Cuvânt și iubire

Dacii stau cu Pruncul, invitat la Cină

 

 

Albul de nea se scutură, se lasă

peste liniştea paradisului din casă.

Miracolul pluteşte între înţeles şi neînţeles,

lăsându-ne de vorbă cu sinele mai des.

 

 Rar ni se întâmplă să devenim copii,

 să ţesem năzuinţe cu dalbe bucurii.

 Mai ningă peste noi frumoase amintiri,

 și legănăm tot cerul în blândele priviri.

 

 Colindele şi fulgii plutesc între strigări,

 de sus şi jos se cern sublimele urări.

 Pleoapele se lasă peste ochi, cântând,

 inimi dragi se suie peste ceruri stând.

 

 Peste tot sunt îngeri, cântec şi lumină,

 Dacii stau cu Pruncul, invitat la Cină.

 Se deschid ferestre-n muguri de cuvinte,

 despre Betleem cu toţi să luăm aminte!

 

  Suflete şi inimi înspre azururi zboară,

  Îngerii se urcă – Domnul se pogoară !

                             (Gh.C.N. – Dacii stau cu Pruncul, invitat la Cină)

 

 

   Colindul tradiţional la noi dovedește osmoza dintre om-natură şi calea lui spre mântuire. Colindul vine  ca un mesaj al plinătăţii vieţii şi al rodirii, nelipsind grâul, vinul, busuiocul, mărul, mirul, florile, sub apoteoza hierofanică între nostalgia Paradisului şi Grădina Raiului.

   Mărul este un simbol al iertării depline. Tradiţia spune că în zilele marilor noştrii sfinţi Andrei şi Nicolae se pune grâu la încolţit, tot un simbol al iertării, al învierii, al mântuirii, dar şi pentru  ca viitorul an să fie plin de rod. Se mai pun şi crengi de măr sau de liliac în apă, urmând să înmugurească sau să înflorească până la Crăciun sau la Anul Nou, când vor fi folosite ca Sorcove. De fapt, Sf. Ap. ANDREI este Maestrul divin de ceremonii al Sărbătorilor de iarnă, binecuvântând anotimpul Alb, prin luna Decembrie: Cap de iarnă, care-i poartă astfel protodacul nume: Andrea (Andreas), Indrea, Undrea. Naşterea Domnului-Crăciunul urmează ciclului calendaristic aparţinând dublei naturi: folclorice şi religioase.

   Temelia şi Stâlpul nemuririi acestei Sărbători divine este ciclică: Viaţa-Moartea-Viaţa.

   Tocmai de aceea Naşterea Mântuitorului Hristos este urmată de Jertfa colectivă, curată a miilor de prunci sacrificaţi, completată cu jertfa Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, a lui Iisus, a diaconului Ştefan, a Sf. Apostoli şi a ucenicilor acestora, generaţie după generaţie.

   Persecuţiile creştine în primele veacuri de prigoniri zidesc de fapt Biserica luptătoare a Mântuitorului. Istoricul bizantin Nichifor Calist, consemnează prigoana împăraţilor Diocleţian şi Maxenţiu şi jertfa de proporţii a creştinilor din Nicomidia: 20.000 de creştini adunaţi să cinstească Ziua Naşterii Domnului au fost arşi de vii. (Preot prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească. Bucureşti-1985)

   Prima atestare despre sărbătorirea Naşterii Domnului în data de 25 Decembrie la Roma a fost menţionată în secolul IV al Calendarului filocalic. (Clement A. Miles, Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan by…, Detroit-1990)

   În răsăritul Europei, Crăciunul până în veacul IV, se celebra odată cu Boboteaza-Arătarea-Epifania Domnului, pe 6 Ianuarie. În secolul IV, în Răsărit, cele două Sărbători se separă separarea realizându-se progresiv: Patriarhia de Antiohia fixează anul 375, cea de Constantinopol s-a pronunţat prin Sf. Grigorie de Nazianz în 379/ 380: „Arătarea lui Dumnezeu sau ziua Naşterii Lui, fiindcă se spune în două feluri, punindu-se două nume unuia şi aceluiaşi lucru. Căci prin Naştere s-a arătat oamenilor Dumnezeu, care există şi de-a pururi din Cel de-a pururi, mai presus de cauză şi de minte […] Arătarea lui Dumnezeu, prin aceea că s-a arătat, iar numele de Naştere vine de la aceea că s-a născut.” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântări la praznice împărăteşti. Cuvântarea a XXXVIII-a. Trad. Pr. dr. Gh. Tilea, în Glasul Bisericii-Mitropolia Ungro-Vlahiei, Anul XXI, Nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1962)

   În secolul următor şi Biserica din Alexandria adoptă data de 25 Decembrie în 432, pentru ca în veacul VII să se alinieze şi Biserica din Ierusalim. Doar Biserica armeană sărbătoreşte nedespărţit Naşterea şi Boboteaza pe 6 Ianuarie. În primele veacuri ale Creştinismului în Ajunul Crăciunului, la Paşti şi la Rusalii se botezau catehumenii (cei de religie politeistă).

   Din vremea Împăratului Constantin cel Mare, în Bizanţ prin participarea Augustului Suveran la actul liturgic se introduc Ceasurile împărăteşti.

