Cuvânt și iubire

Consemnări

Un pod până-n Noua Zeelandă!

* Despre antologia bilingvă „Poduri lirice”/  „Poetical bridges”, editată la Napier, Noua Zeelandă, de scriitoarea gălățeană Valentina Teclici

Scriitoarea Valentina Teclici, stabilită de ceva vreme în Noua Zeelandă, a scos de curând o carte de suflet, „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, antologie bilingvă de a cărei traducere și editare s-a ocupat direct. Este un volum de poezie, nu doar interesant, ci de-a dreptul unicat, cred, pe piața cărții din țară și deopotrivă, bănuiesc, din Noua Zeelandă. Știm foarte puțin despre poeții de acolo, așa că pentru cititorul român cunoașterea liricii lor constituie cu siguranță un mare câștig. De asemenea, nu e puțin lucru ca poeți români să fie citiți în acea lume îndepărtată. Am ales să-i prezint mai jos doar pe autorii neo-zeelandezi, considerând că cei din țară, prezenți în carte, sunt în bună măsură de notorietate aici.

După lectura poemelor semnate de cei 12 autori de la Antipozi rămânem cu o imagine caleidoscopică, ce include viața în noua patrie,  marea, anotimpurile, ferma și cei apropiați, dansul și cântecul specific, încercarea altor imigranți de a păși pe insule. Și iubire! Multă iubire. Iar toată această imagine trece prin inima, prin simțirea oamenilor locului. Versurile oferite de Dorothy Wharehoka impresionează prin scene desenate amplu de către natură, semenii fiind vădit marcați de pășirea în noul univers ales de soartă pentru a-și continua viața. Iată „Rezultatele schimbării”: „De-a lungul mileniilor vânturile schimbării/ au împrăștiat semințele familiei noastre/ către aceste insule sudice./ Rădăcinile noastre s-au răspândit/ prin solul fertil căutând hrană –/ dezvoltând esența noastră/ asimilând, amestecând/ creând hibrizii ce suntem acum./ Înrădăcinați precar aici/ unde  pământul ne tremură sub picioare/ și mareele vorace ne ciugulesc țărmurile;/ unde frații rivali ai mitologiei/ continuă lupta lor pentru supremație/ supunându-ne la secetă și inundații/ ar fi bine să ne amintim/ noi toți suntem din stocul de imigranți/ care de asemenea a schimbat fața acestui pământ./ Noi suntem rezultatele schimbării.”  Marie Dunningham adaugă un element de peisaj sufletesc: „Pe vârful Te Mata, soarele suge culoarea/ din cer până totul deasupra este infinit cețos alb/ strălucitor și iarba pare aur palid. La umbră, albastrul/ cerului devine mov./ Acolo, deasupra, undeva nevăzute/ ciocârliile ciripesc neîncetat cântecul lor, cântec/ englezesc./ Pielea arde roz, apoi roșu, rocile de calcar/ odată pe fundul rece al mării, dureros/ reflectă albul./ Șopârle absorb soarele, dar dispar imediat ce umbrele/ noastre negre cad./ Trei băieți pe biciclete/ cu timp nelimitat într-o zi fierbinte, la mile distanță de/ casă, exploră sălbăticia. Sălbăticia lor./ Ar putea fi Africa deșertul australian./ O întreagă lume pentru ei înșiși să învingă și să/ stăpânească.” („Pe vârful Te Mata, vara”)    

Carole A. Stewart ne dezvăluie o taină din cultura locului prin „Mărae”: „Nu existau felinare/ nici străzi/ doar luminile Măraei/ lucind în întuneric/ prin noaptea geroasă.// Pământul/ era laminat cu gheață/ și-n interiorul casei/ oamenii dormeau.// Împărțind respirația./ Împărțind căldura.// Mărae.” Evident, aflăm și ce înseamnă cuvântul din titlu: „casă tradițională a maorilor pentru întâlniri”. Bill Sutton ne oferă, între altele, un poem dramatic: „Noaptea trecută am visat noua recoltă/ venind peste mare către Aotearoa/ nu de balene nici măcar ton/ ci de data asta, de oameni/ bărbați și familii înfometând disperate,/ plătind cu părți ale corpului încumetarea/ de a trece pe lângă cruda, puternica Australie/ spre un loc unde cândva li s-a spus/ că lumea părea mai bună// ca să fie salutați aici de către cine?/ Elicoptere și nave gri de război/ bărbați și femei cu difuzoare/ poruncindu-le să plece înapoi/ unde? Către devalorizata Fiji/ ruinată de decenii de dictatură?/ Ori spre alte insule, unele deja/ pe jumătate scufundate, iar altele/ devastate de supercicloane,/ generate de  încălzirea globală?// Nu există un alt refugiu/ și acum cuvintele au devenit mai aspre –/  Plecați înapoi! Nu puteți sta aici!/ Plecați înapoi sau vă distrugem!/ și apoi proiectilele.” („Noua recoltă”) Lui Penelope Foster îi place să scrie poezie erotică. De pildă, poemul intitulat „Dragostea este”: „Dragostea este purpuriul unui ametist lustruit/ auriul unui răsărit de soare iarna./ Mirosul picăturilor de ploaie/ lovind pământul uscat/ și marea luminată/ de creșterea unei luni portocalii.// Dragostea este patul tău după o lună când ai fost/ plecat/ o baie fierbinte la sfârșitul unei zile obositoare.// Dragostea este apa rece într-o zi toridă,/ focul din șemineu într-o zi geroasă. O îmbrățișare de consolare într-o zi tristă,/ și râsul împărtășit într-o zi fericită.// Dragostea este cel dintâi surâs al primului tău copil,/ Este zâmbetul unui străin într-un oraș străin.// Dragostea este unde tu alegi să fie!/ Dragostea ești tu, Dragostea sunt eu./ Dragostea este!”

Alți poeți de la Antipozi prezenți în carte: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.

La celălalt capăt al „podului” sunt poeți români, îndeobște cunoscuți: Iată-i: Tudor Opriș, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraș, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, inclusiv Valentina Teclici și Alexandra Balm (Dumitrescu), ultimele două stabilite nu demult în NZ. O observație specială pentru Monica Săvulescu Vouduri (născută la Galați, așezată de ani buni în Grecia) și Maria Weishaupt Sarău, de asemenea, gălățeancă emigrată în Elveția.

Dan Plăeșu

  Sursa: http://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/85367-cronica-de-carte-un-pod-pana-n-noua-zeelanda