George ANCA: Octombrie 1967
OCTOMBRIE 1967
în război până la cer
a căzut prizonier
ce fugind la aliat
dă de alt prizonierat
cumnaţii o roagă
nu zburători dragă
pat de frate fie mort
cu amanţi cu tot
se logodeşte cu flăcău
în casa omului său
logodna apoi strică
aflând că-i viu din scrisorică
mărturiseşte lumea toate
păcatele de zi şi noapte
ai lui o iartă şi îl mint
că tânără fiind
acasă tânără bărbaţii
femeii lui n-au pretins graţii
la el în cergă are cine
se înveli cu coaie pline
curând femeia a murit
snopită de nefericit
la şase săptămâni de moartă
el s-a remariat cu fată
*
în picioare mirii
pe ram de oştiri
copii pmeniri
atârnau neştirii
floare din afară
tinerii-ntre ei
sămânţă-mpresoară
îngropând femei
din călcâi în vârf
tărâm soare ori
ne încredem stârv
lance făcători
*
doborâţi obrazului paloarea
cadavrelor bunăstarea
care a doua oară
de bună voie nu se înecară
să fugim să ne risipim
fără să pătimim
făcut proză capul tot
de versuri s-a lins pe bot
merge Noana prin nămol
să sfărâme capul gol
soru-meo nu da că oi
mai rele am eu pietroi
nu-mi trebuie de-amândoi
*
profil de frescă
să-l calce la înviere
paşii de pleoapă
muntele să doarmă
să ne lase
câmpie a fi
nu se cântă
în această casă
câteodată sfântă
sileşte-o să nu
sufere mâine să
care apă în foc
anul nu este vinovat
pentru această zi
şi lui i s-a dat
nici ziua nu va fi
bucuria vacilor
a paşte
chinul mamei
tablă scrisă-n poartă
cere de pomană
curtea suverană
această seară de-ar putea-o
primi fiul nostru la naştere
nu ne-ar mai cere nimic
luminară surlele
se clădiră turlele
doar n-o să fie răscruce
coapsa ta ce nu străluce
poeţi se laudă a avea
de părinţi spirituali copii
copiii dacă au îşi părăsesc părinţii
bătându-se cu pumnul în piept
auzi ce frumos miros castraveţii
capul dormea odată pe fân
el singur dă naştere trupului
rotundul craniu deşirându-l
rugină mustăcioasă
nu milă nu rasă
porunca nervilor pe munţi
a fost să ne însufleţim
scoate mireasa
dărâmă casa
sufletului mor
furcă-ntr-un picior
aşa cunoşti
pe fiu cum
te paşte
mamă a ierbii
arme-nfricoşare
pentru fiecare
nu există bine
mi-e teamă de mine
*
ne gândeam ne pregăteam
sparţii boiernaşi în geam
te coboară hainele în mormânt
porumbiţă înecată în ac de apă
ceapa degeră în foi
după ce-a încovoiat
ochiul fetei moştenite
şi de sat murit de voi
acel fără de voi sat
când sub talpă vă înghite
groapa încă pe noroi
caii să trăiască
boieri dumneavoastră
bogăţii în pământ
zile spre alţii
pletele lumina
ochii palma
pe umărul fetei
bocitoare
pe drum din plute rob ca aleşii
sufletului lui dumnezeu
nu a trecut lună pe cer de când
domnul butoaie înjunghiase
neamul nu se va dezlăcrima
multă lume uiţi că a plâns
alege din figuri de viţă
pe cine trăieşte domniţă
la lumină cu voi
să nu vă mai vedeţi
mişcă-te la soare
să nu se mişte soarele la tine
pe comoară flacăra
întreba de mama mea
de ce m-a născut
într-un sat ori satul
nu i-a întrerupt
naşterii bărbatul
să nu umble prin tine
copii în patru labe
neajungând cu creştetul
la inimă
luncă suflet
crucea feţei înverzind
să lumineze
tot ce nu e
*
se usucă rufa-ncet
umbra viei coapte-n vin
o mai moaie în oţet
până ce-n sânge ţâşnim
eu părinţii să-i repet
ei cu mine la treimi
să usuce rufa-ncet
apele când reanimi
pentru însetaţi mai drept
nu este şi porţi în spini
presăraţi prin vii un piept
dezbrăcaţi cei paşi intimi
*
cum vii dimineaţa de acasă
în carul gol
te-ai trezit îmbrăţişând
foile uscate seara
muscă dumnezeu oului
fiu vierme
părăsind nimfeul
duhului sfânt
mintea toamnei
în craniu neînfiată
orbitorul va fi
strâns de gât
de mine te miri şi se miră
de tomana de afară cum ai căzut
dintre aluni în ape fierte cu ochii
la umplerea inimii casa goală
ne desparte o cortină
pe noi doi de o creştină
soţ soţie tu adormi
eu adorm toţi trei enormi
noaptea asta capăt treaz
o paloare pe obraz
pâlpâie prin pânză
fereastră neplânsă
noapte din toamna părinţilor
ei au intrat în scorburi
scorburile aure
la capetele sfinţilor
din inundaţii au pătruns la fecioare
fiul al doilea s-a făcut mare
la surori cu calul călărit
şi eu călcat în picioare am murit
frunte de copil
titlu de poem
versuri n’avait il
nici n-o să avem
de ce să fiu
cu mulţi întâi
nici toţi târziu
nici nu rămâi
cum nu puteau fi
oamenii-ntr-un loc
libertatea şi
moartea luau foc
*
lună afară
soare în ţară
glob ne înconjoară
inimă din pasăre de ceară
rară înserare
stele după
se aruncă
înapoi în lupă
fratele cu sora
soarele
sora cu fratele
luna
de mine s-a atins luna
de tine s-a atins soarele
în foc ne-am mutat
gheaţă raze picurând
buze iertate
gât ars
ochi simetrici
febrei musculare
mult mă gândesc
şi la inimă
capul mă doare
lume gânditoare
izvorul oasele
mamei înnegri
de mine nici nu
pomeneşte pământul
mater
ca-n cer
fiul
neagă
în loc de
întoarcere
moarte
la naştere
pierdute legume
noi nu le-am văzut
ni s-a arătat un gol
legumele golul
noi fraţii
nu avem
nici moarte
nici nefericire
tatăl sparge acoperişul
osul mamei se îngroapă
copiii de carne
pângându-i despărţiţi
luptă de berbeci
în mijlocul drumului
înţelepciunea
n-a aplecat inima
poarta neplătită
se deschide
protestul
nu este luat în seamă
păcat
de gândul
întârziat
un mileniu
mi se închid ochii
înspăimântaţi de mamă
pictorul morţii
la coptul dovleacului
liniile palmei
dar bătut pe falcă
gâturi răsucite
osu-ncalcă
de la sfârşitul săptămânii
aştept sânii
fată cu geam
nu-i mai am
iubită de suav
umbrită de moarte
sanie de praf
te-o duce departe
——————-
George ANCA
ianuarie 2017
Bucureşti
