Cuvânt și iubire

În anul 1185, doi români din Balcani, Petru şi Asan, au ridicat la luptă toate popoarele din Balcani aflate sub stăpânirea Imperiului Bizantin. S-au proclamat împăraţi, fiind singuri români care au întemeiat o dinastie imperială. Ei şi urmaşii lor au fondat un imperiu românesc, din care făceau parte toate popoarele balcanilor, până în centrul Greciei.

La sfârşitul secolului al XII-lea , doi români de la sud de Dunăre, Petru şi Asan, cu ajutorul bulgarilor şi al altor populaţii din zona Balcanilor au dat o puternică lovitură Imperiului Bizantin. S-au răsculat şi au confiscat puterea împăraţilor răsăriteni în bazinul estic al Dunării. Aceşti români, care alături de bulgari au înfiinţat Ţaratul vlaho-bulgar, au fost primii din neamul lor care au avut o viziune imperială. S-au proclamat împăraţi şi au condus, timp de 100 de ani, un vast tertoriu, purtând relaţii diplomatice cu marile puteri ale lumii.

Au întemeiat, totodată, şi singura dinastie imperială românească cunoscută în istorie, numită dinastia Asăneştilor. Povestea lor se identifică cu cea a singurului imperiu românesc, fiind cea mai măreaţă epopee a vlahilor medievali sud-dunăreni, aşa cum este ea descrisă de cronicari şi istorici.

Petru şi Asan românii care au ridicat Balcanii la luptă

La sfârşitul secolului al XII-lea, românii, „vlahii” sau „blachii”, aşa cum erau cunoscuţi în cronicile vremii, erau împânziţi pe un vast teritoriu. Sunt atestaţi de cronicarul ungur Anonymus ca locuind în voievodate pe tot teritoriul Transilvaniei şi chiar în Pannonia. Alţi vlahi trăiau în sudul Carpaţilor, sub stăpânirea cumanilor, triburi nomade de călăreţi războinici, în timp ce alţii din neamul lor stăteau sub dominaţia pecenegilor în Moldova.

Pe vlahi, cum arată majoritatea istoricilor români, dar mai ales cronicile bizantine şi latine, îi întâlnim şi în sudul Dunării, unde se ocupau de păstorit şi deţineau teritorii întinse în zona Greciei, Macedoniei şi a Bulgariei. Trăiau amestecaţi printre amalgamul de populaţii, care se aşezase peste neamurile tracice romanizate din Balcani. De aproape 100 de ani, se încheiase stăpânirea bulgarilor, triburi turcice de călăreţi care s-au sedentarizat şi amestecat cu slavii şi tracii de la sud de Dunăre. Au întemeiat ţarate şi puterea lor a fost stăvilită şi îngenunchiată de bizantini şi unguri. Vlahii trăiau printre bulgari în pace şi erau cunoscuţi de cruciaţii Europei Occidentale, de bizantini, ca şi de unguri ca războinic pricepuţi şi mercenari.

„În această epocă se vorbeşte adesea de Vlahii din aceste parţi. Ei intrau ca trupe deosebite în oştirile împăratului de Răsărit şi s-au distins în luptele cu Normanzii, care debarcaseră pe coastele Mării Ioniene şi a celei Adriatice. Alte ori, Vlahii din Balcani se luptă în oştile lui Alexios Comnenul la Dunăre împotriva Pecenegilor, popor turanian care năvăli la Dunărea de Jos în veacul al Xl-Iea. La 1166, împăratul Manoil Comnen făcu o expediţie împotriva Ungurilor, trecând Dunărea şi Carpaţii prin Muntenia, cu o oaste mare în care se aflau ca un corp deosebit o mulţime de Vlahi, adunaţi din părţile vecine cu Marea Neagră”, arată şi istoricul Petre P. Panaitescu, în lucrarea sa „Români şi bulgari”.

La 1186, împărat al Bizanţului era Isac Anghelos care tocmai îşi mărita fata cu regele Ungariei Bella al III lea. Avea nevoie de bani pentru o nuntă fastuoasă, demnă de un împărat. A pus taxe suplimentare în Balcani. Cele mai mari erau pe vite şi oi, lucru care leza interesele românilor. Din rândul lor s-au ridicat Petru şi Asan, care s-au dus la Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, să-i vorbească împăratului. Despre neamul lor, aminteşte clar Nicetas Choniates, un cronicar bizantin, drept „acei barbari care locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Hemus şi care înainte se numeau Mysi, iar acum se  chiamă Vlahi”. S-au înfăţişat dinaintea lui Isac Anghelos şi i-au cerut micşorarea taxelor şi un teritoriu pentru vlahi, unde să-şi facă un regat numai al lor. De fapt, istoricul Alexandru Madgearu este de părere că Petru şi Asan doreau, în primul rând, să facă un regat românesc în Balcani şi cereau pământ şi drepturi sub formă de ultimatum împăratului bizantin.

„Aceşti doi vlahi s-au folosit de starea de nemulţumire a celor din neamul lor pentru a pretinde împăratului să le recunoască o toparhie, unde vlahii să beneficieze de autonomie. Nereuşind, au provocat revolta. A fost, aşadar, o acţiune premeditată, o cerere formulată într-un mod ultimativ”, arată acesta în „Asăneştii. Istoria Politico-Militară a statului dinastiei Asan”. Totodată, Petru P. Panaitescu arată că au fost umiliţi de împăratul bizantin: „Delegaţii fură primiţi cu dispreţ la curtea împăratului şi, când unul dintr-nşii cuteză să ridice glasul, un demnitar al împăratului porunci să i se dea o palmă. Astfel batjocoriţi, s-au întors înapoi fără nicio ispravă”, arată istoricul. În aceste condiţii, Petru şi Asan au ajuns la Târnovo şi au ridicat pe români şi pe bulgari la luptă contra bizantinilor.

Cum s-a născut singurul imperiu românesc 

Ca să ridice populaţia la luptă, încă înfricoşată de bizantini, Petru şi Asan, aşa cum arată Nicetas Choniates, au folosit un vicleşug. S-au folosit de Sfântul Dimitrie, protectorul populaţiilor balcanice. Practic le-au spus românilor, bulgarilor şi macedonenilor că Sfântul Dimitrie le-a poruncit să ridice armele împotriva asupritorilor bizantini.

„La început, vlahii se codeau şi fugeau de răscoala la care erau împinşi de Petru şi de Asan, temându-se de o acţiune atât de însemnată. Încercând să-i elibereze de această teamă pe cei din acelaşi neam cu ei, consângenii construiră un lăcaş de rugăciune, cu hramul sfântului mucenic Dimitrie, în care adunară mulţi stăpâniţi de demoni, de ambele neamuri, cu ochii injectaţi şi privirile rătăcite, cu părul în dezordine şi care se înfăţişau aidoma celor stăpâniţi de demoni şi în toate celelalte privinţe. Îi învăţară pe aceşti exaltaţi să spună că Dumnezeu a hotărât libertate pentru neamul bulgarilor şi al vlahilor şi a încuviinţat scuturarea jugului celui îndelung purtat; din care cauză şi Dimitrie, mucenicul lui Hristos, a părăsit cetatea tesalonicenilor şi biserica-i de acolo şi petrecerea lui printre romei (n.r. bizantini) şi a venit la ei ca să-i ajute şi să le fie părtaş la faptă.[…] Convinşi de asemenea profeţi neamul întreg iau armele”, arată cronicarul.

Vlahii erau buni războinici, după cum arată şi cronicile, infanterişti specializaţi în războiul de gherilă, îndemânatici la tras cu arcul şi mânuit toporul de luptă, beneficiau şi de sprijinul bulgarilor o populaţie de asemenea războinică, dar şi de cel al cumanilor de la nord de Dunăre. În aceste condiţii, Petru, cel mai mare dintre fraţi, se proclamă împărat, stăpânind un teritoriu vast, care cuprindea teritoriile de astăzi ale Bulgariei, Serbiei, Albaniei, Macedoniei, teritoriile Munteniei şi ale Olteniei de la nord de Dunăre, de la Marea Adriatică până la Marea Neagră.

