Regele Mihai: “Basarabia şi Bucovina – pământ românesc!”. INTERVIU aniversar Victor Roncea. Fotografii de Cristina Nichituş Roncea
În urmă cu exact 10 ani, am fost primit de Regele Mihai I la Palatul său pentru un interviu aniversar, la 85 de ani. Îl mai întâlnisem pe Rege la New York, la un dineu, pe vremea când era non grata în România. Chiar dacă nu împărtăşeşti unele viziuni sau acte ale celui cu care discuţi, un interviu cu un personaj istoric ca Regele Mihai este un real privilegiu. În plus, e născut în acelaşi an cu Bunica mea. Regele a fost extrem de drăguţ şi a semnat autografe pentru o jumătate din redacţia Ziua, singurul cotidian care l-a omagiat atunci. Era cu ziarul nostru pe birou. Recitind acum interviul am fost impresionat de modul în care s-a încheiat: “Tinerii să aplice învăţăturile lui Hristos”, îndemna fostul monarh. A fost o întâlnire caldă, la finalul căreia a venit şi Principesa Ana care, aşa cum a spus, dorea să mă cunoască personal. Astăzi, când Regele împlineşte 95 de ani, mă bucur să republic acest interviu împreună cu o parte din fotografiile realizate atunci. Sunt părticele din istoria naţională, aşa cum a trăit-o şi văzut-o această personalitate tragică a României.
1926. La cinci ani deveneati mostenitorul Tronului Romaniei. Ce amintiri din copilarie aveti?
La varsta pe care o aveam atunci nu prea stiam ce se intampla in jur. Singurul lucru pe care mi-l aduc aminte destul de clar, chiar inainte de acest eveniment, a fost Regele Ferdinand care era deja foarte bolnav, avea un mic cort alaturi de Palatul Pelisor. Nici nu mai stiu daca am vorbit cu el, dar mi-a ramas imaginea lui, acolo, intins pe un pat de campanie daca pot spune asa, in viata inca.
Pana la varsta majoratului ati locuit mai mult la Castelul Peles…
A fost o intreaga variatie de locuri. Intai de toate, in anii ’20 am circulat intre Bucuresti si Foisor. Foisorul era in acelasi timp un Peles mai mic si, din pacate, a ars, parca prin 1933 si s-a construit Foisorul care s-a stiut pana au venit toate schimbarile astea. Faceam naveta intre Foisor Sinaia si Casa Kiseleff, care astazi este o banca (vis-a-vis de Ambasada Rusiei). De acolo mai am cateva amintiri. Venea acolo si bunica mea, mama mamei mele, au venit surorile ei, verisoarele el din Anglia, Grecia, si printul Philip. Cam asta a fost perioada copilariei.
1926. La cinci ani deveneati mostenitorul Tronului Romaniei. Ce amintiri din copilarie aveti?
La varsta pe care o aveam atunci nu prea stiam ce se intampla in jur. Singurul lucru pe care mi-l aduc aminte destul de clar, chiar inainte de acest eveniment, a fost Regele Ferdinand care era deja foarte bolnav, avea un mic cort alaturi de Palatul Pelisor. Nici nu mai stiu daca am vorbit cu el, dar mi-a ramas imaginea lui, acolo, intins pe un pat de campanie daca pot spune asa, in viata inca.
Pana la varsta majoratului ati locuit mai mult la Castelul Peles…
A fost o intreaga variatie de locuri. Intai de toate, in anii ’20 am circulat intre Bucuresti si Foisor. Foisorul era in acelasi timp un Peles mai mic si, din pacate, a ars, parca prin 1933 si s-a construit Foisorul care s-a stiut pana au venit toate schimbarile astea. Faceam naveta intre Foisor Sinaia si Casa Kiseleff, care astazi este o banca (vis-a-vis de Ambasada Rusiei). De acolo mai am cateva amintiri. Venea acolo si bunica mea, mama mamei mele, au venit surorile ei, verisoarele el din Anglia, Grecia, si printul Philip. Cam asta a fost perioada copilariei.
