Cuvânt și iubire

I hope that — by God’s divine grace — this finds you all in the best of health and happiness at this sacred and auspicious time of Diwali, the Festival of Light.

Diwali is a holiday of joy; it is the time when we gather with loved ones, celebrating our family, our friends and the prosperity that the light of God has bestowed upon us. And yet, this precious time of Diwali offers us so much more than the lamps, parties and sweets we use to celebrate this occasion. The festival of Diwali offers us all a beautiful opportunity to pause, reflect and bring ourselves back into alignment, putting the divine at the centre of our lives. This makes Diwali our divine holy day.

There are three main aspects of Diwali that I would like us to take time to remember and contemplate as we prepare not only our homes, but our hearts, for this divine festival.

The first is the celebration of Light. Diwali is celebrated as the time at which Lord Ram returned to the city of Ayodhya after being exiled for fourteen years. The people of Ayodhya were overjoyed at the return of their Divine King and welcomed Him. They filled the streets of the city with brightly burning lamps. The lamps symbolized the joy at His homecoming and were a beautiful representation of acknowledging the return of the divine light in their lives.

The symbolism of this is truly beautiful. We do not merely celebrate Diwali as a historical remembrance or to enjoy the gaiety of lighting our own streets and homes. Rather, the true meaning of the lighting of the diyas (lamps) is to signify the return of God’s light in our life, allowing His light to burn away the veils of ignorance that diminish us in our daily lives. When we create a home that is shining in divine light, we create a home in which anger, pain and ingnorance cannot dwell; but instead love, unity, peace and abundance prosper.

And yet how do connect to this divine light within and let it truly shine in the world? We can see an answer in the Diwali Diya itself, which traditionally is made of a clay pot, oil and a wick. Let us use the following analogy of the diya to help us see how we can shine forth our own divine light. Let us think that the vessel of the clay pot represents us; the wick represents our ego and the oil represents our selfish desires. When you closely watch a lamp burning, you will see that the flame dances around the wick, which in turn becomes blackened and diminished as it is engulfed by the heat of the flame. If we keep watching, we will see that the flame burns away the oil in the lamp leaving the pot more clear and clean as it empties of oil. Similiarly, when we diminish our egos and allow our selfish desires to be burnt away in the flame of divine conciousness, we will shine our light brightly in the world and I promise you all, my dears, you will see the magic of it!

The second aspect of Diwali, is the significance of the return of Ram to Ayodhya after the 14 years in exile. When Ram returned to Ayodhya and took the throne of the city, it was the beginning of an age called “Ram Rajya” or the rule of Ram. Ram Rajya is referred to, not only in the Ramayana, but in innumerable other literary works, as an age of perfection. It was the age for which we are yearning to return to — a time of peace, balance, harmony, health and abundance for all. The age of Ram Rajya was one in which all people, let me repeat — all people — had sufficient resources, education, training, good health and were loved and cared for.

Ram did not simply wave a magic divine wand and make poverty, illness, illiteracy, malice and despair vanish. Rather, He called upon the citizens of Ayodhya to shine their own divine light and join hands in bringing about the new world order.

In the same way, if we are truly going to celebrate Diwali, we must be prepared to join our hands and create a world in which no one, sleeps hungry, lacks basic education or health care, or is the victim of violence. It is not enough to just light diyas and eat sweets on Diwali. In order to really celebrate we must vow and pledge that from the next morning we will WORK toward creating Ram Rajya here and now in the world. And how can you work to create Ram Rajya in the world? First, it is important to see that the same divine light that shines in you, shines in each and every aspect of all creation. We have been not only created by the Creator, but we have also been created of the Creator. This means to love your brothers and sisters, including all living creatures and aspects of nature as you would yourself. The same way you would not wish harm for yourself or those you love, let that same respect and love guide your actions towards people, situations and the environment so that your actions, prayers and intentions bring about peace, justice and the protection of dharma in the world. It can happen my dears, you are the ones that make Ram Rajya a reality in the world. Let us use this divine time of Diwali to use our hands, our hearts and minds to really help create heaven on earth today.

The third aspect of Diwali I wish to share with you is worship of Maha Lakshmi, the Divine Feminine and the Goddess of Prosperity and Abundance. (…)

Swami Chidanand Saraswati

……

ANDREI MUREȘANU

OMUL FRUMOS

Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură, -o străbate, e nor, îl împărţeşte
Şi iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân’ la moarte,
Şi iată-l neclintit!

Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci şerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare,
Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume,
Voind a-l îndrepta!

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind creştini curaţi;
Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,
Ca între fii şi fraţi!

CĂTRE MARTIRII ROMÂNI DIN 1848 ȘI 1849

Dormiti în pace, umbre, martirii românimei,
Ce-ati îngrasat pamântul cu sânge de eroi!
Batrâni carunti cu vaza, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase cazând, v-ati rupt de noi!

Pamântul ne desparte, iar cerul ne uneste
În patria cea sfânta, egala pentru toti,
Acolo nedreptatea si ura nu razbeste,
Nu cumperi cu vieata pamântul de trei coti.

Voi v-ati plinit chemarea si sânta datorinta,
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-ati luptat!
Pastrând viitorimei modelul de credinta,
Ce Patria ni-l cere s-augustul împarat!

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,
Iar dulcea suvenire în inimi de roman!
Mihaltul, Luna, Bradul, au dat dovada vie,
Ca nu e las românul, nu fuge de dusman!

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra s-alti o suta
Vor sta pururea fata cu orisice eroi,
Si pâna când natiunea româna-i prevazuta
Cu stâlpi asa gigantici, nu-i pasa de nevoi!

Uniti-va cu Mircea, voi umbre glorioase,
Al carui nume-însufla respect si la pagân,
Precum a lui bravure si fapte generoase
Fac sacra suvenirea-i la fiece român!

Uniti-va cu Stefan, principele cel mare
Ce-l recunoaste întreaga Europa de erou,
Supt care românimea scapata d-apasare,
Putea cu drept sa zica, c-a re-nviat de nou!

Sau cu Mihai eroul si cu Ioan Corvinul,
Genii românimei d-a caror rari numiri
Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul,
Si astazi se înfioara a turcilor ostiri!

Nu plângeti mame, fiii, caci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existinta, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a sters tirana soarte,
S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeti fratii, caci ei va liberara
De turmele rebele, al caror scop au fost:
Sa taie tot, sa arza, cu furie tatara,
La prunci, femei, fetite, sa nu dea adapost.

Copile rusinoase, voi plângeti cu durere
Pre-amantii, cari în lupte cu glorii au cazut!
Dar nu stiti, ca-a lor inimi jurasera-n tacere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!

Dormiti, dormiti în pace, voinici feciori de munte,
Subtiri si-nalti ca bradul, cu brate de eroi,
Dedati din tinerete a merge tot în frunte,
A nu sti de pericul, de moarte si nevoi!

Iar voi, plantute crude, ce-acum pasiti în lume,
Pastrati cu reverinta acest act omenos,
Sapând profund în inimi al bravilor frati nume,
Ce sângele-si varsara în câmpul glorios!

EREMITUL DIN CARPAȚI

Pe munti, de unde neaua cu greu se dezlipeste,
Întocma ca si muschiul de vechiul sau copaci,
Pe unde om cu suflet atunci numai paseste
Când oarba soarte-aduce vrun vânator ghibaci;

Aci, sapata-n pietre, se afla-a mea chilie,
Sub fagi carunti de zile, ce nu stiu de sacuri;
Pe unde primavara cu multa maiestrie
Aseaza-ale lor cuiburi ulii, soimi si vulturi.

Un pat, un vas de apa, masuta mea patrata,
Pe dânsa tubul magic, de care ma servesc.
Cu-aceste scule simple se afla mobilata
Casuta mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea pacatoasa,
Cum fac parinti si mame ce intra-n monastiri,
Ducând vieata aspra, nu însa virtuoasa,
Ca-n lume e vârtute a fi domn pe simtiri.

Nici cred ca e desearta a omului silinta
Spre tot ce mintea-ncearca, geniu-i deplinit,
Strabate apa-n piatra si stric-a ei fiinta,
De ce nu chiar si omul cu naltul sau spirit?

O fapta glorioasa, pastrata-n istorie
Din evii barbariei stravechi ce au trecut,
Însufla pâna astazi curagi si barbatie
Si-ndeamna-a merge sigur pe drumul început.

Pruncutul mic de zile se-mpiedeca si cade,
Se vaieta si plânge, se trage-ncetisor;
S-apuca cu iuteala de verice palisade,
Sa-si afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se lupta cu tarie
A rumpe jugul aspru si mult apasator;
Prin aste însa cheama asupra-si o mânie
A celor ce le-apasa, si-n urma-s prada lor.

Ma, toata încercarea de ceata s-apasare,
De sâla si sclavie e un triumf parut;
Caci spiritul culturei strabate de mirare
Si viitoru-nvata cu fruct de la trecut.

Martirii legei noua, varsându-si sacrul sânge
În cauza cea morala si plina d-adevar,
Formara o falanga ce nu se mai înfrânge,
Si care sta din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singuratate,
Va spun ca am placere a fi un privitor
La tot ce se întâmpla prin urbi, cetati si sate
Prin casa si-n afara la-ntregul nost’ popor.

Ocheanul meu patrunde la Dunare devale
Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;
Ce fac, ce cocheteaza colo în capitale
Românii prin saloane, eu vad si-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, sa stie fiecine
Pe cel ce s-amageste prin jucarii pruncesti
De-si vinde fii si mama în urma si pre sine;
Pre cei ce varsa ura în inime fratesti.

Iar daca-un caz fatale ar da vot de pierire,
Stergând din cartea vietei p-acest prea blând popor
Atunci în asta lume neavând vro multamire,

Aci p-o stânca rece doresc ca sa si mor!

UN RĂMAS BUN DE LA BRAȘOV

Sus la deal, ori jos la vale,
În deşert privesc oftând,
Cătră bine nu văd cale,
Simţ că soarta are-n gând
Să m-arunce-n munţi cu gheaţă,
Ah, amara mea vieaţă!