„Cel mai mare dintre fraţi, Petre, a luat insignele imperiale, încălţând pantofii roşii şi punând în cap coroana imperială”, arată istoricul Petre P. Panaitescu. Au urmat lupte grele cu bizantinii, trei campanii fiind întreprinse de împăratul Isac Anghelos petnru a înfrânge rezistenţa vlahilor şi a bulgarilor. Fără succes, însă. Pentru a consolida stăpânirea, Petru şi Asan fac pace cu bizantinii, fiind de acord să le plătească un tribut. Împăratul bizantin acceptă, obosit de războaiele cu vlahii şi cu bulgarii.

Strălucirea imperiului românesc 

După 1190, ţaratul vlaho-bulgar îşi obţine independenţa totală, nefiind nevoit să mai plătească tribut bizantinilor. Armata lui Isac Anghelos este distrusă în munţii Balcani de vlahi şi bulgari. Împăratul este prins prizonier şi mutilat, iar armata sa este crunt măcelărită. Petru şi, mai apoi, Asan erau cu adevărat împăraţi ai Balcanilor. Au căzut victime, însă, unor comploturi boiereşti, murind rând pe rând în urma unor atentate. La tron accede Ioniţă Caloianul, fratele lor mai mic, care începe să domnească de la 1197. Acesta dă străclucirea imperiului valaho-bulgăresc, cucerind noi teritorii ale Imperiului Bizantin, inclusiv porturile de la Marea Neagră.

Mai mult, pentu a obţine legitimitate, se proclamă împărat în faţa Papei, cerând recunoaşterea. Pentru a-l convinge pe stăpânul spiritual al Europei Vestice, converteşte întreaga ţară la catolicism. În scrisorile care s-au păstrat către Inocenţiu al III lea se intitulează „Împărat al  Vlahilor şi Bulgarilor”.

Între timp, cruciaţii cuceresc, la 1204, Constaninopolele şi ajung vecini ai imperiului vlaho-bulgar. Balduin, noul împărat al Imperiului Latin de Răsărit, care substituia fostul Imperiu Bizantin, în afara unor mici enclave stăpânite de membri ai marilor familii imperiale bizantine, atacă imperiul lui Ioniţă Caloianul. După ce i-a înfrânt pe bizantin, românul, ajuns împărat peste Balcani, le dă o lecţie şi cavalerilor apusului. Zdrobeşte într-o bătălie epică la Adrianopole, oştile cruciaţilor. Armatele sale de români, bulgari şi cumani cuceresc întreaga Macedonie şi Rumelia. Baldouin este luat prizonier şi moare la Târnovo. Imperiul vlaho-bulgar era la apogeul său. Totodată, Imperiul valaho-bulgar se reîntoarce către religia ortodoxă.

Amurgul dinastiei imperiale româneşti

În 1207, Ioniţă Caloianul moare la rândul său în urma unui complot, locul său fiind luat de Boril, un cuman. Vechea dinastie a Asăneştilor revine, însă, cu Ioan Asan al II lea, din 1218 până în 1241. Este, însă, amurgul imperiului vlaho-bulgar. Aşa cum arată şi Petre P. Panaitescu, elementul valah începe să dispară, lăsând locul dinaştilor bulgari, dinastia Asăneştilor se stinge.

„În această epocă, elementul vlah nu mai are importanţa de la început. În a doua generaţie, dinastia se bulgarizează, adică adoptă limba şi felul de viaţă al majorităţii populaţiei imperiului, aşa că, de atunci, imperiul nu se mai poate numi valaho bulgar”, spune istoricul.

Moştenirea împăraţilor români

Împăraţii vlahi au lăsat moştenire amintirea unui puternic imperiu al popoarelor balcanice. Totodată, au ridicat impunătoarea cetate Târnovgrad, considerată a treia Romă, o superbă capitală Balcanică. Se afla întinsă pe mai multe coline: Tareveţ, Trapezita, Momina Krepost şi Sveta Gora. Cetatea străbătută de râul Iantra se întindea pe o suprafaţă de 110.000 metri pătraţi, cu ziduri înalte de peste 10 metri şi cu o grosime de peste 3 metri. Istorici din Bulgaria, în special, au contestat originea românească a Asăneştilor, însă dovezile originii lor etnice sunt clare, spun istoricii români.

În primul rând, Nicetas Choniates spune că Petru şi Asan sunt români, apoi cronicarul francez al cruciatei, Geoffroy de Villehardouin, îl numeşte pe Ioniţa Caloianul, «Jehan li Blac», adică valahul. „De altfel, cronicarii, precum şi scrisorile ţarului Caloian vorbesc în acelaşi timp de Bulgari şi de Valahi ca de două popoare diferite. Pe de altă parte, dacă ar fi vorba de o confuzie, ea nu poate fi aşa de generală: dinastia Asăneştilor e numită vlahă de scriitorii bizantini, de cei francezi şi germani, de Papă, de însuşi împăratul Caloian”, adaugă şi Petre P. Panaitescu, în lucrarea sa „Români şi bulgari”.

ANDREI MUREȘANU

Icoana creşterei rele cu mijloace de a o face şi mai rea. Cu un îndreptariu pentru oricare părinte înţelept. După principiele renumiţilor bărbaţi: Kr. F. Salţman şi Carol Han, tradusă şi prelucrată pentru români de Andreiu Murăşanu. Profesor în reg. Gimnasiu r. catolic din Braşov. Braşov .În tipografia lui Johann Gutt 1848. Dramatizată de George Anca şi Keith Hitchins

Un cerştoriu orb, care cerşeşte la respântiile căilor şi nu vede tesaurul sau comoara ce este lângă sine.

Un călătoriu, ce şezând pe ţermul unui isvor limpede, care prin linul său murmur îl invită să bea, se plânge că moare de sete.

Fraţi români! Trăim într-un timp, în care bărbaţii cei cultivaţi din toate naţiunele se silesc a înfiinţa însoţitori pentru emanciparea sclavilor, ba şi a vitelor, ca să nu mai fie răutratate de către tiranii cei nepricepuţi. Este însă în mijlocul nostru o plasă de fiinţe însufleţite, care prin un prezudiţu vechiu şi ruginit, e condamnat a suferi mai greu de cât sclavul din America şi de cât vita necuvântătoare de care ne folosim în toate zilele.

Născuţii sunt pururea icoana părinţilor. Creerii, sângele, oasele şi carnea copilului e împrumutată din părinţi. Deci fiind părinţii stricaţi la trup sau la suflet, ori la amândouă deodată, după legile naturii toate aceste neajunsuri trebuie să se străplânte în fruptul trupului lor, după vorba comună „din oaie râioasă râioasă să naşte. Aplecarea spre anumite crime cum: beţie, răutate, capriţ, arţag, desfrânare, supărare, cum se văd la cei mai mulţi băieţi îndată la faşă: nu e altceva decât o înzestrare din partea părinţilor.

In esemplul sau pilda lor…În lipsa inspecţiunii sau a privegherii…În greşelele creşterii…

Aceste toate mă îndemnară pe mine, care de zece ani de când mă coprind cu tinerimea, avuiu prilejiu a mă convinge a mă convinge deplin despre adevărul celor zise, a mă folosi de principiele renumitului Salţman şi a prelucra de pe a lui cărticica aceasta.

Cartea este scrisă într-un ton glumeţu, nu că doar aşi fi fost de părere cumcă nebuniile şi prezudiţele pe care îmi propuseiu a le combate n-ar merita un ton cât de serios, ci cu atât mai mulţi să aibă răbdare a o citi, ştiind că mulţi n’au gust a citi un ce serios

Vor fi poate şi de aceia carii se vor mira de titlul ei zicând că nu trebuie citită, de oră ce nu ne învaţă a face bine, ci a face rău. Pentru aceia adaog numai atâta, că omul mai curând se îndreaptă din principii negative, decât din positive; apoi principiul acestei cărţi este: „Nu face aşa, că nu ebine.”

