Elena Buică: Al Francisc & Manuela Cerasela – Jerlăianu – Ecuații lirici – Lumina sinelui nostru
Aştern câteva cuvinte despre volumul „Ecuaţii lirice”, cu ochiul cititorului fără pretenţiile unui critic literar din tabăra cărora nu fac parte.
La primul contact cu cartea, constaţi că autorii, Manuela Cerasela Jerlăianu şi Al Francisc sunt nişte poeţi nonconformişti. Forma, în care îşi îmbracă ei creaţiile personale, este ceea ce se numeşte, îndeobşte, proză poetică, având caracteristica de a nu se supune nici unei reguli structurale precise privind rima, ritmul, numărul de silabe al fiecărui vers, etc. Dar proza poetică se realizează exemplar în cristalizări individuale inedite încărcate de infuzii lirice. Valoarea acestor proze poetice o dau tocmai această formă elaborată şi calitatea imaginilor, chiar dacă uneori se foloseşte un limbaj prozaic. Ea se distinge prin unitatea şi lapidaritatea sa, prin universul poetic bazat pe o constantă – esenţializarea. Originalitatea şi actualitatea acestora se desprind uşor, iar această structură este agreată ca stil postmodern.
Acest volum mai are o notă specifică, una mai rar întâlnită, e conceput sub formă de dialog. Pe fiecare pagină se aud vocea poetului Al Francisc şi răspunsul poetei Manuela Cerasela Jerlăianu. El spune: „Am să trec frumoaso/ prin dreptul tău/ de o mie de ori/ dar autobuzul care mă poartă/ n-o să oprească / nici măcar o singură dată” (Neşansa). Ea replică: „Mi-aş duce zilele una după alta/ într-un răsărit târziu/ să văd cum se opresc/ în faţa clipei/ în care noi/ hoinăream înfloriţi de speranţă” (Speranţă, p. 79).
Deşi nu o spun direct, amândoi poeţii pun mare preţ pe forţa vindecătoare a creaţiei poetice, pe lumina ei neînserată, poate şi ca o contrapondere a faptului că amândoi au dificultăti fizice împovărătoare. În urma unor accidente intervenite drastic în viaţa lor, Al Francisc şi-a pierdut vederea, şi Cerasela, mobilitatea membrelor. Ea se foloseste acum doar de degetul mic de la mâna dreaptă pentru a scrie la computer.
Scrisul, această alchimie a vieţii, a devenit stâlp al bolţii pe care se sprijină neîntrerupt lumea lor interioară. Între suferinţă şi speranţă, s-au aşternut frumuseţea şi înţelesul adânc al cuvântului care a făcut legătura între universul vieţii înconjurătoare şi sinele lor. Din multe poezii, se simte cum glisează spre o lume numai de ei cunoscută. „Trăiesc/ de azi pe mâine,/ cu câte o poezie, la cină, şi câteva semne/ de punctuaţie/ în cană”, aşa cum mărturiseşte Al Francisc în poezia “Viaţa”. „Viaţa mă învaţă zi de zi/ cum să o consum,/ dar eu îi arăt la sfârşitul zilei,/ că nu am făcut economie/ de rutină”, îi răspunde Cerasela Jerlăianu, în poezia cu acelaşi titlu (p. 38).
Creaţiile lor s-au născut din capacitatea cu care au reuşit să-şi asculte experienţele lăuntrice, raportând totul la eul poetic, ca apoi să le comunice îmbrăcate în haina cuvântului frumos rostit. Citindu-le cărţile şi notele lor biografice, aflăm dramele şi victoriile acestor poeţi care au păşit printre cioburi şi spini înghiţind-şi lacrima mută a durerii pentru a ieşi la suprafaţă, să soarbă o gură de aer curat şi dătător de energie. Intuim, cu emoţie drumul dus-întors făcut fără întrerupere în adâncul sinelui insondabil şi anxios, acolo unde s-au sedimentat secvenţele de viaţă, şi ni-i imaginăm căutând cu încordare calea spre lumina bucuriei de a trăi, încununată de speranţe. Acestea pot fi o lecţie de viaţă chiar pentru noi toţi, cei care avem sănătatea fără probleme severe. Se cere să le citim poeziile ca pe adevărate litanii aduse biruinţei în lupta cu marile încercări ale destinului.
Printre multe altele, am admirat la ei şi faptul că au trăit din plin afirmaţia lui Paul Valery: ,,Omul care scrie nu e niciodată singur.” Încrederea în forţa cuvântului a făcut-o pe Manuela Cerasela Jerlăianu să spună: „ştiu că o simplă sintagmă poate schimba sau ghida omul”.
Harul cu care ei au fost înzestraţi, răbdarea, dăruirea şi neostoirea au transformat neşansele vieţii lor într-un univers original, cu totul special, înnobilându-l cu virtuţi artistice care respiră prospeţime lirică.
Referindu-ne la tematica acestui volum de poezii, remarcăm că Eul liric al poeţilor este încrustat într-o infinitate de idei, de visuri, de trăiri, de revelaţii care pun în mişcare energiile creatoare deschizătoare de ferestre, dar iubirea şi bucuria de viaţă, aplecarea spre o lume mai bună sunt puncte cardinale înscrise în sufletul lor, învăluite în unduirea mătăsoasă şi tandră a emoţiei.
“Mireasma Iubirii şi miresmele plăcerilor lumeşti îmi stau aproape, atât de aproape, încât ele fac din mine omul care sunt azi, aşa cum mă puteţi distinge fiecare”, mărturiseşte Cerasela. Dacă iubirea lui Al Francisc este o iubire puţin mai pământeană, în care bărbatul este mai prezent, iubirea Ceraselei este mai spiritualizată, mai înălţată spre cer şi spre lumină.
EL: „Am spus-o zilnic şi fără oprire/ că fiecare colină aduce cu pântecul tău/ aşa că merg la deal/ şi cobor către vale/ cu răsuflarea tăiată/ şi aproape mereu”(Mereu).
EA „Am învăţat să te recunosc/ dintre munţi,/văi, copaci/ sau dealuri/ după zâmbetul dimineţii/ şi căldura excesiv de fierbinte/ a nopţii/ şi am înţeles că fiecare stea/ poartă numele tău/ pe umeri/ aşa că aleg să te ajut mereu”(Asemănare, p.76)
Te cuceresc imediat sinceritatea, candoarea şi spontaneitatea ideilor poetei, nu poţi să nu o îndrăgeşti, şi nici pe Al Francisc nu poţi să-l ţii departe, fiindcă îi auzi permanent respiraţia şi tumultul trăirilor sale.
În încheiere, nu stau la îndoială să afirm că poezia acestor poeţi va dăinui în timp, pentru felul cum sunt înregistrate mişcările lăuntrice, viziunile, contemplaţiile, întrega lume poetică încărcată de emoţie şi de frumuseţi turnate în forme care respiră prospeţime.
———————–
Elena BUICĂ
Puckering, Toronto, Canada
31 decembrie 2016
