monolit după duritatea căruia se ascunde o inimă mult mai blândă decât bănuim, și care acum, la pragul înțelepciunii, privește cu ochi îngăduitori și iertători totul, deopotrivă – mai puțin vinderea de țară și de neam. Exemplific printr-un text scris în anul 1999 – „Cântec de jale scris la căpătâiul tău, Patrie”: „Românie, patrie făr’ de noroc / vai ție, mireasă cernită / înșelată de mirele tău, / bătrână mamă hulită / bătută cu pietre / de cei ce ți-au ieșit din pântece. / Nimeni nu-ți mai cântă grădinile / pline de mireasmă și de rodul pomilor / pădurile suri în care lupii mai visează / la vremea începutului, / nimeni nu-ți mai plânge rănile nevindecate / nimeni nu le mai oblojeste, cu sfială și dragoste… / Ca niște câini turbați, / s-au năpustit asupră-ți / hulpavi, sfâșiindu-ți sfântul trup / înghițind dumicați mari din trupul tău de fecioară / arătându-te cu degetul și spunând: / vedeți, voi neamuri ale lumii / o curvă deșucheată, o mașteră / care-și ucide pruncii și-și devoră bărbații / Aceasta-i România. / Cuvinte puturoase, slove ce duhnesc a hoit / semănând pretutindeni ură și scârbă / pentru tine, Românie, patrie fără noroc / în care Dumnezeu și-a uitat speranțele”.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