Alţii îşi vor zice poate că de ce nu o scriseiu într-un stil reformat, cu cuvinte noă şi nu o tipariiu cu litere străbune? Respund că scopul meu fu a scrie cât se poate mai popular, ca să fiu înţeles şi de cel mai depre urmă dăscălaş, apoi de şi mă folosiiu ici, colea câte de un cuvânt nou, nu lipsiiu a’l spica cu altul vechiu şi cunoscut. Cât pentru litere, n-am să zic nimic, căci scopul mă desvinuie deplin.

1. Mijloace de a se face urgisit înaintea pruncilor

2. Mijloace de a face ca pruncii să piardă încrederea în tine

3. Mijloace de a te face despreţuit înaintea fiilor tăi

4. Mijloace de a insufla de timpuriu oră şi pismă asupr celorlalţi fraţi şi surori

5. Mijloace de a stârpi la băieţi iubirea de oameni

6. Mijloc de a deprinde pe copii la tirănie

7. Mijloace de a face pe copii poftitori de răsbunare

8. Mijloc de a’ţi învăţa copiii să pismuiască

9. Mijloc de a-ţi învăţa copiii să se bucure de paguba altora

10. Mijloace de a sădi la copii un feliu de frică şi greaţă de către unele animale

11.Mijloace de a insufla pruncilor un feliu de ură în contra oamenilor ce sunt de altă lege (religie)

12.Mijloace de a face pe copii nesimţitori de frumuseţele naturei

13. Mijloace de a învăţa pe copii cum să se spărie de năluce

14. Mijloac de a învăţa pe copii să se teamă de vreme grea

15. Mijloc de a insufla fiilor o frică de moarte

16. Mijloace de a face copiilor religia urâtă sau cel puţin indiferentă

17. Mijloc de a face pe copii capricioşi

18. Mijloace de a învăţa pe copii a minţi

19. Mijloc de a învăţa pe copii din vreme să clevetiască

20. Mijloace de a face pe copii nemulţumiţi cu soarta lor

21. Mijloace de a aduce pe prunci la înrăutăţire sau încănire

22. Mijloc de a învăţa pe prunci să fie arţăgoşi

23. Mijloc de a face pe fii neharnici pentru lume şi lipsiţi de desfătările lor

24. Mijloace de a învăţa pe fii de mici să fure

25. Mijloc de a face pe prunci mâncăcioşi

26. Mijloc de a face ca băieţii să cerce supărare şi în bine

27. Mijloace de a face pe copii neghiobi, sau stupizi

28. Mijloc de a face pe copii inepţi, neharnici

29. Mijloc de a învăţa pe copii la neorânduială

30. Mijloace de a-i face pe copii deşărţi

31. Mijloc de a însăma fiilor un gust la lenevire

32. Mijloc de a învăţa pe băieţi să fie sgârciţi (avari)

33. Mijloc de a face pe copii nesimţitori pentru învăţăturile cele bune

34. Încă câteva mijloace de frunte spre a învăţa pe prunci la feliuri de necuviinţe

35. Mijloace comune pentru stricarea sănătăţii şi scurtarea vieţii pruncilor

36. Un mijloc frumos de a’ţi face copiii invalizi (schilavi)

George: Principii negative. De import, de nevoie. Atunci din Germania, acum din America – vezi sclavii. Primii creştini. Mijloace (means) cu nemiluita, nel mezzo del camin. Dear Keith, have you any choice? I have Joyce, but Andreiu. Nedramatic, neactual?

Keith: (some ”means” in own American education; seeing Romanians and their history through stories borought from German then, from America now)

Adaos la cartea lui Salţman de către Carol Han

II.Priveşte’ţi copiii în anii cei dintâiai tinereţelor lor de o jucărie a ta, şi prin aceea vei presera seminţe la multe rele.

III. Râde, când îi înfrunţi

V.Părinţii trebuie să se certe între sine pentru pedeapsa carea a fi a se da pruncilor, căci numai în chipul acesta se poate perde ascultarea pentru de-a pururea

VIII. Nu da drept copiilor tăi nici atunci când ştii că ei au dreptate!

IX. Amărăşte pe pruncii tăi râzând şi bătându-ţi joc de planurile lor

X. Fă’ţi copiii mincinoşi înaintea altor oameni străini

XI. Apără copiii tăi în contre altora când ştii că n-au drept

XIV. Necăjeşte-te pentru că dascălii ţ’au pedepsit copiii

XV. Judecă de rău în fiinţa de faţă a copiilor tăi

XVII. Fă’ţi copiii preaîndresneţi, atoate ştiutori şi limbuţi

XVIII. E sfat bun a te arăta nepricepătoriu când se fac întocmiri nouă în privinţa creşterii

Keith:(nepricepătoriu, unproficient?)

George: in Eminescu: N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.

Keith: (Ion Budai-Deleanu in my English, still older-newer)

George: Lui Andrei i-au murit toţi copiii de tuberculoză, apoi el.

Lucian Blaga: Îmi închipuiam că stafia de brumă fosforescentă a lui Andrei Mureşanu ar fi putut să mă cuprindă odată cu braţele, pe la spate, şi o senzaţie de atingere sepulcrală cu lumea de dincolo îşi făcea pârtie pe şira spinării mele. O ţineam săgeată până acasă.

Keith: (Can our play be staged  in the cemetry Groaveri?)

George: He and his children are there and Susana died ages after, in other century.

Smaranda: Spune’mi frate, te rog, de ce să mă apuc cu Marghioala mea? Naiba a mai văzut o copilă aşa împieliţată? Dacă o înfrunt, îmi răspunde zece în contră. Dacă îi poruncesc să facă ceva, atunci îmi întoarce nişte ochi, încât ai sosoti, că vrea să mă stingă într-o lingură de apă. Măcar de m’ar scăpa Dumnezeu de o astfeliu de viperă.

(Dupe puţine zile, cocoana Smaranda, mama Marghioalei, strânsese alte cocoane cu lucru, între acestea se afla şi cumnată’sa cu fratele ei. Când se cinsti cu cafea, trebuiră să viie şi băietele sale în casă. Acelea era trei.)

Adunarea cocoanelor: O Doamne ce fetiţe frumoase.

Smaranda: Nu vă pot spune cocoanelor, ce deştepte sunt broscuţele acestea. Închipuiţi-vă numai ce comedie îmi făcu eri ast’mare Zoiţa, apoi Carolina, o aceea  e diavolă şi jumătate. (Astfeliu povesti cocoana Smaranda mai bine de o jumătate oară. Dar la Marghioala nu cugeta nime. Aceea stetea într-un unghiu, ca şi când ar fi fost o streină. Ea de ruşine sermana îşi puse ochii în pământ şi’şi număra unghiile de la degite, sau îşi înnoda baiera de la şurţ, până când mai pe urmă împlându’i’se păharul necazului, se trase pe uşă afară, dar la eşire o isbi binişor.)

Vezi frate (zise mama către frate-său) ce puiu de şerpe e aceea?

(Dar frate-său îşi perduse tot cumpătul, încât tremura din mâini şi din picioare. În urmă se văzu silit a se depărta şi a se trage într-o cameră alăturată, unde se aruncă pe un scaun)

Şi ce te atinge? (îl întrebă sora, văzându-l în o astfeliu de stare)

Spune’mi frate, te rog, de ce să mă apuc cu Marghioala mea? Naiba a mai văzut o copilă aşa împieliţată? Dacă o înfrunt, îmi răspunde zece în contră. Dacă îi poruncesc să facă ceva, atunci îmi întoarce nişte ochi, încât ai sosoti, că vrea să mă stingă într-o lingură de apă. Măcar de m’ar scăpa Dumnezeu de o astfeliu de viperă.

