Cuvânt și iubire

Argument

La începutul anului 2012 am găsit pe internet mai multe concursuri de haiku. Am început să citesc şi mi-au plăcut foarte mult. Unele dintre ele extrem de profunde, cu o forţă extraordinară de esenţializare. Pentru a decripta înţelesuri, am început să citesc şi comentarii scrise de poeţi şi haijini renumiţi. Astfel am început să descopăr că în trupul „firav” al acestor poeme, adesea încape o lume  întreagă. Am stat o perioadă în expectativă analizând şi bucurându-mă de acest univers liric atât de minuscul ca structură, dar atât de adânc în puterea de sugestie, în conturarea unor imagini,  simple în aparenţă, dar adevărate lecţii de viaţă. Apoi s-a întâmplat ca-ntr-o poveste persană cu un rege care şi-a supus curtenii la un test, pentru o dregătorie aleasă. A adunat pe cei mai puternici şi înţelepţi oameni arătându-le o uşă uriaşă, întrebându-i cum poate fi deschisă. Cu toţii s-au uitat la ea mai mult timp, însă puţini au mers şi-au deschis-o. Departe de mine a spune că sunt o puternică sau o înţeleaptă, însă am simţit la un moment dat un declic, o scânteie, o dorinţă de a încerca să deschid această uşă, să mă familiarizez cu o necunoscută. Cu timiditate mi-am zis: „de ce nu, vreau să încerc şi eu”. Am început să scriu, să trimit la concursuri şi, iată au trecut mai bine de trei ani. Am călătorit pe aripi de silabă şi vers, cu sfiala şi neîncrederea drumeţului pe căi întortochiate, timp în care am tot experimentat, am tot învăţat. Adunând poem cu poem, le-am sădit cu grija grădinarului dedicat în paginile acestei cărţi, sub cupola titlului  „Ninge pe oglinda lunii”. Aici se regăsesc haiku-uri scrise între anii 2013-2016.

Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu tehnica construirii unui haiku îmi permit să menţionez câteva reguli. Haiku-ul este un gen de poezie niponă cu formă fixă, alcătuit din 3 versuri, 17 silabe, în structura 5-7-5. Aceste micropoeme trebuie să conţină un cuvânt sau o imagine care să exprime anotimpul (kigo). De obicei subiectele se referă la natură, plante, flori, animale, insecte,  fenomene cereşti, fenomene terestre, evenimente, sărbători,  acţiuni umane specifice etc. Un haiku trebuie să aibă două planuri diferite, despărţite prin liniuţă (kireji), care are valoarea unei pauze de sens, contribuind la accentuarea sugestiei, elementul esenţial al unui haiku. Poemul trebuie să răspundă la trei întrebări: cine, unde, ce. Nu se folosesc semne de punctuaţie şi nu sunt admise figurile de stil (comparaţia, metafora, repetiţia…), ci doar elipsa, paradoxul, simbolul, aliteraţia, sau procedee precum konkkadori (variaţia aluzivă). Nu se foloseşte rima, iar verbul poate fi folosit doar la timpul prezent sau la gerunziu. Haiku-ul nu constată, nu defineşte, el se manifestă simultan cu fenomenul care l-a iscat, îi conservă esenţa şi forţa ascunsă care l-a generat. Haiku-ul este „o tuşă de penel, un desen schiţat în două-trei linii, o emoţie distilată într-o notaţie fugară – dar profund umană şi de o puternică sugestivitate”. (Ovidiu Drimba)

          Titlul cărţii este dat de versul median al haiku-ului:

un vânt blând spre lac –

ninge pe-oglinda lunii

cu flori de cireş,

considerat de Corneliu Traian Atanasiu ca fiind „Un poem de atmosferă, de predispunere la reverie, rezultînd dintr-o compoziţie bine şi complex articulată.”

