Când timpul îți cuprinde în brațe rădăcinile
Mugurel Pușcaș
Catarge peste timp
Editura Nico, 2016
Dacă o parte din timpul nostru ne este răpit, altul ne este sustras, altul se scurge în versul poetului Mugurel Puşcaş, timpul devenind avid – nu mai este acea părticică extrem de mică a unei clipe – un remediu suveran al tuturor lucrurilor din jurul său.
Poesisul lui Mugurel Pușcaș devine o mărturisire de credință literară, versul său reface ceea ce timpul se străduie să şteargă. ,,Elegiac cu măsură, nostalgic fără ostentație, patetic cu evlavie, versul lui Mugurel Pușcaș vine din retorica poetică a lui Goga, în poemele sale religioase coborând ,,în dimineața poeților” (Eugen Simion), „într-un elan lipsit de complexe și detașat de mode poetice” ( Nicolae Băciuț ).
Este greu pentru un iubitor de poezie, de a nu răspunde prin gânduri răzlețe după citirea atentă a poemelor sale. Sensibilitatea poetului, vizibilă, cu o retorică poetică clasică, amprentată de lirismul scriitorilor clasici este proiectată în lumina blândă a existenţei cotidiene în care simbolul statorniciei şi sacrificiului este împlinit cu firească simplitate. Filonul religios abundă paginile într-un dialog personal cu divinitatea. ,,Nihil Sine Deo”. Structura volumului: Credo, Cabana iubirii, Vârste – anotimpuri, Poemele cetăţii interesant patrulater, bine structurat, îmbinând mărturie de credinţă, iubire şi vis, prin poemele ce se desfăşoară calm, învăluitor pentru cititor, îndreptându-se spre un final pilduitor, pe alocuri surprinzător, bine “ticluit“ folosind metafore şi cuvinte meşteşugite.
Iubitor de neam și de loc, simte nevoia aprigă de a clădi un trecut îndepărtat, evocând acest trecut prin fapte reale subliniate de imaginar, ca un reper, o mărturie poetică dedicată Reghinului sau localității natale ( Somnul oraşului, La Ruşii-Munţi).
Impresionantă dragostea sa față de satul său, Rușii Munți, un loc binecuvântat. “La Ruşii-Munţi se toarce veşnicia / Stă Bursucău-n mâini cu-n fus de timp,/Dumnezeiescul Scaun stă de veghe,/La firul vieţii-n fiece-anotimp./La Ruşii-Munţi e mai albastru cerul/ Strălucitoare stele-n nopţi de jar,/Par licurici împrăştiind lumină/Clipe de vară-n vremuri de cleştar./Pe drum de care, mai aproape-i visul…/Când ostenit se-ntoarce de la câmp,/Ţăranul, adormit, cu biciu-n mână,/Visează holde mari pe-al său pământ./Curgând încet, purificând prin apă,/De la- nceput spre mâine, vii si morţi…/E Mureşul, eternă acoladă!/Ruseni au fost, vor fi, suntem cu toţi!“ (La Rușii Munți).
Pentru el, copacul vieţii are doar două fructe dulci: nectarul poeziei şi relaţia cu Dumnezeu. Preocupat de existențial/existenţă, fericit se bucură de fiecare clipă pe care timpul o aşterne cu lumină în calea sa. În dialogul pe care autorul îl are cu Dumnezeu, răzbate o sinceră şi curată strigare: ,,Clipe dragi adu-mi Doamne…/ Clipe dragi ce vei arde/Pe-al iubirii blestem/Sunt tăciuni ce-or rămâne,/când la mine te chem”. Tema dragostei, dar şi nostalgia, inundă paginile, într-o suferință tăcută. (Dialog). Poetul se’nalță cu ,, aripi largi de fluturi…, mângâiat în lumină, /…modelat de humă,/ Din apă vers și stele ”, implorând cerul la o întoarcere “Când nu Te simt în mine,/Îndepărtează răul…/Întoarce-te, SUBLIME“ (Înălţare).
Poezia religioasă îl situează pe autor printre cei care rămân să-și găsească calea: ,,Dă-mi, Doamne , putere/Să treacă prin mine/ A vieții vâltoare…Necazuri, suspine…/Să pot împărți fericire și pâine…/A mea roată a vieții/Să fie curată,/ A Ta suferință, Divin, nepătată,/ S-o merit, Stăpâne,/Căci grea este crucea/ Ce-mi pus-ai pe umeri./Bizară răscrucea/Și nu găsesc CALEA/Să vin către TINE, /Dar TU ești pe cruce,/Mă-ndrumă, SUBLIME…“( Rugă).
Mugurel Pușcaș, un poet ce-și lasă ideile, trăirile și meditația să inunde paginile. O filozofie subtilă în care reflexivitatea, frământarea, neliniștea metafizică devin dominante. Este critic cu el însuși, căutând perfecțiunea.
În subcapitolul “Cabana iubirii“ poetul aduce ofrandă pasiunii arzătoare, prin vers. Mugurel Pușcaș scrie dintr-un plin sufletesc ce se revarsă cu generozitate într-un roșu tril, ,,mereu pribeag, drumeț spre alte zori”, adumbrind cu nonşalanţă, uimire, plăcere şi dor popasul inimilor noastre, aducând un omagiu etern şi nedisimulat femeii, iubirii ca cea mai înaltă şi minunată trăire umană, pătrunzând cu alese cuvinte în intimitatea cititorului, răscolindu-l…
Poetul trăiește profund clipa, fiind într-o permanent căutare și împăcare cu sine. Mereu tânăr, poetul Mugurel Pușcaș, vrea “… aripi să zbor peste timp, / Să fiu iarăși prim-anotimp./Pe veci, tânăr să fiu aș vrea, /Cu ochi de granit și de stea,/Pe umeri cu mantii de flori/Să gust ale vieții culori,/Să gust din pocalul cu vin,/Mereu tânăr,mereu senin…Te-ntoarce, tu vreme’napoi,/Și uită de CLIPA DE-APOI,/Nu vreau bătrânețe și ger,/Nu vreau să devin efemer…” (Veşnic tânăr).
Mugurel Pușcaș iubește rădăcinile timpului, soarele, imensă întoarcere spre începuturi.
Preocupat de viața CETĂȚII, semnalând prin cuvânt tot ce frământă de veacuri istoria neamului (Alaiul domnesc, Gândiţi-vă, români, la Eminescu, Pământul vechii Dacii vrem, Ţăranul), poetul e bolnav de românism, îndrăznesc a spune, acum, când ar putea să pară desuetă afirmația.
Am convingerea, că în şi prin poezia sa, distinsul scriitor mai are multe de spus, de transmis, beneficiind de două atuuri importante: talentul incontestabil şi dorinţa de perfecţiune.
Un autor ce merită a păși spre alte noi, nebănuite trepte.
MARIANA GURZA