Fratele:Lasă-mă, tirană de mamă!

Smaranda: Eu tirană?

Fr.: Da. Aceea eşti tu.

S.: Către cine mă port tirăneşte?

Fr.: Către însuţi fiii tăi şi anumit către sermana Marghioala.

S.: Eu nu ştiu ce fleacuri vorbeşti tu. Desluşeşte-mi mai chiar! Au doar aceea e tirănie, că n-am apucat de loc varga şi să’i trag câteva, căci mi-a trântit uşa?

Fr.: O Doamne, cum de vorbeşte aşa fără cuvânt o femeie, care vrea să treacă de înţeleaptă! Marghioal nu e aşa frumoasă  ca surioarele sale: dar ea nu’i de vină. Acum tu, în loc să-i faci neşte hăinuţe, care să o despăgubiască câtvaşi de ceea ce i-a negat natura, îi arunci trenţele, care le-ai lepădat tu, iar celelalte două le îmbraci păpuşă, ca toată lumea să aţinte la ele şi pe Marghioala să o treacă cu vederea. Tot ce latră acelea doaă căţeluşe, fie şi fără gust, este priimit cu mirare şi încântare. În loc ca tu să deştepţi luarea aminte a streinilor, carii nu cunosc bunele însuşiri ale Marghioalei, asupra ei, păşeşti la mijloc şi cerci toate mijloacele ca să le ridici pe acelea şi să apeşi pe aceasta. Ori că doar Marghioala nu e a ta? Aceasta pe ea să nu o supere? Au nu o faci încăţălită şi înrăutăţită? Nu faci tu ca ea să’ţi jure o veşnică ură, să prinză încă de tineră un feliu de pismă şi jaluzie asupra surorilor sale?

Scurt soră! eu voiu să ieau pe Marghioala la mine.

George: Archaic language may or may not suit the director, would you make now and again some sentences in American?

Keith: (Să deştepţi luarea aminte… that is:…)

Regizorul: Thank you, professor Hitchins.

Keith: Do you trust George?

Regizorul: I trust Mureşanu.

George: Chiar?

Regizorul: Mi-ar trebui şi originalul german.

George: Acum american-Mureşan.

Regizorul: Via Ghiţă.

Ghiţă: Of course.

Regizorul: Nu cimitir, tovarăşi, un teren de baschet, o sală în Urbana, o poiană pe Tâmpa repetând cu copiii „Deşteaptă-te ro…”

Keith: Îmi pare bine de premieră.

Ştefănică: Tată, tată! Vino curând cu mine în grădină!

Tată-său: Ce să fac acolo?

Şt.: Am să-ţi arăt ceva frumos.

T.: Ce va fi aceea?

Şt.:Vino numai, vino! Ceva frumos!

T.: Tu eşti nebun!

Şt. Ba nu, o vioală, de cele pline!

T.: Du-te în treabă’ţi cu vioală cu tot!

Smaranda: Tu neruşinată! Ocară şi ruşine află omul în urma ta! Eu te cert în toate zilele şi tot nu merge treba cum se cade, de’mi ar merge gura până la urechi, tu tot nu te înţelepţeşti. Tu mârşavă şi ulicariţă, uitaţi-vă, numai astăzi i-am dat şurţa, şi acum ce a făcut cu ea! Mie mi-ar fi ruşine, când aşi fi băiată de oameni cinstiţi şi apoi să mă port aşa blăstămăţeşte. Uită-te la Emilie, el e curat, gândeşti că l-ai scos din cutie, acela se ştie purta, nu va să fie niciodată desmăţat ca afurisita aceasta. Vino încoace, scumpul mamii Emilie, să te sărute mumă-ta, iar tu veveriţă, du-te noaă cu a brânzii, să nu te văd!

George: Arraging for stage with Keith the icon, dramatizând. Languages in contact, your so many, are you their contact, and how, Andrei also a contact, Arthur Berriedale Keith a Sanskrit contact…

Keith: (Geneve mother English father in contact?)

Guesses. Excerpts for director and actors from the icon.

Pruncii buni dar sunt adevărata avere a omului pământean.

Creşterea cea întortocată. Familii sălbăticite. Îi bat până îi fac invalizi.

Şi totuşi cei mai mulţi din oamenii noştri întru atâta sunt dedaţi cu asemenea scene, încât privesc cu toată nepăsarea la înfiorătoarele torture ce pun părinţii pe fiii’şi, ascultă cu nemişcară vaietele şi suspinele acelor fiinţe nevinovate, petrec adeseori până la mormânt câte pe unul din aceia care prin prezudiţiul părintesc se face viptimă morţii, fără a cugeta la nedreptăţirii ce i se făcu.

Cei mai mulţi din pruncii ce se petrec la mormânt în decursul unui an îşi pierdură viaţa prin influinţa prejudiţelor părinteşti.

De şi tirani de aceia, carii în prima furie îşi bat copiii de’i omoară, sunt mai rari, ajunge că cei mai mulţi prunci sufere pedepse nemeritate, va să zică li se face nedreptate strigătoare la cer; apoi să ştie părinţii şi toţi tiranii că pentru fiecare lovitură nedreaptă vor avea a da seamă  lui Dumnezeu.

Cine va fi privit cu încordată luare aminte la familii unde nu domneşte o creştere solidă, va fi observat, cumcă greşelele pruncilor se mulţesc şi se măresc pe zi ce merge. Ce nevinovat îţi zimbeşte Gheorghie cel mic, şi ce corbiş îţi caută în faţă Antonie cel de zece ani! De unde urmează că, pe lângă aplecarea ce o poate avea un prunc spre aceasta sau acea crimă, se mai adaoge şi un alt ce, care îi mulţeşte şi’i măreşte reutăţile; însă şi aci causa trebuie căutată în părinţi.

Noi ne certăm în casă înaintea fiilor…

noi venim adeseori beţi acasă…

noi fiind în umor bun începem a ne enumera înaintea fiilor păcatele tinereţelor noastre…

noi ne plângem asupra lucrului mult, fericim pe boieri şi perzători de vară pentru că nu lucră nimic şi tot trăiesc, iar când pruncii încep a da semne că nu le place lucrul şi osteneala, îi înfruntăm cum ne vine la gură…

noi facem câte o necuviinţă şi desfrânare înaintea copiilor noştri, vorbim cuvinte de ruşine în auzul lor, iar când încep şi ei a repeţi câte una din cele auzite de la noi, îi ardem cu varga fără milă…

putea-vom dar nega noi părinţii că premergem cu esemple rele naintea fiilor noştri?

putea-vom zice că noi suntem dascălii necuviinţelor ce le vedem în familiile noastre?

Adeseori auziim părinţi plângându-se, că ei ar fi dat pruncilor lor cea mai bună creştere şi tot nu văd vr’un folos în urmă’i; cercetând însă mai de aproape după asemenea creştere, aflaiu cumcă ea stete într-o dăscălie de doă, trei oare pe zi, pe carea sau li o dederă ei în persoană sau prin un dăscălaş. Iar de aici încolo îi lăsa de sine, au pe mâna servitorilor şi a servitoarelor, au pe uliţă, une venea în soţietate cu cei mai desfrânaţi şi scâlcieţi băieţi.

Ce e de esemplu mai comun la noi, decât ca pe o mulţime de necuviinţe să le trecem cu vederea când suntem în umor bunu, iar când ne supărăm pe ceva, să ne pedepsim pruncii pentru cele mai mici şi mai amărunte scăderi? Pentru că va strica o sticlă, îl tăiem cu varga, iar pentru că’şi arată arţagul şi răutatea înaintea noastră nu; pentru cea mai mică greşală, de cumva o mărturiseşte, îl batem, iar pentru alta înzecit mai mare, de cumva o neagă, nu; voinţa băieţilor, când se roagă frumos, nu o împlinim; îndată însă ce încep a ţipa mai tare sau a se plânge, le dăm toate a mână, numai să tacă; de la o copiliţă de 6 ani cerem atâta înţelepciune şi pricepere, câtă poate n-are mumă-sa cea de 24 ori tatăl său care trecu peste 35. A creşte pruncii în felul acesta, va să zică, a stinge focul cu oleiu, ori a îneca peştele în apă.