Soare, lună, cereşti stele,
Pre voi vă chem mărturii,
Spuneţi greşalele mele,
Şters să fiu dintre cei vii
D-am făcut vreo strâmbătate
La duşman, amic sau frate!

Voi, plăntuţe tinerele,
Mieluşei nevinovaţi,
Ce-aţi fost sub grijile mele,
Spuneţi, v-am dat să gusţati
Vrun venin din mugur verde,
Iarbă-de-fier, ce vă pierde?

Rămâi, ţară sănătoasă,
În al tău leagăn firesc,
Nu-n deşert, că eşti muntoasă,
Încât ţie nu-ţi sosesc
Caldele soarelui raze,
Ce prin munţi pustii s-aşează.

Rămâneţi, başti învechite,
Ce ades vă cercetam,
P-a voastre ruini turtite,
Doamne, mult mai cugetam
Că asemenea ursită
Va fi mie rânduită!

Tâmpă, frumoasă Sioane!
P-al tău vârf când mă suiam,
Ca în nescari vii icoane,
Tot ţinutul revedeam!
Oar’lăsa-m-a cruda soarte
Să te mai calc pân’ la moarte?

Oltule, vale frumoasă!
Mult voi fi ţie dator,
De mi-[i] trece cătră casă,
Ma, trecând, să nu m-omori!
Că duşmanii vor fi-n stare
Să nu-mi dea loc de-ngropare!

DIMITRIE GRAMA

OMUL MAȘINA ȘI MASS-MEDIA

Ce inseamna puterea mass-mediei in procesul de deformare a realitatii, in procesul de a ascunde sau a prezenta un “adevar” anume si ce inseamna “mass-media” in procesul de indoctrinare a maselor?

Inseamna aproape Totul!

Intr-o societate umana tot mai uniformizata, “globalizata”, Omul (masina) modern, isi inchipuie si chiar crede ca este, educat si emancipat, dar in realitate el nu este, deoarece marea majoritate a fiintelor umane, cu toate ca ar avea posibilitatea sa se documenteze serios in orice domeniu stiintific, politic, filozofic si religios, ele (fiintele umane), nu fac acest lucru, ci se complac, din comoditate, sa fie informate si educate de ziare si reviste, de TV si radio si de alte canale “oficiale” de raspandire si popularizare a unor idei, principii sau evenimente social-cultural-politice.

Fiind “oficiale”, deci recunoscute si promovate de “Putere”, lumea crede ca aceste instrumente de difuzare a anumitor informatii reprezinta ceva serios, corect si just, ceva promovat de cei luminati si binevoitori sa serveasca cat mai bine publicul, plebea! Este deci vorba de un instrument de masura al conduitei morale? Un instrument cu ajutorul caruia Omul poate sa valorifice si sa masoare demnitatea umana la care au ajuns cei care al reprezinta?

Cu foarte mici exceptii, neinsemnate in contextul universal, mass-media actuala nu reprezinta nimic altceva decat o institutie total dependenta si aservita intereselor social-politice, militare si religioase ale unor tari sau federatii.

Cine nu a trait in fascism sau comunism, poate nu intelege despre ce vorbesc, dar si acum sunt exemple clare de totatla aservire a mass-mediei intereselor ideologice a unor natii sau religii. Dau cateva exemple care, in fond, nici nu merita sa le discut mai pe larg: Nord Corea si China, Iran si Arabia Saudita. Bine, este logic sa ne gandim ca astfel de natiuni sunt supuse unor sisteme dictatoriale bazate pe o ideologie politica sau religioasa stramta, intoleranta, unde doar o anumita forma de expresie este acceptata si prezentata publicului si acest lucru nu este valabil in tarile democratice, unde Omul este liber sa-si exprime ideile si sa-si manifeste crezul.

In principiu aceasta libertate exista, dar ea nu mai are vreo valoare deosebita deoarece majoritatea fiintelor umane cu drept de vot din aceste societati “democratice”, sunt indoctrinate, sunt masinarii programate sa creada doar ceeace le este servit de mass-media pe tava comoditatii de cand se nasc si pana cand mor. Nu demult am scris despre suedezi care, de buna voie se lasa indoctrinati, gandesc, cred si se comporta similar. In felul lor de a fi, se ascunde aroganta si deci, prostia omului care crede ca el stie cel mai bine Ce si Cum si atunci, acolo, in aceasta atitudine zace si imposibilitatea unui dialog. La fel ca suedezii sunt, in general, si restul europenilor si americanii si australienii si canadienii. Creduli, indoctrinati si aroganti!

Nu scriam aceste randuri, daca nu isteria mass-mediala care expune alegerile prezidentiale din SUA nu ma-r fi dezgustat in halul in care m-a dezgustat!

Niciodata nu m-a interesat si nici acum, in fond, nu ma intereseaza cine va fi Presedintele Americii, Conducatorul vreunei natii aparte sau Liderul diverselor secte religioase, deoarece in sistemul meu de gandire aceste lupte pentru putere reprezinta doar actiunile Omului Masina, acel individ cu o constiinta rudimentara comuna si care, in cel mai bun caz reprezinta o unealta biologica utila. Un fel de rulment din carne si oase, un perpetum mobile cu un exponent de geniu si cu unul de reproducere. Si totusi, o jucarie mecanica!

Probabil ca si eu, in mare masura sunt la fel, dar incerc sa ma revolt, sa ma razbun pe mine insumi si incerc sa-mi demasc limitele si prostia.

Pana acum, alegerile prezidentiala din SUA, reprezentau concursul intre doua tabere, “republicana” si “democratica”, tabere care, in mare, aveau aceiasi ideologie social-politica si religioasa si dupa o “campanie” indelungata cu diverse discursuri, demagogie clasica si tot felul de alte murdarii, tabara care reusea sa faca cele mai bune aranjamente cu mass-media si cu puterea financiara, iesea invingatoare.

Acum insa, pe scena politica americana apare ceva nou, apare un “analfabet” politic caruia ai este indiferent de ce cred politicienii americani despre el, ai este indiferent de ce crede mass-media sau restul omenirii si vine, asa, de niciunde si are tupeul sa spuna ca pe el al intereseaza interesele americanului de rand si ale USA si nimic altceva!

Ce neobrazare! Cum adica, vrea sa ajunga acolo sus fara sa pupe-n fund CNN-ul si pe cei de la Washington Post? Fara sa-i pupe-n fund pe ceilalti politicieni republicani crescuti in pepinierele politice de la Harvard sau Columbia University! Este de necrezut! Haos total!

Cu aceasta ocazie, CNN, BBc, TV3 Suedia, Antena 3, TV France, Italia, Spania, Mexico si Luxemburg, au descoperit un monstru! E strigator la cer! Si cum indrazneste cineva, oricine ar fi el, sa nu se teama de noi, creatorii de opinii!

Lasa, ca-i aratam noi lui!

Monstrul este expus mass-medial pe toate continentele. De frica “opiniei publice”, deci de frica mass-mediei si a celor 80% de marionete cu surub, majoritatea politicienilor din acelasi partid, hai sa-i zicem “republican” se distanteaza de monstru, hai sa-i zicem monstrului,Donald si indirect politicienii republicani se departeaza de populatia cu simpatii republicane, care l-ar vrea ca Presedinte pe monstru Donald. Confuzia este asa de grava incat politicienii care traditional al trebui sa-l sprijine pe Donald, deci “republicanii”, alearga ca niste gaini speriate si tot dau sa sara gardul la vechii dusmani, “democratii”.

In tabara opusa, o femeie, hai s-ai zicem Hillary, politiciana de cariera, cu o lunga cariera politica si unsa cu toate unsorile demagogiei. Langa ea, ca un simbol al credibilitatii, sotul ei, fost Presedinte al SUA, om care s-a jurat ca nu minte si a fost prins cu minciuna! Deci un mincinos, face o caracterizare “obiectiva” sotiei, pentru ca aceasta sa fie promovata la cea mai inalta functie de stat si mass-media prezinta acest spectacol oribil in minciuna si deceptie ca si cand ar fi un adevar.

Cum, nu exista chiar nimeni la CNN, BBC, NCBC, etc., care sa-i spuna lui Bil doar atat: “Bil, tu nu poti sa vorbesti pentru ca ai fost prins cu minciuna si esti compromis!”?

Dar chiar daca s-ar trezi cineva vorbind logic si care ar avea bun-simtul sa fie impartial, ar avea oare vreo importanta? Nu este mai important ca si USA sa aibe acum, dupa un Presedinte de culoare si un Presedinte femeie? Nu suna acest lucru bine? Democratic? Egalitarian?

Bravo!

Doar printr-o minune, Donald va fi ales ca Presedinte al SUA. Ales de cei care nu prea mai cred in ceeace spun ziarele, radioul, teleul sau polticienii de cariera.

Incurajator este faptul ca aproape 50% din americani al sustin pe Monstrul Donald, deci aproape 50% nu se mai lasa manipulati de interesele celor care “expun adevarul” asa cum vor ei, dupa o liturghie a imoralitatii bazata doar pe ideologia banului.

D.G, Uppsala 30 octombrie 2016

PUSI DINULESCU

Prizonierul
Eu — prizonier în vârsta mea,
Tu — liberă ca un lăstun…
Nu poţi nici tu
Din închisoare să mă scoţi…

…

Eu vârsta-mi duc
Ca o cămilă
Cu cocoaşa plină
De prea multă-nţelepciune…

Şi-afară, totuşi,
Vântul se zbenguie,
La fel ca pe atunci,
Când mă izbeam cu pieptul de aer

Şi alergam zălud
În urma ta, care erai
Altcineva, bine-nţeles…
Dar cine ştie ce contează?
Vântul, probabil numai vântul,
Vântul şi şopârlele, care pândesc
Pe malul râului…
Şi soarele de dimineaţă,

izbind în calea gâzelor,
Abia trezite…
Şi totul e atâta de departe…
Doar furia a mai rămas,

Furia de-a mai culege
Câte-un gând uitat,
Un flash trecut prin stropii,
Ce mai cad

Dintro cascadă obosită…

Sunt prizonier în viaţa mea de azi
Şi te privesc cu ochii mari şi bulbucaţi…
Şi treci… şi treci şi tu prin azi,
Cu zâmbetul de paradis

Şi uchii-mi bulbucaţi plesnesc
De-atâta vis şi-atâta nedreptate!