Am scris acest poem după ce am văzut mai multe fotografii cu cireşi înfloriţi în Japonia. Aşadar, în poemul de mai sus, „vedeta” este floarea de cireş.  În Japonia, florile de cireş, numite „sakura” (în limbajul kanji japonez) sau „hiragama” (în limba japoneză) sunt slăvite şi onorate ca reprezentări ale primăverii şi frumuseţii, însă acestea înglobează semnificaţii mult mai diverse. Sakura defineşte şi copacul şi ideea de înflorire, nu doar floarea în sine. Înflorirea cireşului japonez este un adevărat spectacol de lumină şi culoare, o explozie strălucitoare în alb şi roz, totul urmat în scurt timp de inevitabila cădere a florilor. Pentru japonezi, floarea de cireș este asociată cu gingășia, candoarea, puritatea, însuflețirea sufletească, căldura, energia și naturalețea, fiind o emblemă a dragostei şi afecţiunii. Aceasta este considerată floare naţională şi întruchipează politeţea, curtoazia şi modestia. Florile de cireş sunt asociate vizual ori poetic cu norii şi cu zăpada, dar reprezintă şi un semn al norocului. Sakura, în cultura niponă simbolizează şi natura efemeră a vieţii, reprezintă noţiunea de viaţă scurtă şi trecătoare. Existenţa efemeră, dar magnifică a florii de cireş a fost reprezentativă pentru spiritul şi credinţa războinicilor samurai şi a dorinţei lor de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Se spune că luptătorii japonezi îşi comparau cele câteva ore de glorie dintr-o bătălie cu viaţa scurtă a florilor de sakura. Prin existenţa florilor de cireş s-a conştientizat vremelnicia lucrurilor şi fiinţelor, însă înţeleasă cu o melancolie dulce-amăruie, de aceea, japonezii au învăţat să se bucure de viaţă. Au un adevărat cult pentru Sakura, iar sărbătoarea florilor de cireș este o tradiție din vremuri străvechi care s-a păstrat până în zilele noastre. Se numește Hanami Sakura. Hanami înseamnă admirarea florilor, celebrate printr-un picnic sub bolta cireşilor înfloriţi, unde japonezii merg în număr mare pentru a se bucura în linişte de bogăţia de petale. Japonia este considerată ţara florilor de cireş şi deşi delicată, sakura a avut puterea de a influenţa cultura acestei naţiuni, fiind un laitmotiv în literatură, poezie, teatru şi muzică. Câteva haiku-uri inspirate de sakura: Noaptea de primăvară / s-a sfârşit / cu florile de cireş (Matsuo Basho); Câte, câte lucruri / nu-ţi aduc aminte / aceste flori de cireş! (Matsuo Basho); Primăvara, călătoare, / şovăie / în ultimele flori de cireş (Yosa Buson), Noaptea cu spuză de stele / florile de cireş cad / pe oglinda câmpului de orez. (Yosa Buson)

Florile de cireş sunt admirate şi în România. Forma şi culoarea acestora simbolizează puritatea şi simplitatea. În cufărul cu amintiri al inimii purtăm adesea imagini primăvăratice de neuitat când cireşii sunt împodobiţi cu o puzderie de flori care dau un aer aparte grădinilor şi livezilor. Apoi, în adierea blândă a zefirului petalele acestora sunt legănate duios asemenea unor diafani fulgi de nea, acoperind pământul. Şi la noi, floarea de cireş a fost şi continuă să fie motiv de inspiraţie pentru poeţi, scriitori, artişti plastici, designeri, muzicieni. Şi în creaţia haijinilor români sunt nenumărate exemple în acest sens, însă voi menţiona doar câteva: floare de cireş / în verdele pădurii – / parfum sălbatic (Ana Urma), kukai în livadă – / o petală de cireş – devine kireji (Cezar-Florin Ciobîcă), cad flori de cireş – / în parc bătrâna doamnă / deschide-umbrela (Șerban Codrin)… Şi, să nu uităm de floarea de cireş din poezia poetului universal Mihai Eminescu „Atât de fragedă”, motivul evocă candoarea femeii iubite: Atât de fragedă, te-asemeni / Cu floarea albă de cireş, / Şi ca un înger dintre oameni / în calea vieţii mele ieşi.

Volumul Ninge pe-oglinda lunii este structurat pe patru secvenţe: „Pe-acorduri de Vivaldi” (mărţişoare-n piept – / pe-acorduri de Vivaldi/ tresar mugurii); „Inspirând parfum de crin” (cu sânge-albastru – / inspirând parfum de crin / de multe veacuri); „Un alt graffiti” (frunzele în vânt – / pe zidul blocului vechi / un alt graffiti); „Iz de cetină„ (iz de cetină – / pelincele Domnului/ pe plita bunei).

Ordonarea poemelor în cele 4 capitole este o îmbinare aleatorie. Am ales să procedez astfel pentru că am considerat că a schimba direcţia spre cu totul altă imagine poate surprinde şi în acelaşi timp provoca imaginaţia şi gândirea cititorului. În aceste condiţii poate că el acordă o mai mare atenţie lecturării textului cu scopul de a-şi spori puterea de reprezentare şi înţelegere a imaginilor conturate de autor.

După momentul incendiului de la Clubul Colectiv din Bucureşti, din octombrie 2015, la invitaţia mentorului haijinilor din România, Corneliu Traian Atanasiu,  colegii din grupul RO KU au scris haiku-uri în memoria victimelor. Acestea sunt legate de „anotimpul” trecerii, al golirii clepsidrei şi disipării nisipului în cele patru zări. La sugestia propunătorului, acţiunea haijinilor s-a intitulat Suferinţa care trezeşte şi sub acest titlu am inclus şi eu poemele mele în carte.

Un capitol aparte este cel de Comentarii ale unor colegi şi ale unor cititori asupra poemelor. Volumul se încheie cu un interviu pe care mi l-a solicitat colegul Cezar-Florin Cibîcă şi publicat online pe

http://romaniankukai.blogspot.ro/2015/08/interviuri-ro-kuxxi-cfc-cu-vasilica.html

În compunerea haiku-urilor, sursele de inspiraţie pentru mine, şi cred că şi pentru ceilalţi autori sunt amintirile şi experienţele de viaţă, conexiunea şi empatia cu lucruri, fenomene, stări de spirit, evenimente, dar şi imaginaţia, puterea de sugestie.