Au n-am eu dreptate, când zic, că aceste fiinţe crude, această mică, dar nevinovată clasă a genului omenesc, această însoţire de prunci prin un vechiu prejudiţiu este condemnată la subjugare, este maltratată de către mai marii săi tirăneşte, fără ca cineva în acest veac de libertate să cerce a o reaşeza în drepturile ei ce i le dede natura, a o face să guste şi ea libertatea.

Tristele urmări ce provin din această călcare de drepturi naturale pentru întreaga soţietate omenească, anevoie le va putea număra cineva. N’ajunge, că sufere mai multe mii de nevinovaţi, siliţi fiind a’şi petrece frumosul timp al tinereţelor în supărare şi nemulţumire, apoi o parte din ei prin nepriceperea şi nejudecarea părinţilor devin şi invalizi, desnervaţi şi inepţi pentru orice lucrare, carea cere puteri fisice. Deci dacă e adevărat că singură virtutea  adaoge oamenilor adevărata fericire, şi că având omul o lume întreagă în a sa proprietate, tot nu poate gusta mulţumirea ce o dă virtutea: au n’ar sângera inima ori cărui prieten al omenimei, când el ar despoia pe cea mai mare parte a venitoarei generaţiuni de această avere? Când tinerul, care încă nu cunoaşte prietin mai bun şi mai înţelept decât pe părinţii săi, acăror cuvinte le primeşte, ca şi când ar fi rostite din ceriu, şi la acăror manducere se supune cu toată încrederea, în aceia ar afla trădători, carii îl conduc pe cele mai periculoase căi de rătăcire, din care el sau nici odată, sau numai târziu cu trup debilitat, cu conştiinţa pătată şi cu ochii lăcrămânzi se poate reîntoarce?

George: Think of his own children, ten, dying one after another. Benign translated bad habits came from German into almost unspoken Romanian – anyhow, the languages can be seen in contact through the translator.

Keith: (My parents belonged to different languages and we the children were the contact, the world. Then I learnt many languages as a personal contact of too many. Yet…)

George: You had appointments with Inochentie. Petru, Gheorghe, Ioan. How did you put in English verses of Ţiganiada.

Keith: (Quote?)

George: Such bad growth translated from a civilised country/language to a lower one, then and now, this creştere, meaning educaţie (not yet used, while libertate already puts in brackets slobozie)… Your opening speech, in Iassy, on Druţă, September 2006 didn’t, you think, pushed words in Moldovan crescere, or what (with Transylvanya, Valachia, Moldova?)

Keith: Moldovan is Romanian.

Domul Orgon îşi aşeza astfeliu scaunul cel comod la fereastră, ca să poată privi la toţi oamenii, carii vor trece pe uliţă şi să’i poată critica după placul său. Norocirea încă-i zimbise astfeliu ca să poată trăi fără a lucra ceva; treaba lui dar era ca să judece pe toţi trecă torii şi prin aceasta să facă o petrecanie atât femeii, cât şi copiilor săi. Părerile ce şi le da el despre oameni era foarte stângace.

Uită-te la Zoiţa, cum merge de împopoţată, gândeşti că să nu o atingi cu o picătură de apă; ea cugetă că oamenii au uitat de pricina ce avu în anul trecut cu vecinul său.

Colea vine fetiţa lui Manole, vai de om, cine va mai avea parte şi de aceea, ştiu că se frige; să se ţină bine în picioare, căci modele îl vor pune bine, priviţi numai, căci gândeşti că o a scos din cutie!

Veniţi cu toţii în coace, priviţi la acel trufaş doctor! păcat că nu-i uliţa mai largă. Nătărăul, el nu cugetă la capitalul ce are să’l plătiască cumnată-său: căci atunci ştiu, că i-ar trece de glumă!

Uită-te numai la Ioniţă al cojocariului Pavel, cu roc de catifea, blănuit cu mătasă, şi când vei căuta, nici cămaşa din spate nu’i a lui!

Cum pot îmbla copiii lui Antonie aşa trenţoşi, uită’te, gândeşti că n’au cină de o seară. Despre morţi, Dumnezeu să mă ierte, ar fi să vorbeşti numai bine, dar părintele lor, fie’i ţărâna uşoară, a fost un om ticălos. Ce blestemăţii au făcut acela în viiaţă, bine zice poporul, că pedeapsa lui Dumnezeu nu lipseşte.

Măi ţărane! cum dai grâul? Cincisprezece sfanţi găleata! te-ai nebunit? (către fiii săi:) în adevăr, că om mai afurisit decât ţăranul nu se află în lume. Când aduce el ceva de vânzare în cetate, se încumătă să’ţi ceară trei preţuri, şi apoi lucrul cel mai bun tot şi’l păstrează pentru sine. Oaăle lui cele stricate, laptele în care au înotat şoarecii, găinele şi gâştele cele bolnave le duce în târg, acelea să le mâncăm noi.

Uită-te la croitorul Moisi, încă şi el cu peptaru de modă, se vede treaba, că a mai putut pune mâna pe doi trei coţi de materie, din care va fi făcut la cineva vestminte. În copilăria mea am auzit, că morariul, croitoriul şi cârciumariul sunt toţi hoţi.

Caută la cocoana Mărina! acum i’a trecut voia de se mai face păpuşă. Băieţi! femeie ca aceea n’aţi văzut, când era trei săptămâni până-n paşti, n-aveai să o cauţi decât numai în prăvălii, le părânda pe toate, şi în urmă tot nu’şi afla după gust: o auziai zicând „cât voiu trăi, să trăiesc bine”; în toată dumineca trebuia să aibă doaă feluri de friptură, apoi cafea în toată zioa de doaă ori. Acum mi se pare, că s’ar mulţumi, de ar avea şi mămăligă de ajuns.

În coace băieţi! vedeţi voi pe bărbatul acela cu rocul cafeniu? acela e, pe care’l pârâse slujnica în anul trecut.

George: Kindly let an eye under bell.

Keith: In Romanian and English, I got it.

George: Director is asked to agree with a romantic, (me)teoric conversation between Mureşan and Eminescu.

Keith: And then after?

George: Either a sketch of your thoughts beyond your works, or a present bad growth to be translated from American into Romanian.

Vecinul Dionisie după cum mărturisia satul întreg – era un tiran cumplit. El nu cunoştea altă desfătare, de cât să maltrateze pe fiinţele cele mai mici decât el. Când era în biserică, moţăia într-una, iar când auzia suspinul unui pătimitoriu, râdea şi se îngrăşa de nenorocirea lui.

După masă nu ştia petrece timpul altfeliu, decât apucând şi rădicând de urechi pe un câine ce avea; de ce ţipa biata fiinţă mai tare, de aceea îl tirănia mai înfricoşat. Dacă se întâmpla să easă la călare nu mai departe, decât cale de un ceas, atunci calul lui trebuia să fie tot spume, şi îndată ce se da jos, se uita cu cea mai mare desfătare la ranele ce i le putu face cu pintenii. Pe carul lui trebuia să fie totdeauna de doaă ori atâta greutate, câtă la alţii, şi îndată ce stetea vitele în loc nemaiputând trage, atunci se da jos şi începea a îmblăti cu o despicătură, încât vecinii trebuia să’şi întoarcă feţele de milă. De aici vedeai la vitele lui tot pete pe spete, cât ai putea pune palma. Şi ce e mai mult, lui nu’i era ruşine de ceilalţi oameni, încât îţi venia să crezi, că el se desfătează când îşi poate tirăni sermanele vite.

