Adina Dumitrescu: Poeme de sfârșit de an
CE CAUTĂ
Oare ce caută zâmbetul de
gloată, circ sau bun simţ lipsă
în clisa pâinii coapte din casa
florilor? Printr-o pată îmi pot
şterge imaginea de alb, verdele
cânepii la dospit fuiorul
întregitor, al fiorului risipit
de viaţă. Îmi fac dorinţă dintr-o
poză voalată, tocmai în clipa cu
bătaia gongului, osana fiinţelor
bune, perfecţioniste,
ale malului stâng.
Cabiria, cântă şanţul de bocetul tău,
ascultă scâncetul căţelului după proscris!
Mai am ceva interzis de zis?
Da, prea multe pete negre
puse să-mi ascundă gânduri albe,
prea multe lucruri perfecte,
tăiate impulsuri, prea multe dări
la o parte, tăiate ca la cartea de etică.
Bulboana mi se face vârtej, mă înec
în ea, mă înghite, merg în jos cu
regretul refuzului inumanului,
singură mi-am fost inamicul
corpului, aşteaptă-mă
dacă poţi pe fundul oceanului,
prinde-mă, scoate-mă
vârtejului, târăşte-mă
în Grand Canaria, taie-mi
amocul, dă-l binelui înjumătăţit
răului dacă nu-i prea târziu,
plimbă-mă printre flori carnivore,
ia-mi putinţa trăirii în
rochia imaculată singură,
spune-mi că şi tu eşti o pată
nearătată, întoarce-mă
într-un An Nou, un amalgam
între ce am făcut bun şi ce trebuia
să fac vieţuind, păcătuind.
De Revelion, arată-mă din cenuşie,
neagră, ninge-mă zgură prezentului
maculat, timpului instaurat…
RENAŞTERE
– Ei, acum, asta la primăvară!
– Ştiu, dar, să zicem…
– Să zicem, spune, ce te paşte?
– Să zicem că am o grădină bătrână
şi-n ea un măr creţesc la fel de
bătrân. M-am tot întrebat,
dacă pe măr îl iubesc
ce să fac, cum să fac să-l
întineresc?
– Dă cumva semne?
– Nu dă, Doamne fereşte să
ajungă la aşa ceva, întreb mereu
grădina şi nimeni nu-mi spune.
– Prima soluţie şi după mine,
ar fi cel mai bine să mă asculţi,
e o tăiere zdravănă de
întinerire.
– O, nu, să n-aud de tăiere, taie unii
porcul, coada câinelui,
înţelesul cuvântului, capul!
-Atunci, fă-i o altoire!
– Aha, m-am gândit şi eu
mai mereu, dar m-am temut
de urmare şi-ţi spun de ce:
altoiul trebuie să fie tânăr
altfel nu merge altoirea nici
în ochi, nici în T, nici cap
în cap.
– Exact, exact!
– Am să-l altoiesc, prea
îl iubesc, am şi spus odată
că-i deschis ţarcul de mânze
cu nări dilatate, în loc să mă
înţeleagă măcar pe jumătate,
a luat-o anapoda, dar îmi fac
„mea” că prea-mi umple
grădina şi merele-s bune,
minune!
SONATA LUMII CU INSTRUMENTE DEZACORDATE
când în marginea de pădure nu dănţuieşte aer frânt şi-ntrupat iar în triluri,
în şoapte când e fuga mistreţilor mai săracă în tropote decât vocea gonacilor
când gâtul privighetorii se ascunde pe fundul cuibarului
şi răgacea are cleştii pliaţi lângă ramuri uscate trecute
iar din zare se-aude bubuit şi se vede doar fulgerul despicând vârful de brad
când poiana-i umbrită de norul cu ploaia cu praful
şi cu lipsa arcuşului în acordare de greier
când ca marea e lacul petrecut de stihia de valuri fără bras
de broscoi-despicare de aer
fără tremur d-elitră unduire de şarpe peste frunză de nufăr
când pe mirişte macul îşi pierde petala mestecând-o ciulinii de mov şi albastru
şi de praf şi de fir cenuşiu ce-a picat de pe oaia cu mielul alături
când se-ascunde pescăruşul sub mal
pe sub corp de stabilopod tot cu ochi pe pontonu-n mişcare de val
când se-nalţă acesta cât casa pe tălpici care muşcă din plajă-un castel de nisip risipit
răsucit şi urcat coborât şi pleznit de alt val ce-l aduce-napoi
şi-n cochilii golite de midii l-aşază
când alunecă dealul de sus de pe coamă pe casă şi pe văi de torente săpate
când plângându-şi din sevă cad retezaţi brazi peste boabele roşii de fragi
peste frunzele verzi şi uscate când stăpână-i furtuna
când stăpână-i tornada cu fir alb răsucit cum e miţa de lână de oaie pe fus
melodia se desface în sunete grave nebune şi te-ntunecă norul
şi te-ameninţă cerul când se ceartă căţeii pe ţâţa de lapte golită
şi se-ncalecă loc să apuce
mai aproape de pielea fierbinte-a căţelei numai piele şi os
când se-ascunde porumbelul rotat cu cap alb sub aripă
sau degeaba îşi cată cu ciocul penajul ce-i acoperă sternul
când te scuipă pisica şi-şi găseşte loc în ungher
şi cu coada făcută covrig se acoperă ea şi culcuşul
când se ceartă vecinii pe mejdina împărţită de ani de hârtii
şi de panglica de ruletă
când pluteşte veninul între fraţii de-o mamă de-o prispă
când pe stradă se plimbă cuţitul ascuţit în afara cămăşii
când străbate desculţă aleea ţâfna de orice din nimic
când poetului noaptea pe lună îi e frig de sonată
şi fugite-s ascunse şi rima şi muza
când la marginea drumului se încearcă-n zadar dezghiocarea din fiare
şi-n afară de piste se tot cată cutiile negre printre giulgiuri şi fumuri
când se uită vorbirea trecută legea apărând parapete
focuri pale sau vii când se-aprind peste lumi
se-nteţesc se înalţă se întind pe ţinut de legende
când îţi aperi în gând fapta bună şi-ţi bagi capu-între umeri numărând la mătănii
când dreptatea nu-şi găseşte nici acul nici locul nici omul
când se-ncuie sipetul cel de azi ca şi cel din poveste
când veninul lipeşte fişicul bancnotelor puse bine pentru zile mai negre
când se uită-nţelegeri şi răsar noi pretenţii
când nu ştii de apare sau nu curcubeul după ploaia cu stropii de sânge
când spre cer în plutire vezi pian răsturnat cu piciorul cu coada pe sus
ciocănel rămânându-i captiv corzii-ntinse a registrului grav
gravitând după el tot pământul pe-un bănuţ apărat doar de puşcă
s-a pierdut s-a uitat acordajul
şi-ţi astupi din urechi băgând capu-între umeri murmurând rugăciuni
imn închini spre iertare
imn te leagă de imn psalmi acoperă stâlpi într-o mare de-mpreunare
voci angelice aşteptând din eter acordaj de pian
în sonată acordaj dintre lume şi stare
———————–
Adina DUMITRESCU
Râmnicu Vâlcea
31 decembrie 2016