   Anul 598 se remarcă deosebit prin botezarea în Ziua de Crăciun a 10.000 de englezi convertiţi. (Clement A. Miles, Christmas in Ritual…, op. cit.)

   Pentru germani, Sinodul din Mainz de la 813 hotărăşte data Crăciunului, iar pentru Norvegia pe la jumătatea secolului X este adoptat de Hakon cel Bun.

   Există o variantă românească mai veche în care Gazdele îndemnau Colindătorii să ureze: „Veniţi voi, junii buni,/ Veniţi lin, mai cătelin,/ Ca soarele, prin senin/ Şi săriţi în cea grădină./ Că-n grădină-i şi stupină/ Şi-n stupină-i o fântână./ Da-n fântână-i apă lină./ Apă-n vedre veţi lua./ Rupe-un fir de trandafir/ Şi-un stropşor de busuioc/ Şi-mi veniţi voi, junii buni,/ Rourând şi prăurând/ Ca vara mai greu plound.” (Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun şi credinţe poporale. Culegere cu adnotaţiuni şi glosar de…, Bucureşti-1914);

<<Voi, patru colindători,/ Vă alegeţi doi în voi,/ Doi din voi, mai tineri,/ Treceţi, mergeţi la grădină,/ La grădina Raiului,/ Rupeţi fir/ De calofir/ Şi steble de busuioc,/ Treceţi, mergeţi la fântână,/ La izvorul lui Iordan,/ Muiaţi fir/ De calofir/ Şi stebla de busuioc/ Ş-apoi mergeţi colindând,/ Doi pe urmă botezând,/ Stropiţi casă,/ Stropiţi masă,/ Stropiţi feţi de coconi creţi.>> (G. Dem Teodorescu, Poezii populare române. Ediţie critică, note, glosar, bibliografie şi indice de George Antofi. Prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti-1982)

   Profitând de faptul că Creştinismul era interzis oficial şi pentru a-i reteza din avântul considerabil, împăratul Aurelian, cel ucis de daci la retragea sa forţată, a stabilit cultul mitraic, cultul soarelui: Dies Natalis Solis Invicti, ca religie oficială a imperiului roman păgân.

   De fapt, în primele secole ale Creştinismului, Naşterea lui Hristos era cunoscută şi sub denumirea de Naşterea Soarelui Dreptăţii, iar Boboteaza se mai numea şi Sărbătoarea luminilor. Prin Edictul de la Mediolanum din 313 d. Hr., împăratul dac Constantin cel Mare interzice persecuţiile în imperiu. În anul 325 s-a desfăşurat Sinodul I Ecumenic de la Niceea, iar între cei 318 Sfinţi Părinţi la loc de frunte s-au situat şi Sf. Ierarhi, prieteni şi daci, Nicolae al Mirei Lichiei şi Betranion al Tomisului, unde s-a elaborat prima parte a Constituţiei Apostolice. Pe 11 Mai 330, Marele Constantin inaugurează noua capitală creştină a Imperiului care va deveni creştin ortodox. În Betleem s-a construit între 330-335 Biserica Naşterii Domnului, iar între 330-360 s-a ctitorit cea mai grandioasă Catedrală Sfânta Sofia.

   În 343 Wulfila devine prin botez, Apostolul lupilor, al Geţilor, respectiv al Goţilor.

   Tot în acea perioadă şi-au desfăşurat viaţa, destinul, mesajul, trăirea şi lucrarea la cea mai înaltă plenitudine: jertfa şi îndumnezeirea, Sfinţii noştri geto-daci: Vasile cel Mare (c. 327-379), Grigorie de Nyssa (c. 330-395),  Grigore de Nazianz ( c. 330-390) şi Ioan Gură de Aur (c. 350-407), care au contribuit spiritual-evanghelico-hristic la cea mai mare înflorire a Bisericii Ortodoxe Universale. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395), tot din spiţa regală a dacilor, emite în anul 380, Edictul de la Thessalonic, prin care Creştinismul devine oficial unica Religie revelată a Imperiului, interzicând cu desăvârşire manifestarea cultelor păgâne.

   Un secol mai târziu, respectiv pe 28 August 476, Imperiul Roman de Apus scapătă de tot sub iureşul lui Odoacru, căpetenia herulilor.

   Termenul Crăciun vine din limba protodacă (latina vulgata)=creatio, calatio, colind.

   Astfel Sărbătoarea Naşterii Domnului încorporează propriu-zis o constelaţie de persoane şi de acţiuni minunate, întrepătrunse într-o bucurie plenară a Cerului şi a Pământului.

   Personajul Crăciun mai este numit Bătrânul, Moş Crăciun, Cel mai de demult: „Moş Crăciun mai mare,/ Că-i mai de demult/ Şi-i mai priceput./ Noi (Sfinţii) ne-am pârjelit/ De l-am sprijinit/ Sus, la lăghion,/ La Sfântul Ion/ Şi i-am dăruit/ Cerul şi pământul,/ Aur şi argintul/ Şi pe noi derândul.” (Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament. A-Z, Bucureşti-1980). Din structura poetică a textului se desprinde calitatea de Fiu dumnezeiesc egală cu a Tatălui, veşnici după fiinţă şi slavă cu Duhul Sfânt purces din Tatăl-Cel ce Este!