Femeea lui din multele bătăi ajunsese a fi schilăvită, până când în septămâna cea din urmă, când era să easă la biserică cu pruncul ce’l născuse, căpătă lovitura cea de pe urmă. Atunci se întâmplase să peardă o cheie, care el neaflând’o, o apucă de păr din pat, şi târându’o până la uşă, acolo o puse cu grumazii pe prag şi apucă ferestreul cu care îi ameninţă’ că’i va tăia gâtul.

Când pedepsia pe pruncii săi, şi aceasta se întâmpla foarte des, atunci le lega mâinile la spate, îi acăţa de o grindă, şi îi bătea cu o fune întreită, până când îi apuca boala, care scoate spume la gură.

O slujitoare pe care o află tăind iarbă într-o grădină a sa, o bătu astfeliu, încât remase fără simţire şi abia prin isteţimea  doctorilor îşi mai putu veni ceva în fire.

Când băga de seamă că i se fură poamele din grădină şi întocmia neşte puşti, care se slobod de sine, şi se necăjia dimineaţa când vedea că nu se puşcă nime.

Ameninţarea lui cea de obşte era: aşteaptă numai că’mi vei cădea tu în mână, şi o să te taiu bucăţi de oală! De te’aşu putea prinde, că atunci ştiu că ţ’aşi învârti cuţitul în măruntaie’ţi.

Rudele îi spunea, că el n-o să aibă sfârşit bun, de cumva nu se va părăsi de tirăniile ce întreprinde. Dar ce le răspundea? Ce’mi pasă, odată tot trebuie să moriu, apoi mie una’mi este, de voi muri pe pat, sau în furci, la grădina corbilor.

Un astfeliu de om trebuie să fie avut o creştere deosebită, căci ori şi cât greşeşte natura, dând unuia o inimă mai vârtoasă decât stânca din munte, totuşi judecând după faptele acestui neom, e silit moralistul să recunoască, că o creştere bună e în stare a face şi din leu oie blândă.

Mult îmi bătuium capul, să aflu ceva daturi despre creşterea ce putu avea această feară sălbatică în tinereţele sale; în urmă dăduiu peste un bărbat, care îmblă deodată la şcoală cu acest Dionisie. Acela îmi spuse, că omul, despre care vorbim, avu un părinte, Dumnezeu să’l ierte – care era cunoscut de tiran şi de turburătoriu. Doi fii ce mai avuse afară de acesta, de groaya tătâne’său au fost siliţi să iea lumea în cap. Spuindu-mi el acestea, îl întrebaiu nu cumva ar şti să spuie pe larg chipul cu care trata tată’său pe Dionisie, încă în tinereţe.

El îmi respunse, că ştie, fiindcă fusese vecin cu el uşă de uşă. Îmi aduc aminte – zice el – că acest Dionisie, când era băiet mic, afla o mare desfătare a’şi face jucării cu pui de paseri. Tat’său, văzând că fiiul află atâta desfătare în paseri, îi aducea colea pe la Paşti cuiburi de paseri cu pui mici şi golani şi că el însuşi alfa o mare plăcere, când vedea, că fiiul său smulge penele din aripile paserilor, le taie picioarele, le taie aripile, le sângerează şi apoi le lasă să sboare. Îi aduna mai încolo câni şi pisice, pe care le chinuia şi le tirănia în vederea tatălui său, care îi lăuda curagiul şi inima cea de bărbat. Tat’său ţinea porumbi, iar puii după ce le întorcea aripile, îi dădea lui Dionisie să se joace cu ei. Când era să taie paseri pentru bucătărie, atunci era ştiut, că tată-său totdeauna chiema pe fiul său Dionisie, ca să vadă, cum se cruciază acelea până să moară. Dar într’adins le tăia gâtul rău, ca să le mai poată tortura; căci apoi le slobozia prin curte şi râdea pe moarte de împreună cu ffiul său, văzând cum fugea găinele strâmb, cădea, şi iar se scula.

Dacă a fost aşa treaba, gândeam în cugetul meu, apoi nu e mirare, dacă din Dionisie se alease un astfeliu de tiran. Dacă odată pruncul s’a demoralizat într-atâta, încât nu’i pasă de sberătul unui câine pe care încă îl doare, ca şi pe noi, ba încă află desfătare şi mulţămire în tânguirea  unei paseri, ce încă are viaţă, de care cu greu se desparte, atunci din unul ca acela cu vreme nu se poate alege alt ceva, decât un tiran, un omorâtoriu de vite şi mai în urmă şi de oameni. Să căutăm puţin în pregiur de noi, şi ne vom convinge.

George: I guess the director will appreciate the theatre of old Romanian from German with craft of torture til today, paralel to acting items suggested in  more than one space for visualisations.

Keith: Torturing history can outcome both theatre and language.

George: You know that as American or as a connoiseur of Ardelenians?

Keith:Both again.

George: I heard you, you wouldn’t enjoy a museum on Manta Roşie, in Iassy, in the house of hangman, with his remainings, toward the pogrom ground. This Dionisie – Thracian with tragoi – was pushed from child Christ love for birds. It can be a video, something, with orthograhy and diction of the cannibal.

Keith: Balkan.

Cocoana Stanca era de legea pravoslavnică şi doria ca zelul care ea îl avuse către această lege să treacă moştenire şi la fiii săi. Din nenorocirea ea credea, că acest scop frumos nu şi’l poate ajunge altfeliu, decât dacă va zugrăvi pe Dumnezeu înaintea copiilor săi ca pe un egoist, care urăşte pe toţi ceilalţi oameni carii nu sunt pravoslavnici, sau creştini după cum zicea ea.

Deci când voia a’i deprinde în credinţă, n’afla cu cale să zică, cum zise Hristos, că Dumnezeu este tatăl tuturor oamenilor, ci îl învăţa: că Dumnezeu este părinte numai al pravoslavnicilor şi că pe toţi cei de altă lege îi dă diavolului spre munca cea de veci.

La început băga de seamă spre cel mai mare al său năcaz, că pruncii ar arăta un feliu de împetrire, Maria, fetiţa ei cea mai mare i se împortivi odată zicând, că ea cunoaşte atâţa oameni cinstiţi între catolici, luterani, calvini, ba şi între evrei, carii locuiesc împregiurul nostru, cum se poate dar, ca aceşti oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu, carii nu fac nimărui nici un rău, să fie osândiţi de către Dumnezeu la muncile de veci? Mumă-sa încă se sili a’i dovedi din deosebitele locuri ale sfintei scripturi, cumcă singură legea pravoslavnică este legea cea adevărată, şi că când ar vrea oamenii, ar putea fi toţi de această lege, prin urmare că n’ar avea cuvânt a se plânge înaintea lui Dumnezeu, pentru că i’a osândit, de vreme ce ei n’au vrut să se folosească de acea libertate (slobozenie).

Fiul ei Mihail avu într’o zi curaj a’i spune curat, că însuşi sfântul apostol Petru ar fi zis: „În ori ce popor, acela care se teme de Dumnezeu îşi face voia lui, îi este lui plăcut”, prin urmare, că Hristos în zioa judecăţii lumii nu va întreba de a fost cineva drept credincios, luteran, reformat, catolic, sârbu sau turc ş.a., ci de s-a purtat cu dragoste şi cu milostivire către aproapele său?

Pentru această obrăznicie a şi căpătat sărmanul băiat o palmă sănătoasă, carea folosi cel puţin într’atâta, încât nu-i mai veni în minte a supăra pe mumă-sa cu asemenea întrebări.

Ca să le poată păzi conştiinţa cu atât mai strins, se sili muma a le câştiga un învăţătoriu de casă. Mai întâi i se recomandă un bărbat deştept şi plăcut, care petrecuse doi ani întregi în o altă casă cu deprinderea pruncilor înaintându’i foarte bne  atât în cunoştinţe, cât şi în purtarea morală. Femeea se plecase în a’l priimi şi a’şi încrede copiii în grija şi manuducerea lui. Dar în sfârşit spre marea sa norocire află, că acela ar fi umblat la biserica catolicilor. Acum să o fie văzut cineva cum mulţămia lui Dumnezeu, că a scăpat’o de acea nenorocire, carea era să dea peste capetele copiilor săi.