Pactul Hitler – Stalin l-am simtit ca o lovitura
Majestate, cand aveati 18 ani, in 1939, Stalin semneaza cu Hitler, prin Molotov si Ribbentrop, pactul care avea sa nenoroceasca Romania moderna, rupand ulterior Ardealul de Tara pentru Ungaria si Basarabia si Bucovina de Nord pentru URSS. Cum ati trait acest eveniment nefast?
Chiar in acea zi, cand a venit ultimatumul, era tocmai in preajma bacalaureatului. Si trebuie sa spun un lucru pe care, poate, l-am mai spus, dar de care putini isi dau seama: in tot timpul scolii am fost foarte putin informat de ce se intampla in tara in ceea ce priveste politica. Si aflam fie din jurnale, fie imi spuneau colegii mei. De la tatal meu nu prea am aflat nimic. Sau, in orice caz, nimic consistent. Asa ca, in ziua in care s-au intamplat aceste lucruri cu ultimatumul rusesc, nu pot sa spun ca nu m-a luat prin suprindere, pentru ca nu poti sa nu simti ce se intampla in lumea asta, dar a fost o lovitura. Bineinteles ca a venit ca un soc teribil. In timpul scolii, eu am umblat si prin Basarabia si prin Bucovina, si in restul tarii. Asa ca asta a venit ca o lovitura groaznica.
22 iunie 1941. Antonescu rosteste acel celebru “Ostasi, va ordon: treceti Prutul!” Ce amintiri aveti despre acest moment epocal? Care era atmosfera nationala?
Cand a avut loc acel discurs al lui Antonescu, mama mea a venit la mine si m-a trezit, pe la sapte dimineata, si mi-a spus “Stii, am intrat in razboi cu rusii”. Si m-am zapacit aproape. Ea aflase asta de la BBC, care a dat stirea. Cand m-am dezmeticit putin, in aceeasi dimineata l-am chemat pe Antonescu la telefon si l-am intrebat ce se intampla acolo. Mi-a spus textual la telefon: “Nu v-am spus, pentru ca credeam ca o sa vedeti jurnalul”. Ce sa mai comentez atunci pe chestia asta. Bineinteles, Antonescu nu era seful statului, dar era Fuhrerul, conducatorul, cum se spune si facea si dregea cum poftea el. Cam asta a fost. Si apoi am vorbit cu mama pe chestia asta. Foarte frumos, am inceput un razboi, dar unde mergem? Asta a fost intrebarea pe care ne-am pus-o in momentul ala.
Inteleg ca ati fi dorit ca Armata romana sa se opreasca la Nistru.
Asta am spus-o de multe ori, nu numai acum, si, gandindu-ma la ce se intampla in lumea asta, moralmente, bineinteles ca apararea Basarabiei si a Bucovinei era in asentimentul intregului popor si al partidelor istorice. Dar noi simteam ca trebuia sa ne oprim la Nistru, si nu mai departe. Am luat ca exemplu ceea ce s-a intamplat in Finlanda cand maresalul Menheim a inceput si el sa atace Rusia si a luat numai provincia pe care i-au luat-o rusii si s-a oprit, iar la sfarsit, cand s-a intamplat cu Pacea de la Paris, iar a pierdut-o. Asa ca eu ma temeam sa nu pierdem din nou Basarabia.
Basarabia si Bucovina – pamant romanesc
Diverse medii avanseaza astazi tot felul de piedici, inclusiv materiale, legate de eventuala reunire a Basarabiei cu tara. Care credeti ca ar trebui sa fie atitudinea noastra fata de Basarabia, Bucovina si romanii de acolo care au trecut, timp de 66 de ani, printr-un sinistru “Experiment Pitesti” la scara larga?
Chestiunea este foarte complicata, pentru ca, daca ar depinde numai de noi, am actiona putin altfel. Eu am fost acolo recent, dupa cum se stie, am fost extrem de emotionat, cu toate ca vizita mea a fost foarte scurta. Eu am spus de zeci de ori pana acum: Basarabia si Bucovina sunt pamant romanesc. Ce putem sa facem noi pentru asta este alta chestiune…. Nu poti sa dai sperante populatiei de acolo si sa le spui pana unde poti sa mergi, este foarte greu din cauza situatiei politice internationale. Asta este cel mai mare bucluc.
La Tiganca oamenii au strigat “Unire, frati romani!”