 

   În seara de Ajun creştinii pun în sobă un butuc mai gros ce arde toată noaptea ca o expresie a trecerii luminii din anul cel vechi în Anul Nou, butuc numit: Crăciun şi simbolizează aşezarea Pruncului în peştera din Betleem: „Întru El este viaţă şi viaţa este lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5); „Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Şi îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mîntuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în peşteră. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 8-14)

   În diferite variante Colindul îL prezintă pe Iisus ca pe-L Bătrân sau ca pe un Împărat împodobit cu astre, ca semn al slavei şi măreţiei Sale cosmice: „În veşmânt mohorât,/ Lung mi-i, largul în pământ./ Pe la poale-i polijit,/ Pe la margini mărgărit,/ Jur, prejur de mânecele/ Lucesc stele mărunţele;/ Între doi umeri ai Lui,/ Lucesc doi luceferi,/ Dar în faţă şi din dos,/ Dar din faţă ce-mi luciară?/ Lucia soare cu căldura./ Dar din dos ce mai lucia?/ Lucia luna cu lumina.” (Alexiu Viciu, op. cit., p. 36)

   Odată cu împământenirea tradiţiei cu Moş Crăciun care, îi depăşeşte în popularitate pe Sfântul Andrei şi Moş Nicolae, a pătruns şi datina împodobirii Bradului verde.

   În Bucovina se crede că lumea s-a înrăit şi a uitat de Dumnezeu. Pentru a le îndrepta faptele şi a-L iubi din nou pe Dumnazeu, Moşul le-a trimis Colindele. Când nu se vor mai auzi Colinde pe pământ atunci se va sfârşi lumea… (Pamfile, 1997, pp. 291).

   Tradiţia Colindatului este structurată pe mai multe variante:

   –Colindatul cu Steaua, cea care are 12 colţuri, nu 5 ori 6, însoţită de oameni maturi ce se numesc: crai, colindători sau stelari şi umblă de la Crăciun până la Sfântu Ion (Pamfile, 1997, 345).

   -Sorcova, beţişor sau rămurică împodobită cu flori de hârtie colorată. Grupul de copii urează în dimineaţa zilei de Sfântul Vasile, respectiv Anul Nou mirean.

  -Ceata Iordănitorilor/ cea a Irozilor, Viflaemul, Vicleimul-teatru de irozi, grup de 9 flăcăi, înfăţişând venirea Magilor după Stea, primirea de către Irod, şiretenia tiranului de a afla unde s-a născut Pruncul, nu pentru a I-se închina, ci pentru a-L ucide (Iuliana Băncescu, Cultură Populară şi Misiune Creştină, vol. II. Ed. C.N.I. Coresi, Buc., 2013; Pamfile, 1997, p. 364).

   -Ceată de urători: copii, tineri, maturi ori bătrâni, însoţiţi de o traistă, săculeţ din lână şi de un băţ (toiag) cu care se loveşte în poartă, în pridvor, în uşă, cântând şi urând celor din casă cele bune, de spor, de sănătate, de cununie, de belşug, de ani mulţi, de darul colindeţelor (mere, nuci, colaci, covrigi, turtă dulce, eugenie, bani, băutură rece ori fiartă la cei maturi etc.

   -Ceată însoţită de capră-turcă, brezaie, cerb, barză, restul grupului purtând măşti, ca simboluri rituale. Grupuri de 4-5 băieţi de până la 19 ani. Capra se joacă după colindat, urat.

   –Turca-un personaj urât, îmbrăcat cu piele de ţap (la ovrei), cu coarne pe cap şi cu pene de cocoş în vârf, un clopot la spate şi cu o măciucă mare în mână, îl simbolizează pe Irod cel rău, turcul, care a ucis miile de pruncii până la 2 ani. Cine se îmbracă în turcă îşi pierde năravul, nemaiputând merge la biserică cca. şase săptămâni de zile(Fochi, p. 337).

   -Ceată cu ursul: ursul, ţiganul, boreasa, boierul, jocul ursului-ceata ursarilor, fără măşti:

   Foaie verde lemn uscat,/ Ia-ţi muierea, măi Ursac,/ şi învârteşte-o după plac,/ Ca să placă la tot sat.// Iar acuma noi plecăm,/Sănătoşi să vă lăsăm,/ Sănătoşi şi cu mulţi bani,/ La Anul şi la Mulţi Ani! (culegător, Jeculescu Florin, com. Glodeni-Dâmboviţa, 2001)

   –Ceata cu Pluguşorul-obicei agrar străvechi, urare-poem cu zeci, sute de versuri, instrumente muzicale însoţite de pocnituri de bici, proorocind recoltă pogată în Anul cel  Nou.

 

   În Noaptea de Anul Nou se deschide Cerul de trei ori, iar sus se vede ca un mare praznic unde Dumnezeu-Sfânta Treime stă la masă cu cei dragi: Maica-Fecioară, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Mc. Ştefan, Moş Andrei, Moş Neculai, Sf. Vasile, Sf. Ioan, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sf. Arh. Mihail şi Gavriil, Maica Parascheva, Teodora, de fapt cu toţi Sfinţii şi Îngerii Săi.

   Această vedenie o vede tot omul bun care-l iubeste pe Iisus Hristos şi pe Măicuţa Sa.