Puşi Dinulescu

Nobele ţă, abuz şi prostie

Gabriel Liiceanu, personaj cam sulfuros pentru gustul meu, are, totuşi, o remarcabilă formulare despre prostie, pe care o defineşte ca încremenire în proiect.

Dacă, într-adevăr, această definire chiar îi aparţine şi n-a fost împrumutată de cine ştie unde, alţii, mai culţi decât mine, să se pronunţe.

Eu, din lecturile mele, mi-aduc aminte doar de-un pasaj din Demonii lui Dostoievski, unde o cucoană bătrână era descrisă ca fiind blocată în ideile ei ca un gândac prins sub un covor.

Cam mişto Dostoievski ăsta! Dar mişto şi domnul Liiceanu!

Ce facem, însă, cu domnul Cărtărescu, după marea lovitură, pe care a primt-o, bietul om, acum vreo două-trei săptămâni, cînd a aflat vestea groaznică: iar a fost şuntat de la Premiul Nobel!

Lasă, Mirceo, că nici Tolstoi, Cehov, Esenin, Caragiale, Brecht, Garcia Lorca sau Rilke n-au luat distincţia asta teribilă! Nici Rebreanu, nici Blaga, nici Sadoveanu, Arghezi sau Ion Barbu, în fine, nici Nichita, Preda sau Eugen Barbu…

Lasă, Mircea…

Dar… mă paşte-acum un gând nebun… Dacă celălalt Mircea? Dacă Dinescu o fi deschis vreun restaurant şi la Stockholm? Şi dacă se-apucă să îndoape pe distinşii academicieni suedezi cu sărmăluţele noastre naţionale, cu mititeii şi şoriciul nostru naţional? Şi dacă s-ar învoivozi strigarea, ca în negruzziana zicere: Cu iaurt şi gogoşele, te făcuşi vornic, mişele!…

Dacă?

Ar fi, însă, nedrept, pentru Institutul Cultural Român, păstorit cu atâta profunzime patriotică, mai ales de domnul H.R. Patapievici, la vremea lui, când a băgat miliarde de lei în curul poetului, tradus pe banii statului român oriunde s–a putut şi chiar unde nu s-a putut! Numai Nicolae Ceauşescu, alt mare poet al nostru, s-a bucurat de atâta atenţie din partea atât de darnicelor autorităţi de stat.

Dar amândoi aceşti poeţi având o trăsătură comună: delirul!

Pagini după pagini, oceane pacifice, atlantice şi indiene de cuvinte, cumplite avalanşe verbale, scrise chiar de Mircea, cât se pare şi după consumul de substanţe antrenante sau scrise de echipe-ntregi pentru şi-n numele lui Ceauşescu de Nicolai Dragoşi, având răbdarea unor condamnaţi la muncă silnică de labă multilateral dezvoltată…

Dar ce contează banul patriei? Dar ce bine că s-a trecut de la delirul aşa-zis ideologic la delirul aşa-zis post-modernist al autorilor, care şi-au cucerit prin revoluţia nu îndestul demachiată dreptul de a-şi expune chiar şi propriul căcat, pentru ca nimic să nu se arunce, nimic să nu fie ne-valorificat, nimic să nu se topească definitiv în haosul primordial din care toţi venim şi unde toţi ne ducem, care şontâc-şontâc şi care-n mers viteaz cu pieptul şi cu tot ce se mai poate ridicat, dar cu cât mai mult tupeu şi nesimţire în faţă, numai în faţă, tot mai în faţă!

Puşi Dinulescu

Îți mai aduci aminte, Doamnă?

Când l-am cunoscut pe Cincinat Pavelescu aveam doar douăzeci și cinci de ani, iar el vreo cincizeci. Venise în casa mea adus de bunii prieteni Aurel Garoescu, pe atunci secretar general al Ministerului Justiției și Horia Oprescu, directorul Mișcărei Culturale a Municipiului București. În ciuda diferenței de vârstă, m’am înfrățit dela prima strângere de mână cu maestrul epigramei românești, laureat al premiului național de poesie, cu cel care avea să îmi fie mai târziu un prețios și neasemuit colaborator. Prietenia noastră rămase la fel de puternică până în ziua morții sale.

Cincinat Pavelescu

Într’o seară, prin anul 1931, venise dela Brașov, unde funcționa ca procuror general la Curtea de Apel locală. Uitasem să adaog că Cincinat Pavelescu era de profesie magistrat. Sosise în aceiaș seară, venind dintr’o cursă în Orient, Petrică Lateș, comandant de vas, pe care îl vedeam doar arareori, atunci când vaporul făcea escală pentru câteva luni. Întâlnirea tuturor era prea importantă pentru ca evenimentul să treacă nesărbătorit.

– Unde mergem, maestre? îl întrebarăm pe Cincinat.

– Unde vreți voi. Să fie vinul generos, femeile frumoase și lăutarii buni.

Ne-am tocmit, ne-am răsucit, dar nu ne hotăram. Vin bun și femei frumoase găseai pretutindeni în București. Cât despre lăutari vestiți, erau câtă frunză și iarbă.

– Ce-ar fi dacă ne-am duce la „Puiul de Aur”?

– Se aproba, maestre! Haidem la „Puiul de Aur”!

Era o crâșmă micuță, așa cum întâlneai cu miile la București. Avea o curticică cu un singur arbore stufos la mijloc. Câteva mese de jur împrejur, iar pe pereți zăbrele de lemn alb încrucișate, cu zorele crescute ca niște șerpi verzui până la acoperișul caselor vecine. Specialitatea localului, precum glăsuia și firma, erau puii la frigare cu mujdei de usturoi. Rumeniți și mustoși, păreau de aur. Și dacă îți mai aducea patronul câțiva cartofi la fel de rumeni, ori vreo salată orientală cu tot soiul de verdețuri și mirodenii, sau niște murături în saramură, tari ca sânii de fecioară și lucioase ca merele domnești, apoi nu mai voiai să știi de durerile lumii. Bateria cu vin ruginiu și sifon la ghiață aștepta aburită pe scăunel să-i vie rândul, iar feliuțele de brânză albă de Brăila cu ceapă verde, tinerică, te îmbiau ca să-ți deschidă pofta de mâncare. Cât despre țuica bătrână de culoarea chilimbarului, se înșira pe tavă ca dorobanții, servită în ciocănele cu gâtul lung și burtă umflată.

Masa a fost împărătească. Cincinat dovedea o vervă de nedescris. Încântator cu fraza lui debordantă, torențială, părea un adevărat asalt de florete, cu împunsături și scăpărări, cu atacuri și eschive. A fost, dealtfel, unul dintre cei mai spumoși oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. În prezența lui nimeni nu mai vorbea fiindcă toți îl ascultau fermecați.

Când s’a sfârșit masa cu niște clătite gălbioare umplute cu dulceață de vișini, apoi cu prune brumării dela Pitești și pepeni verzi de Ialomița, zămoși și dulci ca zahărul, apărură cu temenelele ca la comandă, venind unul după altul ca la armată, trei lăutari negri ca noaptea. Erau Oprea Colțatu, salutând respectuos cu chitara în mână, urmat de Mitică Ciuciu, țambalagiul, și de un viorist adus de șale. Apropiindu-se încet, insinuant, începură să cânte „la ureche”. Melodii bătrânești și altele noui, picurau în surdină. Vinul de Dealu Mare ungea gâtlejul și ascuțea mintea, iar cântecul lăutarilor ne învăluia unduios, precum o catifea. Să fi tot fost pela ceasurile trei din noapte. Timpul zburase, cum zboară el de obiceiu când te simți tihnit, cu prieteni dragi alături, ori cu iubita lângă tine.

– Măi Opreo, băiatule, cântă-ne tu „Îți mai aduci aminte, Doamnă?” Dar ușor, ușor, de-abia să se audă.

– Să trăiți, Coane. Am înțeles. Vă servim imediat.

Se auziră estompate câteva acorduri de țambal, un plânset scurt de vioară, urmat de glasul insinuant și cald al țiganului. Nostalgica romanță, compusă pe însuși versurile lui Cincinat de către hoinarul atât de talentat, Ionel Fernic, suna ca un psalm în noaptea blândă de vară, în grădinița din strada Doctor Felix, de lângă Piața Buzești. Ascultam mișcați, privind la poetul căruia ochii pierduți în necunoscut i se umeziseră de lacrimi.

Când s’a sfârșit cântecul, maestrul l-a îmbrățișat pe Oprea Colțatu, strecurându-i, după obiceiu, o sută de lei în burta chitarei. Cincinat era tulburat cum arareori îl văzusem.

– Ei, măi băieți! De-ați ști voi ce poveste are cântecul acesta!

– Hai și ne-o spune, maestre! suntem numai urechi.

Fără să se mai lase rugat, Cincinat își începu spovedania, cu glasul grav, baritonal, istorisind aproape în șoaptă o întâmplare de demult, cu zeci de ani în urmă.

***

Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poesia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.

Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult. Adia vântul desprinzând ultimele frunze din arbori, așternându-le ca un covor de foșnet peste aleile pustii și triste. Nici o ființă omenească în tot cuprinsul parcului. Doar șuerul vântului printre ramuri despletite, un ciripit fugar de pasăre sperioasă și câte o lebădă lunecând ca o pată albă pe oglinda lacului. Mă așezai pe o bancă. Începuse să se întunece. Trăiam melancolia acelei înserări – „l’heure bleue” – cum atât de sugestiv o denumesc francezii, când într’adevăr natura se îmbracă în albastru, roz și violet, mai înainte de a se cufunda în întuneric.

Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.

– Sunteți parisian?

– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.

– Atunci sunteți de undeva din provincie?

– Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.

– Străin?

– Da.

– Din ce țară?

– Din România.

– Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.

– Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.

Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.

Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească. Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:

– E foarte târziu și mă asteaptă gazda.

– Ai dreptate. Să plecăm.

După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.

– Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.

– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.

Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare.

Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…

La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară. Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară. Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.

Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie. În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda. M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările.

– Procurorul Cincinat Pavelescu.

– Doamna și Domnul Colonel M.

Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește:

– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?

Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea:

– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…

Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.

Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut. Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.

Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam. S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.

Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse. Este cântecul pe care l-ați ascultat mai adineaori, e romanța trăită al carei ecou mă va urmări neîncetat, până la capătul vietii:

Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Era târziu și era toamnă
Și frunzele se’nfiorau
Și tremurau în vântul serii

…………………………

Ți-aduci aminte și de seara
Cu-amurgu’acela violet,
Când toamna-și acorda încet
Pe frunza-i galbenă, chitara.

Pe lac ce’n lună s’argintase
Încet o lebădă trecea
Și pata-i albă se pierdea
În noaptea care se lăsase.

………………………….

Era târziu și era toamnă …
Îți mai aduci aminte, Doamnă?

Maestrul tăcuse. Un fior ne stăpânea pe toți laolaltă. Cerul se împurpura. O nouă dimineață își revărsa zorile asupra Bucureștilor.

***

La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, noi, prietenii din noaptea aceia îndepărtată, am pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:

„Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

J. N. Manzatti

http://www.ziarulmetropolis. ro/n-o-sa-iti-vina-sa-crezi- cat-nu-i-duce-capul-top-100- de-perle-ale-politicienilor/

> 1. “În prezent, sumele alocate transportului în comun sunt infirme.” // Marian Vanghelie
>
> 2. „Eu am înțeles că vorbim de afaceriștii adevărați. Acest Cocoș e un papagal.” // Gigi Becali
>
> 3. “A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietății lui.” // Ion Iliescu
>
> 4. “Nu vom face privatizare de dragul privatizării, ci din contră.” // Nicolae Văcăroiu
>
> 9. “Monopolul privat e al mai dracului decât monopolul de stat.“ //   Ion Iliescu
>
> 10. “Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru deszăpezire. Dar a nins de zece miliarde.“
> Marian Oprișan
>
> 11. “Statul nu cheltuie bani pe gratis.“ //   Vasile Blaga
>
> 12. “Sper ca cele șapte firme românești să avem succes.“ //   Maria Grapini
>
> 13. “Eu sunt pensionar, nu mai sunt nici măcar oligarh.“ //   Dan Voiculescu
>
> 14. “Este vorba aici de o spălare de bani fără bani.“ //   Viorel Hrebenciuc
>
> 15. “Tot ceea ce costă bani e costisitor.“ //   Gheorghe Nicihita
>
> 16. “La finanțe trebuie să punem un finanțist. Altfel, riscăm să punem pe altcineva.“ // Codrin Ștefănescu
>
> 17. “Când faci o fraudă economică, când furi ceva, când faci evaziune, ai greșit, sunt păcatele tinereții.“
> Gigi Becali
>
> 18. “În economie, totul conține apă.“ //   Eugen Teodorovici
>
> 19. “Dacă Becali are bani, eu sunt prost?“ //   Gigi Becali
>
> 20. “Nu iau niciun salariu, nicio indemnizație, niciun ban – a fost dorința mea și a celor care mă plătesc.“
> Dumitru Dragomir
>
> 21. “La noi, șefii de partide sunt ca vacile în India.“ // Antonie Iorgovan
>
> 22. “Avem nevoie de lideri adevărați, nu de maimuțoi implementați.“ // Marian Vanghelie
>
> 23. “Ne dorim ca pe listele pentru alegeri să existe un număr cât mai mic de decedați.“ // Mioara Mantale
>
> 24. “A-l exclude pe Ion Iliescu e ca și cum ai da afară partidul din partid.“ // Șerban Nicolae
>
> 25. “Eu și când respir, totul este electoral.“ //   Marian Vanghelie
>
> 26. “Din câte guverne am făcut parte, pe mine nu mă mai doare capul deloc.“ //   Radu Berceanu
>
> 27. “Există o viziune foarte clară a acestui guvern. Și viziunea spune așa: România este în impas.“
> Sebastian Vlădescu
>
> 28. “Nu vreau să fiu președintele unui partid care, ca să zic așa, are un sex incert pe scena politică.“
> Crin Antonescu
>
> 29. “Suntem un partid militarizat, în sensul bun al cuvântului.“ //   Gabriel Oprea
>
> 30. “Domnul Iorgovan e un fel de electron sărit de pe orbită.“ //   Adrian Năstase
>
> 31. “Eu sunt președintele președințior președinților.“ //   Gigi Becali
>
> 32. “Ouăle lui Adrian Năstase sunt de găină.“ //   Ion Iliescu
>
> 33. “Orice ministru e pe făraș tot timpul.“ //   Sebastian Vlădescu
>
> 35. “Gabriel Oprea este un cuc și conduce un partid de cuci.“ //   Aura Vasile
>
> 37. “Nu sunt un Traian Băsescu cu fustă, sunt un Traian Băsescu cu păr.“ //   Elena Udrea
>
> 38. “Un partid politic este un organism unde se delirează împreună.“ //   Theodor Paleologu
>
> 39. “Eu am fost rea de muscă. Dar rea, rea. Dacă intram într-o încăpere, mă culcam cu cine nimeream.“ // Monica Tatoiu
>
> 40. “Miron Mitrea este un cetățean ieșit de sub camion.“ //   Theodor Stolojan
> /
> 45. “PSD e un partid atât de mare încât au loc și ce care vor mici.“ // Mircea Geoană
>
> 46. “Românii nu au voie să ierte viitorul acestei țări.“ // Mircea Geoană
>
> 47. “Nu poți să conduci organizația PSD București dacă ești pămpălău, că te ejaculează.“ // Marian Vanghelie
>
> 48. “Victor Ponta va merge în tandem, după părerea mea, cu poporul român.“ // Liviu Dragnea
>
> 50. “Mă bucur că ne-am adunat aici atâția politruci.“ Klaus Iohannis
>
> 53. “M-am simțit încărcat pozitiv când am fost cu Ponta în comunitățile sinistrate.“ // Liviu Dragnea
>
> 55. “Chiar vreau să începem să demarăm.“ //   Adriean Videanu
>
> 56. “E important să știm cu cine vorbim și dacă mă uit la tine să știu că tu ești tu.“ // Liviu Dragnea
>
> 57. “Onestitatea fără logică este o chestiune foarte gravă.“ //   Eugen Nicolicea
>
> 58. “Sunt foarte bun prieten cu domnul Tăriceanu, dar nici nu vreau să-i mai aud numele.“ // Mircea Ionescu-Quintus
>
> 59. “Ne vom intensifica eforturile în străinătate, unde avem diaspora dezvoltată.“ //   Alina Gorghiu
>
> 64. “Bucureștenii au de ales între o certitudine, și acea certitudine sunt eu.“ Gabriela Vrânceanu-Firea
>
> 67. “Orice poate să fie obiect din China.“ //   Adrian Năstase
>
> 68. “Să nu te pui cu omul primitiv
> Că-ți crapă capul fără de motiv.“ //   Corneliu Vadim Tudor – Distihuri
>
> 5. “Ne-au lăsat în pielea goală
> Hoardele de stârpituri,
> Ne-au luat apa minerală,
> Petrol, apă și păduri.“ // Corneliu Vadim Tudor
>
> 77. “E frig afară, e frig în celulă,
> Port haine groase, dar și căciulă.
> Mâna e rece pe pixul înghețat,
> Scriu greu, nu mă pot opri din tremurat.“ //   Monica Iacob-Ridzi
>
> 85. “Știu de ce au murit atâtea rude de-ale mele până acum: ca să nu mor eu!“ //   Corneliu Vadim Tudor
>
> 88. “La toți ne place Elena.“ // Marian Vanghelie
>
> 89. “Unii își fac operații de mărire a penisului. Păi eu nu știu cum să mi-l micșorez. Mi-ar trebui un bomfaier.“  Corneliu Vadim Tudor
>
> 92. “Eu am fost de când mă știu.“ //   Antonie Iorgovan
>
> 93. “Diavolul e puternic în lume la ora asta.“ //   Gigi Becali
>
> 94. “Pentru mine, un partid creștin? Ei, pe dracu’!“ // Ion Iliescu
>
> 95. “Noroc cu Dumnezeu că am avut zăpadă.“ //   George Copos
>
> 96. “Frumusețea ține de șansa de a te fi născut așa.“ // Elena Udrea
>
> 97. “Deocamdată suntem unde ne aflăm.“ //   Emil Boc
>
> 98. “Învățăm de la viață, dar consatăm că tot proști murim.“ //   Marian Vanghelie
>
> 99. “Dumnezeu și-a dat seama cu cine are de-a face.“ //   Marian Vanghelie
>
> 100. “E greu să zbori prin parcuri, oricât ai iubi natura.“ //   Robert Negoiță

HOLOCAUST

Gerhard Menuhin, fiul lui Yehudi Menuhin: „Holocaustul este minciuna cea mai mare din Istoria Omenirii!”