Anul acesta ati pasit pe pamantul Basarabiei pentru prima data dupa 65 de ani. Stiu ca la cimitirul eroilor romani de la Cimitirul Tiganca, oamenii au strigat “Unire, frati romani” si “Traiasca Regele nostru”. Cu toate acestea, nu ati tinut nici un discurs. Ce s-a intamplat acolo? V-au impiedicat comunistii sa tineti un discurs?
Eu am considerat ca situatia mea in general ar fi fost mult prea delicata pentru a tine un discurs. Pentru ca daca faci un discurs trebuie sa spui anumite lucruri care, probabil, nu ar fi bine inghitite de toata lumea. Am preferat sa stau linistit, dar am vorbit cu o multime de oameni care au venit sa stea de vorba cu mine dupa aceea. Au venit chiar si ofiteri ai Armatei Romane de acolo. Totul s-a desfasurat foarte emotionant si foarte calduros pentru acel moment.
Sa ne intoarcem in timp. 23 august 1944. Astazi, istoricii afirma ca maresalul Antonescu ducea negocieri secrete cu puterile aliate. Peste ani, considerati ca a fost decizia arestarii sale cea mai buna solutie?
Este adevarat… Antonescu incerca sa aiba legaturi cu aliatii prin ambasadoarea Rusiei in Suedia, Alexandra Kollontai. Insa au fost tot felul de discutii acolo care nu au avut nici un rezultat. Eu si cu partidele politice am avut contacte incontinuu, in perioada 1942-1943, care au condus la decizia luata.
“Rusii? Parca i-am vazut pe oamenii lui Gingis Han”
6 martie 1945. Comunistii vin la putere cu ajutorul ocupantului sovietic. Va imaginati atunci oroarea si teroarea ce aveau sa se abata asupra Romaniei?
Ceea ce s-a intamplat pana la urma nu aveam cum sa ne dam seama in perioada aceea. Nu ne puteam imagina! Nu puteam sti ca va fi atat de ingrozitor. Aveam enorm de multe griji. Atunci am fost obligat sa ma refugiez din Bucuresti, ca urmare a evenimentelor de la 23 august. Mi-aduc aminte ca am luat masina si m-am dus la gara, iar pe drum, fiind cu mama in masina, am vazut venind o coloana de muscali. Erau trei in fata calare. Parca i-am vazut pe oamenii lui Gingis Han. Si mama mea s-a uitat la ei si a zis: “Daca cu astia avem de-a face, sa dea Dumnezeu sa ne pazeasca!”. Asta a fost prima imagine asupra rusilor.
Americanii mi-au zis sa nu ma mai intorc
In noiembrie 1947 participati la nunta Elisabetei a II-a a Marii Britanii – actuala Regina – si va logoditi cu principesa Ana. Cum interpretau atunci marile puteri si Casele Regale ceea ce se intampla in spatiul ocupat de sovietici? Ati avut imboldul de a cere ajutorul lor pentru Romania?
Regele George I voia sa stie exact ce se intampla si am vorbit cu el mult si i-am spus care este situatia. Si atunci el a aranjat o intalnire cu mine si cu ministrul Afacerilor Externe, care, din pacate, trebuie sa spun, a fost singurul din lumea asta politica din vestul Europei care a fost cinstit cu mine. Neplacut, dar cinstit.
Ce v-a spus?
Am vorbit cu el o ora si ceva, explicandu-i ce se intampla. La urma l-am intrebat ce credeti ca se poate face sau ce puteti face voi. El mi-a raspuns asa: “In situatia actuala, Marea Britanie nu poate sa faca nimic”. Am ramas asa, siderat. Apoi, la petrecere, chiar daca nu am putut sa vorbesc cu toata lumea, am vorbit cu Churchill, am vorbit cu alti cativa importanti. Dar parerea mea a fost ca toti dadeau din colt in colt. Nu spuneau nici da, nici nu. A fost o mare deceptie. Singurul care a spus ceva mai mult a fost ambasadorul Statelor Unite, care a venit special sa ma vada la Regina si cu aceasta ocazie l-am intrebat si eu ce crede despre asta si ce se poate face. Si mi-a raspuns in stilul lor, scurt si la obiect: “Noi, americanii, nu gasim ca ar fi de vreun folos sa va intoarceti in tara”. Atat.