   Cerul se mai deschide de Bobotează şi de Paşti. (Niculiţă-Voronca,I, p. 96)

       În unele sate bănăţene şi ardelene, ziua de 1 Ianuarie se mai numeşte şi Crăciunul Mic. (I. Ghinoiu, 1997, p. 52)

   Sf. Ioan vede adesea cum se deschide cerul şi pe Dumnezeu ţinând în mână tunetul, aşa, ca un bici sau ca o puşcă împodobit/ ă, cu flori. Cu puşca aceea, Dumnezeu, în tot anul spre Anul Nou, blagosloveşte lumea, şi ce picură din puşcă, aceea avem. Sf. Ioan scrie, notează în care ţară are să fie recolte, în care nu, cine se va naşte, cine va muri, ce are să se mai întâmple (ce se mai întâmplă cu mac…, mac… pe la Cotroceni…n.a.). (Pamfile, 1997, 62)

 

   În Taina Icoanei Botezului Domnului aflăm două mari personaje: pe marele Ioan Botezătorul slăvit prin dumnazeiasca lui evlavie şi pe Stăpânul Cosmosului, Cel fără început şi fără sfârşit care, a venit la Iordan să se boteze în rând cu păcătoşii şi, plecându-Şi capul sub mâna lui Ioan, S-a grăbit a lua botezul. Iar Ioan Botezătorul aflându-L pe deplin pe Cel pe care Îl cunoscuse de la Tatăl încă din pântecele maicii sale, cu frică şi cu cutremur mare, coborându-şi dreapta lui de pe cap: <<Ce este aceasta, Stăpâne, a strigat? De ce vrei să săvârşesc această minune preaslăvită? Ce este această vedere smerită şi simplă a venirii Tale la Iordan? Mie Îţi pleci capul, Tu Cel ce eşti Cap Bisericii? Mie Îţi pleci capul, Cel ce ai plecat cerurile cu venirea Ta pe pământ?Mie Îţi pleci capul, Cel ce ai cap pe Dumnezeu? Mie Îţi pleci capul căruia heruvimii se închină? Mie Îţi pleci capul pe care Îl slăvesc şi de care se cutremură serafimii? Mie Îţi pleci capul, Cel ce pe Adam şi pe Eva, în rai, ca într-o cămară de nuntă, i-ai unit şi ai pus prin cuvânt pe capetele lor cunună şi le-ai dat binecuvântarea naşterii de prunci buni şi le-ai zis lor: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.”

 (Sf. Ioan Hrisostom, Cuvânt la prăznuirea Sf. Ioan Înaintemergătorul: <<Da, Botezătorule, Mă minunez de a ta evlavie!>>, în Vestitorul Ortodoxiei, 15 Ianuarie 2001, p. 4)

 

 Atunci când preotul strigă chiraleisa!, toate răutăţile: strigoi, draci, hiene, şacali, ciocoi, toate pier şi e anul curat iar până la Sfântul Andrei. (Ion Creangă, an VII, nr. 2, 1912, p. 54)

   Umblatu’ cu Ciurlezu’-obicei cules din satul Meişoare de la poalele Muntelui Leaota-Carpaţii Meridionali. Bărbaţi îmbrăcaţi frumos în costume naţionale, urează doar la case în care sunt purtătorii numelui sfânt Ioan: În seara de Sfânt Ion,/ toate păsările dorm,/ numai una n-are somn/ şi zboară din pom în pom/ şi strigă Ion, Ion!… (Iuliana Băncescu, op. cit.)

 

   Glasul Străbunilor colindă în sufletele urmaşilor ca izvorul vieţii ce-şi revendică identitatea primordială. Natura binecuvântată de Creatorul ei este înzestrată cu tot ce are ea mai sublim înmugurind elanul vital al misticii creştine ce arde în vatra sacră a Familiei, care la rândul ei devine Altarul înflăcărat al Bisericii lui Iisus Hristos.

   Toate se rostesc în plenitudinea numelor lor. Toate sunt înveşmântate în cuvinte divine brodate din Lumina Logosului Sfânt. Toate se mişcă. Toate se rotesc firesc şi simbolic perpetuînd identitatea lor, perpetuând slujirea lor pentru Omul care le înţelege rostul, pentru Omul care le preţuieşte, pentru Omul care intră în comunicare sau în comuniune cu ele.

   Toate elementele din jurul nostru, din spaţiul mirific al Naturii sunt căutări, sunt aflări, sunt găsiri, sunt regăsiri, sunt evenimente, sunt evidenţe, sunt simboluri, sunt figurări, sunt reconfigurări, sunt sărbători, sunt conservări în patrimoniul nostru sacru-spiritual dacoromân, care-i conferă Omului ales: ruga, libertatea, muzica, frumosul, colindul, cântarea, jocul, umorul, folclorul de a se regăsi în identitatea demnităţii sale ca Neam.

   Neamul se autodefineşte prin tradiţiile, datinile, obiceiurile ce înfloresc în faptele de spirit ale vremurilor, ale generaţiilor, aşezând de pe coordonatele ancestrale frumuseţea Românului.

   Frumosul la DacoRomâni, ca şi în Cer se întrupează prin Cuvânt, prin graiul dulce, prin limba aleasă, prin care se exprimă temeinicia, atitudinea, sensul permanentei noastre deveniri dimensiunea forţei izbăvitoare în care susură izvoarele obârşiei noastre aristocrate.