deviltruth
Lucrarea lui Gerard Menuhin “Tell the Truth and Shame the Devil” a apărut în 2015 reluând în discuție mult controversata problemă a asa-zisului Holocaust cu toate implicațiile sale, unele nebănuite de mulți dintre noi. G. Menuhin este unul dintre cei 5 fii ai lui Yehudi Menuhin, celebrul violonist, fost elev al lui George Enescu. Ca evreu, îsi rezervă dreptul de a spune adevărul despre Holocaust, aducând dovezi imbatabile.
Este o mare usurare sufletească să aflăm că cel de-al Doilea Război Mondial nu a lăsat o astfel de mostenire grea, iar toată vorbăria despre Holocaust fiind doar vorba de anumite credințe ezoterice. Este prin urmare o lucrare fundamentală care trebuie cunoscută de către toți iubitorii de adevăr din lumea înteagă În primele 20 de pagini ale lucrării sale, Menuhin prezintă suficiente detalii pentru a respinge orice ipoteză a existenței Holocaustului.
La pagina 9, dă un citat dintr-o prestigioasă revistă de specialitate. Este vorba de un articol scris de Robert Faurisson, intitulat Detaliu (presupusele camere de gazare naziste), publicat în The Journal of Historical Review (March-April, 1998, vol. 17, nr. 2, pag. 19-20). Iată ce ne spune Faurisson:
“Trei dintre cele mai cunoscute lucrări despre cel de-al Doilea Război Mondial sânt Cruciadă în Europa (New York: Double Day (Country Life Press), 1948), a Generalului Eisenhower, Al Doilea Război Mondial (London: Cassel, 6 vols, 1948-1944, a lui Winston Churchill si Memorii de Război (Paris: Plon, 3 vol., 1954-1959) a Generalului de Gaulle. În niciuna din aceste lucrări nu sânt menționate în vreun fel sau altul camerele de gazare.
Cruciadă în Europa a lui Eisenhower este o carte de 559 de pagini, Al Doilea Război Mondial a lui Churchill are 6 volume, în total 4 448 de pagini, iar de Gaulle cu Memorii de Război, 3 volume având 2054 de pagini. În această masă de scrieri care totalizează 7 061 de pagini (excluzând părțile introductive), publicate între 1948 si 1959, nu se găseste nicio mențiune, nici la “camerel de gazare” naziste, nici la vreun genocid al evreilor ori la cele “6 milioane” de victime evreiesti din timpul războiului” (cf. Menuhin, pag. 9). Destul de concludent!
În continuare, aflăm de la Menuhin că cifra de 6 milioane (de evrei) a fost frecvent vehiculată cu mult timp înainte ca Hitler si Partidul Național Socialist să ajungă la putere, având o semnificație, cum am arătat, ezoterică în scrierile talmudice, preluată de presa occidentală de la sfârsitul secolului XIX si prima jumătate a secolului XX. La pagina 10, autorul arată că:
“Numărul de 6 milioane în legătură cu presupusele suferințe ale evreilor europeni, a apărut în mod regulat, în ziarele nord-americane, începând cel puțin din 1915 (The Sun, June, 6, 1915), probabil ca să pregătească terenul printre cititorii labili din punct de vedere emoțional pentru timpul în care o mărturie cu astfel de pretenții ar fi fost avansată. Folosirea cuvântului “holocaust” în acest context a fost introdus încă din 1936 (New York Times, May 31, 1936).
“De multă vreme, conducătorii imperiului rus nu au avut încredere în evrei si nu le-au dat voie să se aseze în partea de vest a Rusiei, începând cu 1790. De prin 1880, presa occidentală a susținut în mod exagerat că au avut loc pogromuri, masacre si ucideri în masă, victime al căror număr total ar fi atins cifra de ‘6 milioane’”. New York Times a publicat periodic astfel de informații. Vezi, de exemplu: ianuarie, 26, 1891: “Rabinul Gottheil ne spune ceva despre persecuția evreilor: ‘în jur de 6 milioane de nenorociți persecutați si mizeri’.
Septembire, 21, 1981: “O acuzare a Rusiei… un total de 6 000 000 este mai corect”, Iunie, 11, 1900 (În Rusia si Europa Centrală) există 6 000 000 milioane de argumente vii, suferinde si sângerânde în favoare Sionismului”. Martie, 23, 1905: “ Noi evreii din America (simpatizăm cu) cele 6 000 000 de frați din Rusia”. Martie, 25, 1906 : “Rapoarte uimitoare ale situației viitoare a celor 6 000 000 de evrei din Rusia”. Această situație l-a făcut pe fostul presedinte al B’nai B’rit să exclame profetic: ”Simon Wolf întreabă cât mai trebuie să continue Holocaustul Rusesc” (Noiembrie, 10, 1905 (Inconvenient History).
Patruzeci de ani înainte ca legenda Holocaustului să capete contur treptat prin 1942, atât numărul, cât si terminologia exactă erau deja folosite:
‘Rapoarte uimitoare ale situației viitoare a celor 6 000 000 de evrei au fost prezentate pe 12 martie în Berlin la întâlnirea Ligii Centrale Evreiesti pentru ajutorare din Germania de către Dr. Paul Nathan, un bine-cunoscut publicist din Berlin care s-a întors dintr-o călătorie lungă prin Rusia ca emisar special al filantropilor evrei din Anglia, America si Germania, cu scopul de a aranja distribuirea a unui fond de ajutorare de 1 500 000 de dolari, după masacrul din toamna trecută. El a plecat din St. Petersburg cu ferma convingere că politica guvernului rus cu privire la “soluția” problemei evreiesti este aceea de exterminare sistematică’ (New York Times, March 25, 1906).
Se pune întrebarea cine erau acesti “filantropi” care l-au trimis pe binevoitorul doctor în misiune”.
Cifra de 6 milioane apare chiar si în reclamele pentru ajutorarea evreilor din Rusia: “Apel- de a salva 6 milioane de bărbați si femei din Europa de Est de la exterminarea prin înfometare si boală. Obligație – este datoria fiecărei persoane din New York să dea cât poate mai mult pentru a usura cea mai gravă necesitate pe care lumea a cunoscut-o vreodată (reclamă, New York Times, May 5, 1920) (cf. Menuhin, pag. 12).
În legătură cu tot felul de jertfe, întâlnite în religia iudaică, Menuhin spune: “Biblia este plină de “jertfe arse” care în mod evident sânt plăcute lui Dumnezeu (Leviticul, 1:14-17 detaliază toată vorbăria cu privire la arderea jertfelor). Se pare că profețiile evreiesti din Torah cer ca 6 milioane de evrei să dispară înainte ca statul Israel să se formeze: “Va trebui să vă întoarceți cu 6 milionae mai puțin”. Acele 6 milioane trebuiau să dispară în “cuptoare încinse”.
Astfel 6 milioane de evrei a trebuit să fie gazați si să ajungă în cuptoarele încinse ca să împlinească profețiile si să satisfacă pe dogmatistii Torei Talmudice, o necesitate adiacentă la antrepernorii finaciari, a legitimitâții Israelului în concordanță cu legământul făcut cu Dumnezeul lor.
La pagina 13, autorul citează pe Ben Weintraub (The Holocaust Dogma of Judaism: Keystone of the New World Order): “Dogma iudaică a Holocaustului este o piesă aparținând istoriei credinței si doctrinei religioase evreiesti adjudecată de către rabini în acord cu Legea Talmudică si cu Tradiția Cabalistică”.
Dincolo de doctrina talmudică a celor 6 milioane de victime trebuie văzut ce s-a întâmplat în realitate. Mai departe Menuhin arată că: “O estimare bazată pe documente aflate în custodia a International Tracing Service a Crucii Rosii ajunge la 74 000 de morți la Auschwitz pe baza “Registrelor deceselor de la Auschwitz”. Aceste registre sânt cele originale alcătuite de germani 1n timpul războiului care au fost capturate de sovietici către sfârsitul războiului si ascunse în arhivele sovietice pânâ 1n 1989 când Mihail Gorbaciov le-a înmânat celor de la Crucea Rosie.
Crucea Rosie Internatională a făcut multe vizite la Auschwitz (în timpul războiului, n.n):
“Nu am putut descoperi niciun fel de urme de instalații de exterminare a deținuților civili. Acest fapt este coroborat cu un raport pe care l-am primit deja din alte surse (USA-Today, Friday, May 2, 1997, page, 14A).
În plus, există, începând cu 1979, un document de la Bureau of Vital Statistics din Arolsen, care listează decesele înregistrate în fiecare lagăr de concentrare din timpul celui de-al Treilea Reich (în total 271 304 cazuri de deces, din care 52, 389 la Auschwitz). (Bureau of Vital Statisctics Arolsen. case officer Herr [redactat]. Az.1/V-050-Schw. May, 11, 1979).”
Mulți au murit de moarte naturală (fiind în vârstă, n.n.).
Auschwitz-ul era un lagăr de muncă. Muncitorii primeau bani de buzunar (Lagergeld), pe care îi puteau cheltui pe țigări, la cantină sau chiar la bordel (Paper Money of the World Part I: Modern Issues of Europe by Arnold Keller, Ph. D, 1956, pp. 23-25/ Das Lagergeld der Konzentrations- und D.P.-Lager: 1933-1945). Între alte facilități, Auschwtitz-ul avea un spital, bazin de înnot, terenuri de sport (pentru un tur al părților benigne ale lagărului vezi www. HYPERLINK “http://fsfaraz.com/”fsfaraz.com).
În aprilie, 1945, când războiul aproape se terminase, deținuților li s-a dat posibilitatea să aleagă: fie să astepte pe sovietici, fie să plece cu personalul lagărului. Cei mai mulți au ales ultima variantă. Asta pare să fie o probă suficientă că “eliberarea” de către rusi era o alternativă mai puțin agreabilă decât a continua să rămână în compania celor care, după legendă, si-au petrecut ultimii 3 ani exterminându-i.
După istoricul evreu Gitta Sereny, “Auschwitz-ul a fost un loc cumplit, dar n-a fost lagăr de exterminare” (London Times, August 29, 2001).”
Prin urmare, în toate cele 13 lagăre de muncă naziste au avut loc 271 304 decese, cel mai multe având cauze naturale sau datorită unor boli contagioase, între care 52 389 numai la Auschwitz pe tot parcursul războiului. Este, de asemenea, necesar să mențiomăm că în cele 13 lagăre nu toți prizonierii erau evrei. Pe lângă evrei se aflau si țigani, homosexuali, adversari politici ai regimului nazisti, precum si alte categorii etnice sau sociale. Din păcate documentele oficiale nu menționează care dintre morți era evreu si care nu.
Sursa: Ion Coja
http//:

Generalii Iulian Vlad și Aurel Rogojan au recunoscut că Securitatea a trădat în decembrie 1989!

Generalii Iulian Vlad și Aurel Rogojan au recunoscut că Securitatea a trădat în decembrie 1989!

Posted by justitiarul

Generalul Aurel Rogojan continuă seria prezentărilor cărții Factorul intern: România în spirala conspirațiilor, București, Editura Compania, 2016. De curând a prezentat cartea la Arad, Timișoara și Oradea, ultimul oraș fiind în „fieful” lor, Aurel Rogojan și doamna Vlad fiind bihoreni. În finalul cărții, autorul îmi acordă și mie un spațiu generos: nu mai puțin de 17 pagini, referitoare la cartea mea Trădarea Securității în decembrie 1989, București, Editura Elion, 2015, pe care o înfierează cu mânie proletcultistă, afișând o aroganță dusă uneori până la grețoșenie și formulând judecăți de valoare în domeniul Istoriei, cu nonșalanță, uitând că este doar un fost ofițer al fostului aparat de securitate, studiile juridice fiind obținute prin examene de „diferență”, în regim de „fără frecvență”. Ca ofițer operativ a fost în cea mai mare parte descalificat, întrucât timp de peste 13 ani a desfășurat activitate în cadrul Oficiului Juridic al Departamentului Securității Statului, de unde a fost trecut în funcția de secretar al generalului Iulian Vlad.