În zioa următoare îşi tocmi pe D. Acsentie de învăţetoriu fiilor săi. Omul acesta e creştin bun, puţintel cam sălbatic în năravurile sale, în apucături timpit, de priceput încă nu pricepe prea mult, dar aceea nu strică nimic, căci cel puţin e pravoslavnic, prin urmare conştiinţa ei poate fi liniştită în privinţa mântuirei sufletelor copiilor săi. Cu toate că unii înnoitori se încercară a’i demonstra că mântuirea sufletului ar sta într-o pricepere bună şi într’o curăţenie a inimei, ea însă prin astfeliu de basne nu’şi eşi din cărarea sa şi remâne statornică pe lângă credinţa sa, carea îi spune că mântuirea sufletului stă numai în credinţa ei străveche.

Până acum a şi ajuns a se bucura de propăşirea ce fac pruncii săi în învăţarea credinţei; căci ei începură a urâ pe toţi carii nu sunt de religia sa, şi întâmplându-se în anul trecut ca să moară un străin, ce era tot de acel sânge, însă nu de aceeaşi mărturisire a credinţei, feciorul ei cel mai mare fu cel din tâi, care se opuse, ca străinul să nu se mormânteze prin preoţii de acolo, nici în ţintirimul lor, ca nu cumva să se muşte morţii între sine. Pentru această faptă îl şi binecuvântă Stanca, când era pe patul morţii arătându’şi mulţumirea ce o simte pentru apropierea acelui minut dorit, în care va vedea pe toţi cei de altă lege arzând în cazanul cel împlut cu foc şi cu pucioasă.

George: Through belief to the cannibalism of the dead.

Keith: A kind of saying. In fact, so many vampires and blood in movies.

George: In politics, as well.

Meşterul Pavel era curios peste toată închipuirea. El când ar fi avut a cere ceva de la Dumnezeu, negreşit că nu cerea alta, decât ca să’i stea în putinţă a şti ce se întâmplă peste zi în toate casele vecinilor săi. Dat fiind că nu ştiea pe ce cale ar fi a se câştiga aceasta, hotărî, ca să-şi facă din fiul său spion (iscoditor).

Gheorghie, aşa se chema acela, lua însărcinare de câte ori se întâmpla ca vreunul din vecinii săi să întreprindă  vreo călătorie – a se plimba pe dinaintea uşei vecinului în sus şi în jos, şi a fi cu luare aminte, cine intră şi cine ese de acolo în lipsa bărbatului. Dacă afla, că într’o casă aleargă servitoarea  în sus şi în jos, sau dacă luminările da o flacără mai mare, ori dacă vedea, că sunt trase perdelele şi e vorbă multă, atunci flacăra mai mare, atunci de loc trimitea pe Gheorghie, ca să afle ce s’a întâmplat acolo. De era zioa, atunci băietul avea voie a cere de acolo vreun lucru împrumutat, sau întreba după ceva; iară de era seara, atunci trebuia să asculte pe la ferestrii, sau dacă era cu putinţă, să intre înăuntru şi să se facă nevăzut printre oamenii acelei case.

Dintru început Gheorghie istorisi toate cu credinţă ce află şi ce văzu. Dar mai târziu luând în băgare de seamă că curiozitatea tată-său cu mult este mai mare, că despre un lucru îi pune câte zece întrebări: cum? ce feliu? Cine? Când? Unde? ş.a. şi că toată faţa lui se preface, când aude ceva rău despre oameni: aşa Gheorghie nevrând a perde această norocire din mână se întocmi în istoriile sale după gustul tatălui său.

De spunea, că cutare femeie priimi visită de la o vecină, în lipsa bărbatului său, atunci vedea că un ce asemenea nu-l mulţumeşte nici decât curiositatea, nezicând el altceva, decât: aşa, aşa! Spuindu’i însă, că la aceeaşi femeie ar fi intrat un bărbat străin, şi că ea cu acela ar fi râs ş’ar fi petrecut, atunci îl vedeai ascuţindu-şi urechile ca iepurii, ca şi când ar voi să’i tot spuie de acelea.

Nici însă îi era mai plăcut, decât când auzia, că cutare bărbat se ceartă cu femeea sa, sau că li s’ar fi întâmplat ceva neorânduială.

Ştim că băieţii au din fire o plecare de a se face altora plăcuţi! Deci Gheorghie văzând că înaintea tatălui său cu nimic se poate face mai plăcut, decât dacă va vorbi pe alţii de rău, aşa se sili din toate puterile a aduce la îndeplinire această artă mişăloasă, în care el în scurt timp făcu astfeliu de naintare, încât pe de o parte tatăl său primia raporturi despre toate trebile din casăle vecinilor săi, iar pe de alta n’a fost vecin sau vecină, care să poată scăpa cu faţă curată de către spionirea acestui baiet rău dedat.

Nefericitul întru atâta se dedă cu această crimă urâtă, încât nici acum la adânci bătrâneţe se poate despărţi de ea. Despre nime nu’l auzi vorbind de bine, la toată lumea se sileşte a’i afla scăderi şi viţiuri. Nu trece o septămână, în carea să nu dea el causă de ceartă la unul sau la altul din vecini; ce e drept, câteodată i se înfundă minciunele, îl trag la judecată, şi se întâmplă nu odată, de plăti sumuliţe frumoase drept pedeapsă pentru calomnie: clăvetire: nişte prieteni în zilele trecute preferind  calea cea mai scurtă, îl apucară şi-l bătură bine; dar cine ce învaţă, moartea’l desvaţă. El a fost şi remâne un clevetitoriu acum în vârstă de 30, cum era în cea de zece ani.

Pe nime nu-l vorbeşte mai mult de rău decât pe însuşi tatăl său. Acela după cuvintele lui, a fost un om ticălos, simplu şi prost.

De acestea auzind tatăl său, se zice – că s’ar fi plâns către nişte oameni zicând: aceea e resplata ostenelelor mele ce am pus pentru creşterea lui, că acum la bătrâneţe să mă vorbiască de rău, să mă clevetiască! N-a citit el din Sirax, că hoţul e blăstămat, însă clevetirorul de zece ori mai mult?

George: Spion-iscoadă, calomnie-cleveteală, simplu-prost in line with libertate-slobozie.

Keith: While stories remain with the original.

George: As for modelling answers of humorous loan.

Keith: Creştere is alone by the time being it’s ok.

George: Try Un resunet.

Cocoanei Mariţa i se născu o copiliţă, model de frumseţă şi de sănătate. O faţă rătundă şi plină, ochi vii, o coloare sănătoasă, un pept lat, boltit, o talie dreaptă ca făclia, acestea erau însuşirile, prin care se distingea de toate băieţelele ce era de plasa ei. Bărbatul Mariţei plin de foc şi sănătate, a cărui privire îţi da să pricepi că prin vinele lui cercuieşte încă sânge din timpul cavalerilor, nu se putea sătura de dragostea ce avea către acel îngerel, o săruta, o lua în braţe, îi cânta, săria cu ea prin casă, şi zicea adeseori, Eliso! tu încă o să faci onoare familiei mele.

Mariţei însă i se părea, că ar avea de a îndrepta multe la acea băieţică. Întâi nu-i plăcea faţa cea viie, rumenă şi plină, şi zicea des că băieţica ei nu semăna a fată de domn ci de ţăran. Dar dintru toate nu se putea împăca cu talia ei zicând, că ar fi prea grasă. Bărbatul se afla în post ostăşesc. Deci îndată ce îi sosia aceluia o demândare ca să meargă la regiment, cocoana se sili a ajuta ici colea, unde i se părea că buna natură a făcut vreo greşală cu băieta sa. Mainainte de toate îşi însemnă o corsetă bună, în care ar avea să’i îmble coconiţa în toate zilele aşezată şi strinsă pe trup de însuşi mânile mumă-sa.