   Folclorul este rădăcina istorică a modelului nostru cultural, unic în lume, prin frumuseţe, prin varietate, prin miracol, prin neîntrerupta veşnicie, ce devine o partitură spirituală prin care se înalţă tradiţionalele valori autohtone în diversitatea lor: un cult particular, regional, naţional, cu un mod propriu de a gândi, de a cunoaşte, de a înţelege, de a simţi, de a transmite vibraţie tuturor, de a te împlini în tine, de a te dărui frumos semenilor: „… comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de obiceiuri vechi şi mai ales de frumuseţi originale fără seamăn.” (Vasile Alecsandri , Balade. Adunate şi îndreptate de…, Partea I, Iaşi, 1852)

   Folclorul românesc a fost permanent susţinut de autoritatea poporului, a târgului, a cetăţii boiereşti, a curţii cneazo-voievodale, a mânăstirilor şi a bisericilor parohiale.

   Întotdeauna raportul folclorului getodac cu creştinismul ortodox s-a întrepătruns întru comuniune, întru înţelegere, întru împlinire şi întru definirea identităţii naţionaliste.

   Cultura populară este veşmântul regal al întregului nostru spaţiu mioritic şi totodată Actul de naştere al spiritualităţii creştine româneşti, dar şi Cupola unităţii şi diversităţii ortodoxe-ca Autoritate a culturii şi civilizaţiei milenare prin care trece axa Miracolului românesc.

 

   Bucuria Cerului şi-a Pământului-Crăciunul, Puritatea sărbătorilor pofteşte alături de cei de azi sau de cei de mâine şi Corola de Lumină a Bunilor şi Străbunilor, a Moşilor şi Strămoşilor, ca o permanentă Naştere-renaştere a Neamului:

   „Stau străbunii noştri la ferestre privind colindătorii şi ascultând, cutremuraţi, colindele despre dulcele Prunc Iisus, Care, mic şi neajutorat, culcat pe fân în stâna baciului Crăciun, binecuvântând cu mâini micuţe albastrele galaxii ieşite din gândurile Marelui Creator, Pantocratorul desăvârşitelor frumuseţi celeste.” (Preot Dimitrie Bejan, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele. Trinitas, Iaşi-2008, p. 251)

       Cerul şi Pământul se îmbrăţişează, se contopesc într-un fior dalb fără început şi fără sfârşit. Nu mai sunt nopţi. Sunt doar Zile senine. Zile care zâmbesc. Zile care surâd. Zile care cântă.  Peste tot se presară Petice de cer. Ţăranii români  sar cu plugul să le are.

        Din Holda lor, ei vor da tuturor după merit, după credinţă, după dreptate, după Adevăr.

       Aşa sunt ei zămisliţi: din Dor, din Dar, din Libertate, Dăruind, dobândind Omenie.

       Se spune că Marama Maicii Domnului e ţesută din Iia libertăţii românilor, de a-i cumineca pe toţi Românii, Frumuseţii Adevărului absolut-Iisus Hristos, Sublimul Pantocrator.

        Şi se mai spune că toţi Magii erau Banii Crai, care şi-au revărsau prinosul de Daruri regale Dragului lor Împărat.

        În toate satele române, uliţele sunt pline de alb, de colinde, de nectarul amintirilor sublime.

        Totul pare un gherghef de visări, un ştergar de regăsiri, o altiţă brodată cu multe împliniri.

   „Lângă iesle, divina mamă-fecioară, pe tulpina ei de vis. Îngenunche de fericirea de a fi dat pământului Logosul divin în trupşor de Făt-Frumos. Către intrare, luminaţi şi pe dinăuntru de către luceafăr, magii călători revarsă darurile pământului la picioarele Pruncului. Luceafărul călător aprinde candela credinţei deasupra peşterii din Betleem şi luminează drumul în spaţiul celor o mie de galaxii.” (Preot Dimitrie Bejan, op. cit., ibid.)

   Aşa cum Bunul Dumnezeu ţese Hlamida din marea Sa bucurie pentru a găti pământul, pregătind Corala angelică pentru a concerta alături de Colindătorii creştini, tot astfel creştinul cu mic, cu mare îşi primeneşte sufletul pentru a-L întâmpina pe Mântuitorul lumii.

   Dumnezeul Cerului-Fiul este Cel care ia Trup şi se naşte din Fecioara Maria ca OM absolut al pământului. Primii care sunt onoraţi de Naşterea cea Sfântă sunt păstorii şi natura, simplitatea şi frumosul.

   După păstori şi natură, urmează Magii, Solii neamurilor, primii care pregătesc Calea pentru Apostolii Domnului, ce vor deschide poarta omenirii pentru a pătrunde Evanghelia Iubirii-dumnezeieşti a Creştinismului ortodox.