Am să fac o serie de referiri la ceea ce scrie autorul Rogojan în textul său încărcat de obrăznicia purtătorilor de bocanci ieftini. Spunând acest lucru, mai trebuie să fac o precizare: de la calitatea de ofițer în aparatul de securitate și de secretar tehnic, care ține hârtiile în ordine și până la calitatea de profesor universitar și cercetător științific în domeniul Istoriei, absolvent de facultate de Istorie și lucrător toată viața în domeniul Istoriei, situație în care mă găsesc eu, este o cale lungă și grea și nici un argument de falsă modestie nu mă poate opri să relev această distanță care mă separă de Aurel Rogojan, autor care este doar un amator și nimic mai mult.

Prea mulți impostori se implică în analiza și în cercetarea domeniului Istoriei. Persoane de cu totul alte meserii se pronunță cu tărie, contrazic specialiștii în domeniul Istoriei și aruncă cu noroi în lucrările lor. Una din cauzele acestei situații este cea în care se găsește generalul Aurel Rogojan, fostul securist care se crede mare istoric: pe de o parte frustrarea de privilegiile pe care le-a deținut în anii în care avea toată România la picioare și nu-l putea contrazice nimeni, pentru că era secretarul temutului șef al Securității, pe de altă parte, că el și grupul din care face parte a fost deconspirat pentru mizerabila trădare a României din decembrie 1989, de care se face vinovat acel grup.

Aurel Rogojan scrie despre multe și de toate, îi judecă pe toți, în toate domeniile, cu un aer de superioritate care nu are decât parțial acoperire. Privitor la decembrie 1989, pentru că doar la aceste evenimente mă voi referi eu în prezentele rânduri, Aurel Rogojan a văzut multe secrete și știe multe fapte, majoritatea mizerabile, disparate, care s-au petrecut când lucra el la cabinetul generalului Vlad. Astea ar putea să ni le scrie, dacă ar vrea, să ne lase pe noi să le determinăm, să le clasificăm și să le judecăm, dar pentru asta ar trebui o bună-credință față de adevăr pe care nu a dovedit-o până în prezent și de care nu cred că este în stare. De oprit nu-l oprește nici o lege. Nu mai este legat de jurământul față de fosta Securitate, instituție desființată. Actualele servicii de informații au repudiat fosta Securitate, chiar dacă i-au folosit mulți dintre foștii lucrători și nu se revendică și nu se recunosc a fi continuatoare ale ei.

Aurel Rogojan este un judecător aspru, pe bună-dreptate, a regimului politic actual, pe care nu-l iartă deloc, ci îl „execută” cu sânge rece, dar se face că uită că toate mizeriile post-comuniste își au sorgintea în momentele istorice ale lui decembrie 1989, momente marcate decisiv și negativ de trădarea Securității și de abandonarea României de către Securitate și trădătorii din Armată și de punerea ei pe tava viitorilor jefuitori de țară.

În cele 17 pagini dedicate cărții Trădarea Securității… și persoanei mele, Aurel Rogojan face tot felul de afirmații mărunte, privitoare la detalii, cărora le dă o mare importanță, unele dintre ele denaturate, după modelul securist, deja cunoscut de opinia publică. Nu poate însă combate fondul cărții mele. Esența ei este neatinsă. Totuși, eu cred că Aurel Rogojan speră ca cei care citesc cartea Factorul intern… să nu citească și Trădarea Securității…, pentru că în acest caz, textul său ar fi anulat, în cea mai mare parte. Nu am să mă refer la detaliile pe care Rogojan le inserează alambicat și complicat, încât cititorul nu reține decât faptul că există un „filolog”, Corvin Lupu, care are doar doctoratul în Istorie, care scrie o mulțime de prostii într-o carte care poartă un titlu urât. De altfel, nici nu merită să mai fac multe eforturi referind-u-mă la detaliile scrise de Rogojan, ci consider că este bine, pe scurt, să fac câteva referiri la problema de fond a discuțiilor: a trădat sau nu a trădat Securitatea, în frunte cu generalul Iulian Vlad, în decembrie 1989?

Desigur că cei care au citit cartea Trădarea Securității în decembrie 1989, distribuită actualmente prin lanțul de librării „Diverta”, au înțeles despre ce este vorba, dar și pentru dânșii, rândurile de mai jos pot fi utile.

De-a lungul timpului, generalii Aurel Rogojan și Iulian Vlad, au susținut cu tărie că Securitatea nu a trădat, că a fost „de partea poporului” și a făcut tot ce a fost mai bine pentru popor, argumentând cu tot felul de afirmații, referitoare la diverse fapte și combătând cu determinare/brutalitate/obrăznicie/lipsă de obiectivitate/îngâmfare, inclusiv cu minciuni, pe cei care au îndrăznit să scoată la lumină adevărul din spatele cortinei, mai ales pe subsemnatul, cu a mea carte Trădarea Securității… și pe editorul ei, prof. univ. dr. Cristian Troncotă.

Dar, dincolo de negaționismul trădării Securității, în efortul celor doi generali de a se disculpa în fața Istoriei, ni se spun unele lucruri foarte importante, care, de fapt, reprezintă RECUNOAȘTEREA TRĂDĂRII comandanților Securității în decembrie 1989. L-am inclus aici și pe generalul Iulian Vlad, pentru că în cartea Factorul intern… este publicat un interviu cu domnia sa și autorul se raportează permanent, plin de admirație, la fostul său șef. Fac mențiunea că generalul Iulian Vlad este o veche cunoștință personală a mea, fapt irelevant în fața cercetării istorice, care nu se poate lăsa influențată de prietenii personale, actuale sau trecute, dar care mi-a ușurat mie înțelegerea personalității fostului șef al DSS. Scriu acest lucru pentru că mi s-a reproșat faptul că nu l-am menajat pe gl. Vlad și în cărțile mele nu i-am acoperit trădarea.

Desigur, referindu-mă la aceste aspecte, eu cunosc și am în vedere toate afirmațiile făcute mie pe parcursul unui lung șir de ani de către generalul Iulian Vlad, dar și interviurile date de domnia sa după apariția cărții mele și în cadrul unei cuvântări ținută la Târgu-Jiu, inclusiv într-un interviu dat revistei „Vitralii”, în care afirma că cea mai urâtă carte pe care a ținut-o în mână în toată viața lui este această carte a mea, Trădarea Securității !!! Ani de zile, mi-a lăudat alte cărți, iar în public m-a apreciat ca pe „un mare istoric”. Acum, dacă adevărul nu-i mai convine, aruncă cu noroi, dovedind că funcțiile înalte nu schimbă natura omului. Eu îi dau o circumstanță atenuantă: înalta trădare a țării este o faptă îngrozitoare și când cineva te acuză de așa ceva și când chiar ești și vinovat de înaltă trădare, desigur că acesta este faptul cel mai urât din viața ta și reacția este pe măsură.

Făcând afirmațiile de mai jos, eu judec din punct de vedere militar, istoric și juridic, nu din punct de vedere politic, cum judecă acești doi domni generali. Politic, se poate interpreta în orice fel. Politic, fiecare poate avea o părere și poate enunța judecățile de valoare prin prisma acelei păreri. Politic, poate fi bine că ai omorât pe cineva, poate fi bine că ai trădat, poate fi bine că te-ai pus în slujba străinilor, care se vor dovedi mai târziu a fi dușmani etc. Domniile lor judecă politic, dar ei nu au fost politicieni și nu le-a cerut nimeni să acționeze sau să interpreteze politic. În toată activitatea lor li s-a cerut doar să fie militari. Dacă le-a plăcut politica, de ce nu or fi intrat în aparatul Partidului Comunist? S-au făcut militari ai aparatului de securitate și ne spun astăzi că nu le-au plăcut legislația și regulamentele în vigoare. Acum domniile lor fac politică, își interpretează propriile acțiuni din această perspectivă, după ce, toată viața, au avut doar obligații militare, de apărare a țării de străini și de trădătorii din interior.

Revenind la titlul prezentului articol, iată câteva mostre de recunoaștere a trădării de către cei doi foști importanți generali.

În 31 martie 1990, generalul Iulian Vlad i-a trimis un memoriu președintelui Ion Iliescu prin care îl roagă insistent să nu fie judecat după legile militare, pentru că atunci ar trebui să fie condamnat la moarte, ci cerea să fie judecat politic și iertat.

De asemenea, în Dosarul 81/P/1990, al Tribunalului Militar, în cuprinsul declarației sale, generalul Iulian Vlad, recunoaște că nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în decembrie 1989 și nici pe perioada mai multora dintre ultimii ani ai regimului trecut, ceea ce a condus la prăbușirea regimului. Recunoaștere clară, limpede, fără echivoc. Asta nu este trădare? Ba da, este! Este sigur că ceea ce a recunoscut generalul Vlad că a făcut, se numește TRĂDARE!

După părerea mea aceste documente reprezintă acte indubitabile de recunoaștere a trădării generalului Iulian Vlad. Documentele au fost publicate de reputatul cercetător Cristian Troncotă, profesor universitar și general S.R.I. (r) în lucrarea Duplicitarii, Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Editura Elion, 2014, ceea ce i-a atras autorului supărarea mare a aripii trădătoare a fostei Securități și destituirea din funcția de redactor șef al revistei „Vitralii”, revistă a rezerviștilor, condusă de col. Filip Teodorescu. După cum se vede, supărarea unor securiști pe adevăr este mare. Ei dovedesc că doresc să continue să susțină manipularea și minciuna privitor la istoria Securității, cu deosebire la istoria evenimentelor din decembrie 1989. Cred că acesta este și motivul pentru care unii dintre securiști, cu ceva mai multă carte, încearcă să se metamorfozeze în istorici. Stop!