În copilăria mea de la ţară, nu erau atâtea jucării pentru copii ca astăzi. Când am mai crescut, am învăţat şi eu de la fetele mai mari să-mi confecţionez singură păpuşile, să le croiesc rochiţe, să le împletesc frumos părul… Anii au trecut, treptat m-am detaşat de ele, şcoala fiind principala preocupare, păpuşile rămând undeva în urmă. Amintire revenită recent în memorie, atunci când căutam cadouri pentru nepoatele mele de ziua copilului: întâi iunie – / într-o traistă din pod / păpuşi din pănuşi. (Romanian Kukai, loc III, iunie 2014)

Observând viaţa cu bune şi mai puţin bune, ne rămân pe pelicula minţii lucruri, informaţii, situaţii. Vie îmi este amintirea ţesutului cunoscut şi  desfăşurat la ţară şi în familia mea cu multă îndemânare, dar şi gâlceava dintre oameni din diferite motive, în cazul de faţă infidelitatea. Alăturarea acestor două aspecte şi folosirea cuvântului „război” cu două înţelesuri m-au ajutat la scrierea următorului haiku: război iminent – / vecina mai tânără / încurcând iţele. (comentat şi propus pentru concursul IMITÎND UN POEM BUN, decembrie 2015).

Rămânând tot în sfera vieţii de la ţară mă impresionau verile extrem de călduroase şi grijile oamenilor pentru recoltele compromise de secetă. Empatizam cu stările de spirit ale părinţilor şi parcă le văd şi azi chipurile suferinde; aceste trăiri m-au inspirat să scriu poemul: ogor pârjolit – / de-o vreme în vechiul jgheab / nicio stea tremurând. A fost evidenţiat în cadrul exerciţiului IMITÎND UN POEM BUN, septembrie 2015.

O perioadă extrem de frumoasă pentru mine a fost în liceu, când am făcut sport (baschet) de performanţă. Prin ochii sportivului de altădată îmi amintesc şi acum înviorarea de dimineaţă, obligatorie timp de patru ani, care începea întotdeauna toamna. Acest ceremonial autumnal este surprins şi în: maraton în parc – / de dimineaţă vântul / dând start frunzelor.(Haiku Club, locul II, februarie 2015)

Într-o călătorie de trei luni în Noua Zeelandă am văzut pentru prima dată scoica paua (urechea mării, numită şi Abalone sau Sidef), un miracol al naturii, o adevărată artă divină, o armonie de culori, irizaţii de gri-argintiu şi culori sidefii de albastru, verde, nuanţe maronii, crem, galben roz, negru. Aceasta este considerată o comoară naţională pentru Noua Zeelandă, fiind un simbol al prosperităţii şi abundenţei, al puterii, al fertilităţii. Dimineaţa ori la apusul soarelui, pe coasta oceanului este o bucurie de-o dată în viaţă să vezi aşa ceva, iar asemenea imagini nu pot fi uşor uitate: plasă de năvod – / soare-adus la lumină-n / urechea mării (Haiku Club, locul II, ianuarie 2015)

Experienţa unei intervenţii chirurgicale la ochi m-a inspirat în poemul:  spitalul de ochi – / încet, încet răsărind / din nou stelele, apreciat de cunoscutul poet şi haijin Corneliu Traian Atanasiu ca fiind „un evident pivot alegoric”.

Şi câteva poeme inspirate din viaţa spirituală de-a lungul întregii vieţi: candelă vie – / un licurici prin rouă / sub crucea mamei (Romanian Kukai, locul III, august 2013); troiţă-n răzor – în lanul de rapiţă / toată aura (Romanian Kukai, locul I, mai 2016); de Bobotează – / fierbinte printre sloiuri / Crucea Domnului (Romanian Kukai, locul III, iunie 2013);  slujba de noapte – / bătăile de toacă / adâncind tihna. (Haiku Club, locul II, februarie 2015).

Marea majoritate a poemelor din carte au fost trimise la Concursul săptămânal de haiku, unele votate de colegi au ajuns pe locuri fruntaşe; ele se regăsesc în cele trei antologii: Chemarea cocorilor (2014), Dansul cocorilor (2016) şi Pană de cocor (2016), unde am avut onoarea să fiu inclusă.

În acest volum sunt şi poeme, rodul imaginaţiei, al inspiraţiei de moment, al împletirii unor gânduri în nopţi senine cu lună ghiduşă şi indiscretă ori stele năzdrăvane rostogolindu-se care-ncotro, bătând în fereastră, uneori la poarta inimii. Şi vremea cu ploi năvalnice ori viscol răscolitor m-a inspirat şi ademenit să mai aştern pe foaia albă de hârtie câte-o petală (cuvânt, vers) alcătuind această „ikebana” de poeme nipone, intitulată „Ninge pe-oglinda lunii”.

Vasilica Grigoraş