   Faţă de cele două categorii care au asistat la Naşterea Domnului s-a mai alăturat o grupare aparte, cu un statut al urii, al minciunii, al invidiei, al calomniei, al denigrării, al violenţei, al vânzării, al trădării, al crimei: saducheii şi fariseii-mai marii iudeilor alături de regalul criminal Irod, cărora li s-au mai adăugat: Irodiada, Salomeea, Iuda şi ceilalţi…

   Paradoxal, ca un arc peste timp aceste trei categorii au persistat până în zilele noatre:

   –natura pe care o înfrumuseţează Dumnezeu şi păstorii care, sunt substituiţi de ţăranii din popor, simpli, cuminţi, curaţi, frumoşi, cu datina în sânge şi cu dragostea de Hristos în suflet;

   –magii sunt şi ei înlocuiţi cu oamenii de cultură ortodoxă, intelectuali, naţionaliştii-creştini;

   –saducheii, fariseii, irozii, irodiadele, salomeele şi iudele au rămas aceeaşi: descendenţii celor de atunci care, deşi şi-au schimbat de-a lungul timpului veşmintele gândirii: gnostici, eretici, schismatici, sionişti, sectari, cruciaţi,  talmudişti, pseudo-filosofi, umanişti, iluminişti, mafioţi, marxişti, anarhişti, nihilişti, neosectari, liberalişti, socialişti, fascişti, hitlerişti, comunişti, ala sodoma şi gomora, umanitarişti, globalişti, ecumenicişti etc., toţi sunt instructori, pedagogi, mercenari şi călăi ai haosului, învrăjbirii, violenţei, violului, dezinformării, manipulării, denigrării, minciunei, urii, prigonirii, persecuţiilor, crimei de stat sau particulare, crimei religioase ori naţionaliste etc.

   Întotdeauna însă, Măria Sa Poporul dacoromân a sălăşuit şi a convieţuit cu alte etnii, dar a domnit suveran în vastul său imperiu prin omenia şi cumpătarea sa creştină caracteristică.

  Aproape pe toate canalele TV ni se repetă nouă românilor  să fim mereu generoşi…

   Omenia la poporul român este specifică boieriei sale dacice nemuritoare. Nu cred însă că poate fi cineva mai nimerit a vorbi despre boieria poporului român decât boierul-principe Bogdan Petriceicu Haşdeu.

   Monahul Nicolae Steinhardt se situează cu mult deasupra conaţionalului său Kant, care rămânând evreu raţionalist, nu a spus: Cât de minunat este Dumnezeu şi Creaţia Sa!, ci: <<Două lucruri mi-au umplut sufletul de admiraţie: cerul înstelat şi conştiinţa morală din mine.>> (Critica raţiunii practice, trad. D.C. Amzăr şi R. Vişan. Bucureşti-1934, p. 145)

  Astfel, după ce s-a convertit, Monahul Nicolae Steinhardt, îşi îngăduia ca pe o îndrăznire să se numească pe jumătate român, exclamând că două lucruri l-au fascinat în această viaţă:,, Boieria lui Hristos şi Boieria poporului român!,,

   Continuând firul moderaţiunii noastre naţionale, acelaşi savant colosal Român, Bogdan Petriceicu Haşdeu adaugă:

   <<Să descrim acuma purtarea aceleiaşi generoase opince ardelene faţă cu o altă specie de apăsători locali, mai fini, mai perfizi, mai periculoşi decât brutalul fiu al lui Attila, anume saşii.

   Ceva mai nainte de anul 1366 o nouă colonie săsească veni a se aşeza în vecinătatea satului românesc Sân-Petru din circonscripţiunea oraşului Bistriţa. Încetul cu încetul, veneticii se apucară a uzurpa din teritoriul şi din pădurea românilor, ceea ce ocazionă în fine un proces între ambele părţi denaintea autorităţilor din Bistriţa, cari, deşi compuse numai din nemţi, totuşi, într-un paroxism de justiţie, deteră dreptate satului Sân-Petru contra pretenţiunilor coloniei săseşti. Astfel, victoria rămasă în partea românilor, care n-ar fi avut alta de făcut, după cursul ordinar al lucrurilor omeneşti, decât a se întoarce acasă bucurându-se de izbândă şi lăudându-se că au păţit-o saşii. Nu aşa a făcut bunul popor românesc din satul Sân-Petru. Mulţămiţi de a-şi fi asicurat proprietatea lor cea strămoşească, românii se îmblânziră deodată, le păru rău de nevoia bieţilor nemţi, şi iată că bătrânii satului, seniore Blaccorum, abordează tribunalul cu o naivitate în adevăr patriarcală şi declară că de acum înainte ei uită cu desăvârşire cearta lor cu saşii şi drept dovadă le acordă dreptul de a lua din pădurea românilor toată lemnăria, câtă le va trebui, pentru clădirea templului şi a celorlalte edificii din noua lor colonie.” ( cf. Sextil Puşcariu, Disertaţiunea despre împărţirea Ardealului, p. 20)

 

   Vorba filosofului Bernard Le Bovier de Fontenelle (1657-1757), (cred că se referea numai la celebrul românaş n.a.): Este bun acel om care nu ştie a înşela decât numai pe sine însuşi.