Preafireşte, că nevinovata fiinţă trebuiea să se supuie, să rabde dimineaţa când i o punea, trebuiea să o sufere peste zi, măcar că numai ea ştiea, cum îi strângea măruntaiele, cum îi apăsa cruduţele costiţe, rădicându’i umerii oblu în sus. Lipsa resuflării aerului curat, lipsa apetitului, toate acestea le răbda copiliţa fără a clinti măcar , mai pe urmă se îmvoi şi cu aceea ce’i porunci mumă-sa, ca adecă să şi doarmă noaptea în astfeliu de ferecătură. E mumă-ta,

 Cugeta băieta în sine – ai datorie să o asculţi.

După câţiva ani cocoana Mariţa avu bucuria a vedea, că ea a schimbat toate în fetiţa sa, ce a făcut buna natură cu sminteală. Coloarea cea vie din faţă perise dând loc unei feţe, ce o îmbracă trupul, după ce se desparte de suflet; un umer mai rădicat decât celalalt, şi pe spinarea cea dreaptă ca lumina, acum se vede râdicându-se un deluţu ce’i zicem ghibu. Amăruntele acestea însă le ştiea ascunde Mariţa prin periniţe, căptuşeli, suliman ş.a., încât tot îi mai remânea câmp a se bucura în sine că a putut depărta din faţă’i roşaţa cea ţărănească şi talia cea necioplită.

Acum se reîntoarce şi boierul dela spediţia de resboiu în care fusese de atâta timp. Inima de tată ardea de dorinţa ce o avea spre a înbrăţişa pe unica sa fiie după atâta lipsire. Deci îndată ce se apropie de curtea sa, trecu călare pe sub poartă, unde-l întâmpină o fetiţă palidă ce semăna a schilavă.

Fetiţă, întrebă el cu nerăbdare, acasă este coconiţa Eloisa?

Eu sunt aceea; respunse fetiţa.

Tu, Eloisa? tu fata mea?

Domnia ta tatăl meu?

Aii îşi întinse fetiţa braţele şi boierul dându-se jos de pe cal o îmbrăţişă, plângând amândoi: fetiţa lacrămi de bucurie, iar boierul de supărare.

Unde este mama ta, întrebă ofiţerul turburat.

Nu e departe, respunse Eloisa – şi duse pe tatăl său în odaia mumei sale.

Aceasta, văzându’l, sări cu braţele deschise să-l îmbrăţişeză.

El însă se retrase cu o răceală zicând: ce naiba ai făcut cu Eloisa mea?

Când m’am dus, am lăsat’o frumoasă ca un înger, şi acum o aflu schiloadă!

Cocoana se desvinui în mii de chipuri; el însă n’ascultă nimic, ci ceru să-i dea ceva de mâncare.

Seara vorbi puţin, şi se culcă fiind ostenit de drum. Adoa zi dimineaţa porunci feciorului să’i înşale calul şi se reîntoarse la regiment, fără a’şi lua măcar remas bun de la cocoana pe care o lăsă încă dormind în pat, şi nici că se mai întoarse.

Lumea vorbi multe despre Eloisa şi despre slăbiciunile ei cele trupeşti. Ea auzind unele ca acestea se necăjia şi întorcându-se către mumă-sa zicea: acestea am să ţi mulţămesc Domnieitale mamă şi corsetei ce mi ai dat.

George: Endgroth.

Keith: Adaos follows.

G:Nu lua niciodată în băgare de seamă natura lor.

K: Ve presăra semninţe la multe rele.

G: Râde, când îi înfrunţi.

Se poate perde ascultarea pentru de-a pururea.

K: Necăjeşte-ţi copiii.

G: Nu da drept copiilor tăi.

K:Amărăşte pe pruncii tăi.

G. Fă-ţi copiii mincinoşi.

K: Fă-te judecătoriu.

G: Fă-ţi copiii preaîndresneţi.

Meşterul Silvestru îşi dăduse de zece săptămâni pe băieţaşul său Onisim la şcoală. Acum dar voia a’l cerceta ce a învăţat. Cum se miră însă, când văzu, că fiul său nu cunoaşete nici o literă, nu ştie cele zece porunci, nu ştie nici o rugăciune.

Bunule Doamne, ce şcoală ticăloasă e aceea! Dar ce ai învăţat fiule în şcoală, dacă tu nu cunoşti nici o literă?

Onisim: Am învăţat a auzi sonul literilor.

Tata: A auzi! ascultă nebunie de legat dela dascalul, la care eşti silit a’ţi da copiii!

Eu ştiu că omul vede literile, dar nu le aude:aici îmi vine să nebunesc. Aşa dar spune-mi cum auzi tu literile?

Onisim: În cuvântul : cap, audu pe a; în pept, audu pe e; în fir, audu pe i; în om audu pe o; în lup, audu pe u; ş.a.l.

Tata: Audu! măgărie oarbă! căci aceea o poate auzi şi un băiet de o jumătate de an, şi apoi ai trebuinţă să o înveţi în şcoală? O Dumnezeule! Ş-au perdut dascălii mintea, dacă vă învaţă pe voi astfeliu de nebunii! Spune’mi dar ce ai învăţat pe din afară?

Onisim: Pe din afară am o pele, în care sunt găurici mici ce se numesc pori, prin carii resuflă trupul, pe pelea capului sunt peri, la degetile mâinilor şi ale picioarelor cresc din pele unghii.

Tata: Taci, că’mi ajunge! Aşa dar aceea va să zică la voi a învăţa pe din afară! Tu trebuie dar să mergi la şcoală, pentru ca să ştii, că ai pele? Până când ai învăţat tu aceea poate că vei fi mâncat şi nuiele! Dascălii trebuie să fie toţi nebuni. Dar nici „Odată unul” nu l-ai învăţat pe din afară?

Onisim: „Odată unul” nu l-am învăţat.

Aşa dar ce ştii tu? Tu nu ştii nici număra?

Onisim: Ba foarte mult. Unul şi cu unul face doi. O jumătate este o parte din unul, când va fi împărţit în doă părţi. Unul e jumătate din doi, doi cu unul fac trei. Unul şi cu o jumătate din unul, e jumătate dreaptă din trei. Unul e a treia parte din trei. Trei mai puţin cu unul, face doi. Trei mai puţin cu unul  şi cu jumătate, face unul şi jumătate.

Tata: Ajunge. Ascultă fiul meu, spune tu dascalilor tăi, că eu nu voiu, ca tu să înveţi nebuniile acele. Tu să înveţi psalmii vecernii de rost, să înveţi catehisul, şi apoi acolo la urmă se află şi tabla cu: „odată unul”. De’mi ai fi învăţat tu până acum acestea, aici ţ’aş dat un zeceriu.

George: Our arrangement could be titled  „odată unul”, as for God.

Keith: Un răsunet.

G: Demândare ( demander) părintească.

K: Trecerea omului de la slobozenie la moral.

G: Creşterea face toate.

K: După multe izvoară.

G: Omul frumos.

K: În munţi e libertate.

G: De mult au protestat istoria.

K: Plăviţi ca mine.

G: I’ll write again but to you, Bulgarian, tranka-flianka, baba Stanka, optimi. Cincizecimi, prin bunăvoinţa domnului dr. Kopitar, duae lingue Italica et Valachica, dans la langue daco-romane, lingua rustica, non leguntur, octo/opt, sol/soare, cervuus/cerb.

K: Budai-Deleanu.

G: You did translate some of his verses .

K: Such as:

G: Innate feeling.

K: Eclairer une langue par une autre, avec Saussure.

G: Toujours ou jamais du roumain.

K: Again on Manta Roşie?

G: Better Latin mania.