Degeaba au citit d-nii Rogojan, Teodorescu și alții vagoane de cărți, domniile lor nu au fundamentul pregătirii de istorici și de cercetători în domeniu și nu au viziunea de ansamblu a istoriei universale pe care ți-o conferă doar studiile adânci de specialitate, viziune fără de care nu poți formula concluzii corecte. Privind lumea prin prisma propriilor constatări în spațiul și în timpul în care te-a surprins un eveniment sau altul, nu poți proiecta adevăruri solide.

Apoi, securiștii au lucrat toată viața sub imperiul conspirativității și compartimentării muncii și, cu 2-3 excepții, inclusiv generalul Vlad, ei nu știau ce fac cei din biroul alăturat. Iar când toate aceste lipsuri se completează și cu lipsa bunei-credințe, iese o mizerie. O astfel de mizerie a produs dl. Rogojan în cele 17 pagini dedicate cărții Trădarea Securității în decembrie 1989.

Lucrurile sunt limpezi! Generalul Vlad scrie explicit, olograf, că el și-a dat seama de evoluțiile evenimentelor și le-a lăsat să-și urmeze cursul. Eu completez: până la prăbușirea țării! Privitor la acest adaos al meu, mă rezum să spun doar că, în anul 2015, 88% din capitalul din România aparținea străinilor, iar dezastrul social-economic și moral al societății românești actuale nu mai este contestat decât de rău-voitori sau de cei interesați de menținerea acestui dezastru.

Este bine că Iulian Vlad a recunoscut cu sinceritate actul de trădare, de încălcare a legilor, a regulamentelor și a ordinelor care îi stabileau atribuțiile. Pentru aceasta îi mulțumesc, dar asta trebuia să facă un apărător al țării? Categoric nu! Avea de făcut multe altele. Avea de făcut, în primul rând, munca preventivă. Avea de anihilat toate persoanele străine venite să destabilizeze România, iar dacă erau prea mulți asemenea destabilizatori, avea de blocat frontierele. Cum a știut să blocheze frontierele pentru cetățenii români, trebuia să le fi blocat și pentru provocatorii și agenții străini. Generalul Vlad și Securitatea aveau de alungat din țară o mulțime de străini care acționau pentru destabilizarea României, străini pe care Securitatea i-a încurajat prin neimplicare. Avea de informat corect și complet cu ceea ce se întâmpla, nu doar cu cele care să-l încurajeze pe Ceaușescu să renunțe la putere. Nu avem spațiu, dar eu pot înșira o listă întreagă de evenimente și de fenomene despre care Ceaușescu nu a știut nimic, iar generalul Vlad face mare caz că l-ar fi informat corect pe Ceaușescu. Că l-ar fi informat destul de corect, pot să accept, dar în mod sigur nu l-a informat complet.

În finalul demersului de blocare a acțiunilor străinilor în România, dacă eșua în munca preventivă, gl. Vlad și Securitatea aveau de luptat „cu prețul vieții”, așa cum a jurat, pentru apărarea României și a conducătorilor țării, atribuție pe care o aveau cu prioritate. Este simplu, dar generalul Vlad și clica conducătoare a Securității, cu câteva excepții remarcabile (Nuță, Trosca, Niculicioiu, Ceaușu ș.a.), a ales calea comodă în care să nu sacrifice nimic și să-și păstreze puterea, privilegiile și uriașele sume de bani pe care Securitatea le-a adunat din munca poporului român și le-a dosit ani la rând prin diverse conturi, pentru a menține criza alimentară, energetică și a bunurilor de larg consum, cu ajutorul căreia să poată să-i răscoale pe români și să-l înlăture pe Ceaușescu. Ulterior, aceste sume au fost furate. Acesta este purul adevăr pe care securiștii îl ascund de 27 de ani și pentru a cărui deconspirare sunt supărați de moarte pe Corvin Lupu și pe Cristian Troncotă.

Dar să revenim la cartea lui Aurel Rogojan. După ce mă combate pe mine, dl. Rogojan publică un interviu cu generalul Vlad. În cuprinsul său, printre multe altele, se scriu și următoarele.

La p. 522 autorul afirmă: „În decembrie 1989, generalul Iulian Vlad a luat pe proprie răspundere decizii de importanță istorică…” La p. 524 scrie: „Într-o a doua fază, generalul Iulian Vlad a deschis calea populației Bucureștiului, a muncitorilor de pe marile platforme industriale ale Capitalei, care, în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, se îndreptau către sediul Comitetului Central al P.C.R.” La aceeași pagină, autorul amintește de propunerea pe care generalul Iulian Vlad i-a făcut-o generalului Milea, de a-l aresta pe Nicolae Ceaușescu. La pp. 24 și 25 este reamintit ordinul generalului Vlad, dat în dimineața de 22 decembrie 1989, la câteva minute după împușcarea lui Vasile Milea, de retragere a forțelor de securitate care apărau sediul puterii și de permitere a pătrunderii unor persoane neautorizate în clădirea C.C. al P.C.R. La p. 536, Iulian Vlad afirmă: „În decembrie 1989, prin tot ce am făcut, eu am venit, implicit și explicit, în sprijinul lui Ion Iliescu.”

Câteva scurte comentarii pe marginea celor de mai sus. Militarul nu ia decizii „pe proprie răspundere”, ci doar în baza legii, a regulamentelor și a ordinelor. De aceea este militar. Deci, după cum vedem, gl. Vlad „a deschis calea” muncitorilor către centrul orașului, pentru ca tot dumnealui să spună ulterior că nu poate trage în ei. Duplicitatea de care scrie profesorul Cristian Troncotă este vizibilă cu ochiul liber. Propunerea de a-l aresta pe Ceaușescu, făcută de Iulian Vlad generalului Milea și refuzul de a mai apăra sediul puterii, sunt fapte de trădare care nu mai au nevoie de comentarii. Gl. Vlad, ca și autorul Aurel Rogojan, afirmă că Ceaușescu ar fi plecat/fugit intempestiv din sediul puterii, ceea ce nu este adevărat. Dar și dacă ar fi fost adevărat, acest lucru s-ar fi făcut doar pentru că gl. Vlad a permis unor civili străini de sediu să intre în clădire. Nu cumva i-a adus în clădire ca să-l poată forța pe Ceaușescu să plece? Eu sunt sigur că răspunsul este „DA”! În orice caz, pe coridoarele C.C. al P.C.R., când trecea gl. Vlad, acești falși revoluționari se dădeau la o parte și îl salutau cu maxim respect cu „Să trăiți!” Toți au primit certificate de revoluționari, iar când s-a creat Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității și s-au verificat „revoluționarii”, s-a constatat că majoritatea celor care intraseră în dimineața de 22 decembrie în sediul puterii erau informatori ai Securității. Revoltații adevărați erau în stradă și strigau „Jos Securitatea!”, nu-i spuneau „Să trăiți!” lui Vlad. Apoi, cum s-a văzut, gl. Vlad recunoaște că l-a susținut pe conspiratorul Ion Ilici Iliescu, favoritul sovieticilor.

Toate aceste afirmații sunt recunoașteri ale TRĂDĂRII!!! Nu pot să cred că cei doi generali nu sunt conștienți de acest lucru. Eu cred că „domniile lor” sunt conștienți, dar vor să-i mintă pe români în continuare, în față, cum au mai făcut-o și aceasta este un semn al falsității lor colosale.

După ce am arătat faptele de trădare recunoscute de cei doi generali, doresc să mă opresc asupra afirmațiilor mincinoase făcute de generalul Iulian Vlad în acest interviu din carte. La p. 526, gl. Vlad afirmă că Ceaușescu a fugit din sediul C.C. al PCR, lucru neadevărat. În realitate, Ceaușescu a fost îndemnat insistent să plece și a fost scos forțat din sediu. De altfel, la Târgoviște, la „proces”, Elena Ceaușescu a spus explicit că ei nu au vrut să plece din sediul C.C. al P.C.R. Și gl. Stănculescu a recunoscut că Ceaușeștii nu au vrut să plece. Eu am explicat limpede acest moment în cartea mea. Dl. Vlad minte!

La pp. 526 și 527, gl. Vlad vorbește despre faptul că a refuzat să reprime. Dincolo de faptul că el era obligat și să reprime, el ocolește cele mai importante atribuții premergătoare reprimării și, eventual, deschiderii focului, care, conform legilor de atunci și de astăzi, trebuia făcută doar în ultimă instanță. El ascunde atribuțiile Securității de prevenire a revoltei populare, din faza ei „în fașă”. Securitatea a lăsat provocatorii cu bună-știință și cu rea-credință să dezvolte revolta și să se ajungă în faza în care el să spună că „nu poate trage în popor”, că urla conștiința în el. În 21 decembrie, seara, s-a dus la baricada de la Intercontinental-Sala „Ion Dales” și le-a spus militarilor săi să nu intervină împotriva celor câteva zeci/o sută/două sute de oameni, a căror neutralizare ar fi fost o joacă, un mic antrenament pentru luptătorii Trupelor de Securitate ca să-i disloce. Acolo, la baricadă, cadrele de securitate i-au încurcat doar pe militarii M.Ap.N. și pe milițieni să-și facă datoria. La fel a făcut Securitatea și la Timișoara. A doua zi, pe 22 decembrie, după cum afirmă Aurel Rogojan, a „deschis calea” mulțimii, după ce l-au împușcat pe Milea. Nu mai insist. Am scris în carte totul. Deci, în rezumat, dacă Iulian Vlad nu voia să reprime, ar fi trebuit să înăbușe revolta în fașă și să mențină măsurile preventive.