   „Pe la 1529, în epoca ilustrului domn moldovenesc Petru Rareş, susţinuţi prin îndemnul şi prin ajutoarele acestui mare principe, dinaintea căruia tremureau deopotrivă ungurii, saşii, polonii şi până şi Poarta Otomană, ţăranii români din Ardeal se constituiră într-un fel de revoltă permaninte contra maghiarilor şi contra nemţilor. Petru von Ruppe, stareţul de atunci al unei monastiri catolice de la Cluj, plângându-se de jalnica situaţiune generală a Transilvaniei şi povestind despre trei irupţiuni succesive ale ţărănimii române în interiorul sântului locaş, adaugă că: <<deşi intenţiunea revoltanţilor era de a face tot răul ce le sta în putinţă, totuşi, îmblânziţi prin vorbele bune ale călugărilor, ei s-au retras în linişte, fără a fi comis cea mai mică violinţă.>> (Fabricius, în Archiv des Vereins, N.F., t.5, p. 27)

   „Iată caracterul cel excepţional, cel propriu, cel fără asemene al românului. Îl vezi cu arma în mână, într-un moment de teroare revoluţionară, când însuşi cerul se pare mânjit de sânge; îl vezi în faţa unui duşman dezarmat, care cu o zi mai nainte îl tortura cu o voluptate diabolică, bătându-şi joc de durere şi de omenire; îl vezi setos de răzbunare, orbit de suvenirea trecutului, gata de a împlânta ucigătoarea unealtă în pieptul vrăjmaşului; dar ascultaţi… o rugăminte, o vorbă, un cuvânt dulce răsună din gura inamicului cel umilit şi îngenuncheat; aceasta ajunge; braţul românului se opreşte, inima-i se moaie, fruntea-i se descreţeşte, el iartă!!

   Şi pe cine oare iartă? Pe vreun cavaler, care să-i ţină seamă de acest act de înaltă generozitate? Nu! Românul iartă pe acel ungur nedegroşat încă după zeci secli petrecuţi în Europa şi care, chiar în momentul iertării, meditează deja noi chinuri şi mai grozave, imaginează noi lanţuri şi mai grele, inventează noi biciuri şi mai ferecate, pentru zdrumecarea naţionalităţii noastre! Românul iartă pe acel sas care cu o oră mai târziu va reîncepe cu o nouă energie vecinicul său rol de spion al maghiarului, de calomniator al neamului românesc, de o lipitoare ce suge atât de pe nesimţite încât numai grăsimea-i cea atârnată în jos arată că a supt şi probează cum a supt!  Iată pe cine iartă românul!”(B.P. Haşdeu, IV. Publicistica politică…op. cit., p.220-221)

 

   De Sus, din Iatacul înalt de Alcazar şi de undeva din piepturile sidefii din adânc, gândurile suferinzilor din temniţe se topesc în scutecele de nea ori de stele.

   Nu e o lume de vis. Sunt Oameni curaţi îngenunchiaţi şi purificaţi în ruga lor de foc, sfântă.

   Nu sunt Magii-Crăişori… Ei au plecat de mult, dar n-au mai ajuns, nici încărcaţi cu daruri, nici încărcaţi cu chiciură.

   Dincolo de negura străvezie a zorilor, peste biciuiala Crivăţului îşi înalţă frunţile, Crinii aceia plăpânzi şi răsăriţi printre miile de zăbrele reci şi sinistre.

   Neaua era şi atunci, dar parcă mai puţină. În locul urărilor se auzeu sudălmile gardienilor însoţite de ţipătul cucuvelelor şi de croncănitul corbilor înfometaţi.

   Colindele se cerneau mai rar. Mai des se cerneau sufletele şi trupurile lor atât de chinuite.

   Vieţile la toţi cei dinlăuntru şi la toţi cei de-acasă le erau furate, le erau interzise.

   Din mantia de argint a Lunii se picurau anii mulţi şi grei de închisoare, atât de generoşi daţi.

   Păstorii nu mai erau, iar turma sta încremenită în sârmele cocoţate pe trei rânduri ghimpate.

   Viaţa creştină mai gâlgâia pe undeva, pe sub plânsul înăbuşit al Gliei înroşite.

   Surâsul încremenea şi el prăvălit peste lanţurile care muşcau hămesite din gleznele uscate.

   Deseori rugile întemniţaţilor creştini erau înăbuşite de zăngănitul ateu al cătuşelor reci.

   Iertarea pentru călăi se ridica tămâie de pe trupurile frânte ale celor mereu torturaţi.

   Lacrimi de foc umezeau duios şi deseori obrazii aprinşi ai Moşului.

   Fierbinţeala emoţiei ardea scâncetul înfăşat în lumină al Pruncului.

   Mâinile Maicii Domnului se frământau neputincioase sub şuvoiul podidirile arzânde.

   Suspinurile Sfinţilor se posterneau în licăririle de jar ale rugilor.

   Cerurile însă, pregăteau în taină tămăduirea pământului…

   „Tot mai arde cerul sus-/ ziurel de ziuă-/ peste ieslea lui Iisus-/ ziurel de ziuă-// Vitleeme, colţ de rai,/-ziurel de ziuă-/ îngeri palizi încă ai?/- ziurel de ziuă-// Alb şi fraged Vitleem,/-ziurel de ziuă-/ în ce vis să te mai chem?/-ziurel de ziuă-// Steaua sfântă de Crăciun/ -ziurel de ziuă-/ din ce praf s-o mai adun?/-ziurel de ziuă-// Lacrimi mari pe cer s-aprind,/ -ziurel de ziuă-/ prin tristeţi de foc colind/-ziurel de ziuă-// Pentru-nsângeratul mag/- ziurel de ziuă-/ pune, Doamne, spini pe prag/- ziurel de ziuă-// şi acoperă cu lut/-ziurel de ziuă-/ Vitleemul meu pierdut/- ziurel de ziuă-.” (Radu Gyr, Ziurel de ziuă)

 