“A trebuit sa semnez”
V-ati intors in tara totusi si, la 30 decembrie 1947, aici, la Palatul Elisabeta, a urmat abdicarea. Puteti sa o evocati?
Am incercat sa ma impotrivesc, bineinteles, prin tot felul de argumente constitutionale si raspunsurile lor au fost tipic sovietice. Eu le-am spus ca nu pot face asa ceva, pentru popor. Ce va zice poporul? Ei mi-au zis: “Pai, n-avem timp pentru asta. Ne pierdem vremea cu asta!”
Groza era cu pistolul la brau?
Groza, da! El a si spus asta. Mama mea a incercat sa spuna cateva lucruri, dar Gheorghiu Dej, care venise pe neanuntate, a spus ca mi-a dat o educatie foarte frumoasa, dar lucrurile se schimba. Tot felul de bazaconii de felul asta. M-am dus imediat la maresalul palatului si la secretarul meu si le-am spus ce se intampla. Mi-au spus sa ma uit pe fereastra. M-am uitat si am vazut ca garda noastra fusese inlocuita cu trupele Tudor Vladimirescu si pe partea cealalta am vazut artilerie. Am vazut doua tunuri acolo. Telefoanele erau taiate… Ce puteam sa fac? Dupa care mi-au atras atentia destul de ferm ca daca nu se face asta in jumatate de ora si daca nu o sa fie documentul semnat, o sa fie obligat sa lichideze o mie de studenti care erau deja inchisi. A spus ca nu pot sa imi iau o astfel de responsabilitate, viata unor tineri care au manifestat pentru mine, si a trebuit sa semnez.
In ianuarie 1948 parasiti Romania. Va inchipuiati ca exilul va dura 42 de ani?
E foarte greu de spus ce gandeam exact. Pentru ca putea sa dureze doi-trei ani, putea sa dureze mai mult. Trebuia sa ne descurcam cum puteam. Din pacate, marea dificultate, in timpurile astea moderne, este ca, atunci cand se intampla ceva asa cum s-a intamplat cu noi, deodata, cand ajungi dincolo nu te mai cunoaste nimeni. Asta a fost lucrul cel mai greu si moral si financiar daca vreti. Afara de vreo cativa, cati sa-i numeri pe degete, restul, nu te mai cunoaste nimeni. Si ne-am descurcat cum am putut, ce sa facem…
Patriarhul ne-a ajutat sa salvam evreii
Regina Elena stiu ca a devenit “Drept intre popoare” pentru sprijinul sau acordat pentru salvarea unui numar impresionant de evrei in timpul razboiului. Cum actiona concret regina si cine o ajuta?
Din fericire, cu toata atmosfera neplacuta din jurul nostru, aveam o echipa de oameni care aveau contacte cu Maniu si Bratianu si cu ceilalti, pe de o parte. Pe de alta parte era Safran care venea la noi de cate ori simtea el ca se pregateste ceva si ne spunea. Era si Patriarhul, care si el ne-a ajutat. Cu toate ca relatiile cu Antonescu nu erau deloc ideale, totusi el avea un deosebit respect si pretuire fata de mama mea. Probabil din chestiunile trecute cu tatal meu. Si ea a reusit, intrucatva, sa il convinga, ca sa spun asa. Nu s-a putut evita mai mult, dar pentru multimea de evrei care au fost trimisi in Transnistria, ea a reusit sa trimita cat mai multe trenuri cu imbracaminte si mancare, pentru nenorocitii de acolo. Si de cate ori afla cate ceva de la Safran, s-a reusit sa se faca ceva.
Rabinul Safran, un om exceptional
L-ati regasit dupa multi ani si in Elvetia. Cum vi-l aduceti aminte?
Am mentinut contactul regulat cu el. Ne vedeam de cateva ori, nu foarte des, la niste ceremonii pe care le faceam. De exemplu, la ziua mea, la 80 de ani, a fost invitat impreuna cu fiul lui. Dar n-a putut sa vina, pentru ca se imbolnavise putin, dar am tinut tot timpul legatura prin telefoane si prin scrisori. Era un om cu adevarat exceptional.