La p. 527, gl. Vlad spune că el a ordonat ca Securitatea să se retragă din stradă, pentru că, după părerea lui, prezența ei în stradă ar fi fost ilegală, ca și prezența Armatei. Afirmația este o prostie fără seamăn și o ticăloșie, care va trebui analizată în viitoarea lucrare „Manipulatorii”. Păi obligațiile Trupelor de Securitate și ale altor formațiuni ale D.S.S., ca și obligațiile Armatei de a restabili și de a menține ordinea publică erau prevăzute de legi la a căror elaborare gl. Vlad a lucrat nemijlocit, făcând unele dintre cele mai importante propuneri. Dacă nu i s-au părut bune legile la a căror elaborare a contribuit direct, ce a mai căutat în sistem? De ce nu a plecat prin demisie, boală, sau din orice alt motiv? Să se fi făcut din nou învățător. Sau nu a vrut să renunțe la puterea uriașă și la privilegiile funcției? Vine acum să ne spună că legile nu erau legale! Este ca și cum ai spune astăzi că Jandarmeria, continuatoarea Trupelor de Securitate, nu are ce căuta în stradă!!! Mă întreb: să fi început vârsta să-i joace feste grave generalului? Ultima oară când am vorbit cu dumnealui, n-am simțit nimic.

Iată acțiuni pe care generalul Iulian Vlad nu le avea de făcut, sub nici o formă. Iulian Vlad era un militar care trebuia să respecte și să aplice o serie de legi, de regulamente și de ordine. Iulian Vlad nu a avut nici o atribuție de factor deliberativ. El nu era un filozof al societății, nici decident politic sau administrativ. După cum am mai arătat, dar simt nevoia să repet, el era un militar-securist care trebuia să-i apere pe conducătorii țării, să apere sediile puterii, să apere întreprinderile economice ale țării, să restabilească și să mențină ordinea publică, să controleze intrarea și ieșirea din țară, să facă asigurarea contrainformativă și să alimenteze conducerea țării cu informațiile necesare analizei și deciziilor politice, administrative și militare care trebuiau luate. Asta trebuia să facă. Generalul Vlad și cei care-i cântă în strună, în primul rând Aurel Rogojan, fostul și actualul său cirac, susțin că ei s-ar fi pus „în slujba poporului” și nu au mai făcut ce trebuiau să facă. Păi de ce? Păi cum? Păi, „în slujba poporului” nu te pui după capul tău, după părerea ta, după interesele tale, după dorințele tale, ci după legi și după regulamente!

În așa fel s-au pus acești trădători „în slujba poporului”, încât au distrus și jefuit România și tot ce s-a construit în țara asta. Da, ei, securiștii, au jefuit primii România post-comunistă! Cine au fost „Bobby” Păunescu, Ioan Nicolae, Viorel Cataramă, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Mugur Isărescu și mulți alții? Păi nu au fost securiști? Ba da, au fost! Unde sunt cele 30 de miliarde de dolari din conturile celor 332 de ofițeri de securitate care dețineau calitatea de „director de credit”? Unde sunt cele patru miliarde de dolari de pe conturile I.C.E. „Dunărea ” a Securității? Unde sunt cei 1,7 miliarde de dolari din contul al cărui director a fost generalul Stănculescu, colaboratorul cel mai apropiat al gl. Vlad, până în 22 decembrie ora 12.09, când, la ordin sovietic, au devenit adversari?

O altă idee pe care cei doi generali o servesc „la tavă” opiniei publice este cea referitoare la pericolul invaziei străine, menționat și la p. 523 din cartea la care ne referim. În istorie, toate țările au fost și sunt în pericol de invazie străină. România este și astăzi în pericol de invazie străină, chiar dacă, deocamdată, nu se vede acest lucru, la nivelul opiniei publice. În decembrie 1989, pericolul invaziei străine s-a mărit mult datorită trădărilor din Securitate și din Armată, care au făcut posibilă pătrunderea a 70.000 de „turiști” ruși (cifra lui Aurel Rogojan) și altor multe mii de agenți ai altor state, care nu au fost anihilați.

De fiecare dată când trădătorii din decembrie 1989 se referă la evenimentele de atunci, își justifică faptele prezentând marile pericole care pândeau și arată ce nenorociri mari ar fi urmat, dacă nu trădau ei. La fel au procedat și cei care au dat lovitura de stat de la 23 august 1944 și alți trădători, din alte țări. Pericole sunt mereu, dar nimic nu îndreptățește pe nimeni să-și trădeze țara și să nu-și facă datoria, în conformitate cu legislația care ne ghidează fiecăruia obligațiile. De asemenea, dacă nu mai vrem să ne respectăm jurământul dat, toți avem dreptul, inclusiv securiștii, să ne dăm demisiile din funcții și să ne retragem. Dar nu avem dreptul să ne punem acțiunile în acord cu serviciile secrete străine și cu alți trădători din interiorul țării și să aruncăm țara în aer. Asta au făcut securiștii, în frunte cu gl. Iulian Vlad, iar acum se declară eroi, vor recunoașterea unor merite pe care nu le-au avut și, bineînțeles, pensii ca și când ar fi fost niște eroi.

În finalul cărții, autorul prezintă un moment pe care s-a mai pus accentul și în alte scrieri: momentul arestării generalului Vlad, la sediul Ministerului Apărării, în prezența ambasadorului U.R.S.S. și a generalului Nicolae Militaru (Lepădat), punând accent pe calitatea de agent sovietic a acestuia și dând senzația cititorului că generalul Vlad ar fi fost o victimă sovieticilor. Nu. Nu a fost așa. Generalul Vlad a făcut studii la Moscova (1956) într-o perioadă în care TOȚI cei care treceau pe acolo erau recrutați ca agenți. Inclusiv Ceaușescu! Și el a fost recrutat ca agent, dar, după ani, a rămas doar în slujba propriei țări. Arestarea unor șefi ai Securității a fost un proiect al noilor conducători ai României, care presupune explicații elaborate, la care am să mă refer într-o lucrare viitoare. Este cert că toate acțiunile gl. Vlad s-au pus în acord cu cele ale trădătorilor din Armată și, după împușcarea gl. Milea, au fost coordonate de generalii sovietici Bociaev și Mihailov, care se găseau în sediul Ministerului Apărării Naționale, unde veniseră la ora 9.00, după împușcarea generalului Milea.

Fără să mai dau alte amănunte, doresc să menționez în continuare două clișee.

Când generalul Iulian Vlad a ieșit de la închisoare a venit și m-a vizitat la Sibiu. Într-una din zile, l-am invitat, împreună cu soția dumnealui, la o plimbare în municipiul Mediaș și l-am prezentat unor cunoștințe. Gazde ne-au fost șeful Poliției Municipiului Mediaș, un colonel cult, artist plastic și directorul general al Societății Naționale a Gazului, cercetător științific și profesor universitar. Am petrecut împreună o zi întreagă. În vara anului 2016, cu ocazia unei prezentări la Mediaș a cărții mele Trădarea Securității…, cu prilejul discuțiilor purtate cu participanții, acel domn fost director general al Societății Naționale a Gazului a dorit să menționeze că atunci, în 1994, generalul Iulian Vlad ne-a destăinuit la masă că a ținut legătura telefonic și cu serviciile secrete sovietice și cu cele americane. A spus-o în fața unei săli pline.

Un alt clișeu. Când generalul Iulian Vlad a împlinit 75 de ani, a organizat o serbare într-un local al unui prieten comun, la care au participat un număr de 50-60 de colaboratori apropiați și prieteni. Eu am fost singurul invitat cu soția mea, ceilalți au fost invitați fără soții. Eu am fost așezat lângă dl. general Vlad, în fața sălii, ceilalți participanți fiind așezați pe două rânduri laterale, în prelungirea mesei noastre. După vreo două ore, dl. gl. Vlad m-a întrebat dacă mă supăr că punem un scaun între noi doi pe care să se așeze ministrul Securității din Serbia. Totul OK și pe la 16.30 a venit comandantul securității sârbe, însoțit de un translator, sârb din Arad. Împreună cu gl. Vlad, l-am întreținut pe oaspetele sârb. Am purtat multe discuții cu el. A văzut că sunt foarte apropiat de gl. Vlad și și-a dat drumul. Printre altele, a afirmat cu claritate că a colaborat foarte bine cu gl. Vlad și a spus apăsat că dacă nu era gl. Vlad, Ceaușescu nu putea fi înlăturat. Pe moment, mă opresc aici, dar rog cititorii să nu uite că în evenimentele din decembrie 1989 serviciile secrete iugoslave erau racordate din plin la agresiunea internațională împotriva României.

Acești securiști au un tupeu maxim! După ce au făcut grozăviile pe care le-au făcut, pozează acum în fete mari! Cât timp au tăcut, le-a stat ceva mai bine. Acum, mint în față poporul român, după ce l-au îngropat și, prin intermediul susținătorilor lor, își creează o imagine idilică, total falsă, cu care încearcă să se prezinte noilor generații, care cunosc încă puține dintre faptele odioase ale unora dintre acești securiști trădători.

Nu mă mai refer la crimele de care capii Securității, inclusiv generalul Iulian Vlad nu este străin. Despre unele dintre ele am scris în cărțile mele. Acești securiști se prezintă pe ei înșiși ca fiind niște personalități, patrioți dedicați binelui poporului, chiar eroi. S-a întrecut orice limită a îndrăznelii!

Oricum, cartea Factorul intern… reprezintă noi recunoașteri ale trădării Securității de către generalii Vlad și Rogojan.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

P.S. Din cuprinsul cărții nu reiese semnificația titlului „Factorul intern”. După apariția cărții, postul Realitatea TV i-a oferit o lungă emisiune generalului Rogojan, în care moderatorul i-a „ridicat mingea la fileu” în fel și chip, iar în final l-a întrebat ce semnificație are noțiunea de factor intern. Aurel Rogojan a spus că factorul intern a fost un conclav al mai marilor Securității care au monitorizat activitatea conducerii politice a statului, într-o lungă perioadă de timp și, ajungând la concluzia că liderii au derapat, au decis să-i înlăture…

Ce-i asta? Cine i-a împuternicit pe ei să facă treaba aceasta? Ei sunt deliberatorii țării? De când au ajuns torționarii și duplicitarii înțelepții națiunii? Securiștii trebuie să decidă soarta țării? Dacă da, atunci nu vă mirați că România este la periferia Europei, tot ce mai există în această țară nu le mai aparține românilor, iar etnia română a fost înlăturată de la conducere și înlocuită cu minoritari etnici.

Comments are closed.

Revistă de cultură, tradiții și atitudine civică

,,OMUL FRUMOS” – Colocviile de Marți (draft) 29 noiembrie 2016 5pm Calderon 39