   ,, Sfântă Maică, Sfânt Copil,/ dulce Taină Sfântă,/ sufletul plecându-mi-l,/ gura mea vă cântă:// Fiu Frumos şi Sfânt, Maică Preacurată,/ ceruri şi pământ/ preamăresc cântând/ Taina minunată.// Înfăşat în scutecaş/ de inuţ subţire,/ vine Sfântul Copilaş,/ Miel pentru jertfire.// În grăjduţ cu mieluşei,/ păstoraşi de stână/ dar călduţ I-aduc şi ei,/ cojocel de lână.// Dulce Copilaş Ceresc/ şi Măicuţă bună,/ ceruri şi pământ privesc/ Taina împreună.// Noi cu îngerii venim/ înălţând osane/ şi din coruri împletim/ dragostei coroane.,,  (Traian Dorz, Minune şi Taină-imne, colinde, cântece şi plângeri cu Maica Domnului. Ed. Oastea Domnului, Sibiu-2006)

În tradiţiile noastre spirituale pelasgo-traco-geto-dace, precum şi în cele creştine dacoromâne se confirmă adevărul că Glia dacoromână este Ţara Sfântă a Maicii Domnului, respectiv a Mântuitorului lumii, Domnul nostru Iisus Hristos.

   Cultul protodac s-a împletit cu cultul ortodox al Sfintei Fecioare Maria, care la rându-i ca Fiică Preamărită este în mod expres Protectoarea şi Izbăvitoarea Nemului dac nemuritor.

   Toate frumuseţile Cerurilor, lumea dumnezeiască-Sfânta Treime, Aleasa Tatălui, Psaltirea Fiului şi Mireasa Duhului, cu Harul şi Iubirea Lor, cu Lumina şi Pronia Lor, cu Graiul, cu Cuvântul, cu împlinirea Armoniei Lor divine şi lumea angelică,  cu slujirea şi cântarea, cea mai presus de încântare, au adus prinosul dragostei Lor pentru Fiica cea mai frumoasă a Cosmosului creat.

   Toate frumuseţile Pământului, de la necuvântătoare la cuvântătoare, de la lucruri la fiinţe, de la toate stările fireşti, la toate mişcările mirifice miraculoase, de la flori la miresme, de la adiere la fior, de la fâlfâiri şi înălţări, de la surâs la încântare, de la rugă la îmbrăţişare, de la Dor la Iubire au preamărit-o pe cea Aleasă de Dumnezeu pentru Naşterea Fiului lui Dumnezeu-Mântuitorul lumii şi pentru renaşterea  spirituală şi mistică a Omenirii.

   Dar cel mai mult  de pe pământ au iubit-o şi o iubesc Dacii Ei liberi şi nemuritori.

   Sf. Roman Melodul o binecuvântă: „Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul, peştera, Celui neapropiat aduce: Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steau călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.”(Minei)

   Sf. Andrei Criteanul o slăveşte: ,,Despre Tine, O, Marie, toţi cei insuflaţi de Duhul cântă. Nicăieri nu te poţi uita în Sf. Scriptură, fără să găseşti vreo trimitere la Fecioara: Bucură-te, Mijlocitoare a Legii şi a harului, pecete a Vechiului şi Noului Testament, cu adevărat împlinitoare a tuturor profeţiilor, a adevărului Scripturilor insuflate de Dumnezeu, ceea ce eşti carte vie şi preacurată a lui Dumnezeu-Cuvântul, în care, fără de glas sau scriere, El se citeşte în fiece zi.,, (In Dorm., Omilia a IV-a, în: P.G. 97, 865A)

   Sf. Grigore Palama o preamăreşte: „Toată Scriptura cea insuflată de Dumnezeu  a fost scrisă pentru Fecioara, care L-a adus pe lume pe Dumnezeu cel întrupat.”

Sf. Ioan Damaschinul o supravenerează: ,,Pântecele sfânt a purtat pe Cuvântul cel închipuit cândva în rugul ce ardea şi nu se mistuia…Acum Dumnezeu cel curat, ca un prunc sfânt, deschizând pântecele celei curate, Luişi ca Dumnezeu Se aduce.,, (Michael O’ Carroll, C.S. Sp., comp. and ed., Theotokos 3rd ed. Wilmington, DE: Michael Glazier, Inc., 1988, 162)

   Profetul Dacoromânilor, Mihail Eminescu o adoră: Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchiem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică prea curată/ Şi pururea Fecioară, Marie! (Irina Nicolaescu/ Sergiu I. Nicolaescu, Rugăciunile poeţilor.Paralela 45)

,, În noaptea rece-a peșterii boltite,/coconul mic e Răsărit de Soare.,,/Sub văl de raze tainic împletite/Își mișcă-ncet mânuțele de floare.//,,( Monahia Teodosia Lațcu – Ție, Doamne, îți voi cânta.- Ed. Doxologia, Iași, 2013)

 

Una dintre puţinele compoziţii imnografice anonime din slujba de la Naşterea Domnului este troparul: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ţie!,,

 

 Slavă Sfântului Prunc și Fecioarei Mamă !

   Sărbători cu mari bucurii şi divine emoţii tuturor prietenilor mei dragi!

   Întru mulţi ani fericiţi şi binecuvântaţi!

   Întru o Dacie a Românilor Unită!

 

 

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

(Brusturi-Neamț -18.12.2016 – Sfântul Daniil Sihastrul )