Emotie pentru partizanii din munti
In perioada exilului Dvs, in Romania activau partizani in munti impotriva ocupantului iar elitele reale erau inchise in masa. Printre ei, Elisabeta Rizea, Ioan Gavrila Ogoranu. Peste ani ati revenit si ati tinut sa va intalniti cu acestia. Cum i-ati gasit pe luptatorii din munti?
Am reusit abia in 1997 sa-i vad. As putea spune ca a fost o emotie speciala. Am intrat in casele lor cu bucurie si emotie.
“A disparut Ceausescu, dar ne intrebam ce vine dupa”
In 1989 a urmat lovitura de stat, revolta tinerilor. Tinerii au murit pe strazi, regimul comunist a cazut. Cum ati primit vestea?
Intr-o oarecare masura am fost foarte surprins, pentru ca lucrurile erau asa de urate aici si Ceausescu stapanea lucrurile atat de tare incat m-am mirat ca a explodat deodata chestia asta. Am urmarit la televizor, din Elvetia, in fiecare zi, in fiecare ora, tot ce se intampla. Sa spun ca a fost o usurare? Da si nu. Pentru ca a disparut Ceausescu, dar ne intrebam ce vine dupa. Pentru asta am incercat sa vin atunci, in 1990.
Pentru Iliescu si FSN – dezgust!
Stiu ca la Craciunul anului ’90 ati fost fugarit pe autostrada de trupele regimului FSN condus de Ion Iliescu si apoi ati fost expulzat. Cum ati receptat aceasta primire si cum ati reusit sa treceti peste ea?
Intr-un singur cuvant pot sa spun: dezgust. Ce pot sa spun altceva? Dezgust. Ma obisnuisem cu astfel de minciuni. S-a spus ca am venit fraudulos in tara. Dar faptul in sine si felul cum au facut-o a fost mai mult decat dezgustator. Asta a fost sentimentul meu.
In 1992, de Paste, reusiti sa veniti acasa, un milion de romani va intampina cu urale. V-a propus atunci vreo forta politica sa ramaneti in tara pentru a restabili democratia si reinstaura monarhia?
In aceasta forma, nu. Ce strigau atunci oamenii in strada care imi cereau sa nu plec, asta da. Eu insa cand imi dau cuvantul pentru ceva, nu vreau sa il incalc. Si am spus ca vin pentru trei zile, si atat a fost. Asta a fost. Efectiv cred ca ar fi fost imposibil altceva… Pe mine m-a luat pe neasteptate reactia oamenilor dupa atatia ani. Au avut totusi curajul sa iasa pe strada.
De abia dupa 15 ani de la evenimentele din decembrie 1989 ati reusit sa va recuperati unele bunuri. Cum apreciati starea restituirii proprietatilor in Romania?
Trebuie facuta o distinctie aici intre recuperare si restituire. Nu e acelasi lucru. Singura mea proprietate pe care am reusit sa o iau inapoi a fost Savarsinul, dar la doi ani dupa procesul pe care l-am facut statului. Si am reusit sa castig. Pe urma am avut trei case in Bucuresti. Una n-am putut sa o pastrez pentru ca erau altii acolo, iar eu nu era sa ii dau afara. Retrocedarile dureaza foarte mult. Foarte recent mi s-au retrocedat niste paduri, in jurul Savarsinului, pe Valea Prahovei, nu s-au terminat inca. In ce priveste restul retrocedarilor din tara, cu alte persoane, cred ca trebuie facut mai mult. Este neplacuta situatia actuala.
“In sate cand ma duc, multi ma iau in brate si ma saruta”
Din 1996 ati reusit sa veniti mai des. Ati strabatut de atunci tara in lung si-n lat, de multe ori la volanul masinii. Cum v-ati regasit patria si oamenii ei dupa 48 de ani?
Cred ca a fost asa cum o stiam dinainte. In orase e altfel. Pe strada ma recunoste lumea, imi face cu mana, fie din autobuz, fie din masini. In sate cand ma duc, multi ma iau in brate si ma saruta. In fine, asa era si inainte. Dar altfel, sunt atatea probleme. O tristete generala.
Saracia?
Saracia. Apoi, la inundatii, case pe care nu le pot reface din cauza celor intamplate. Incerc sa-i ajut cum pot. Multi imi spun: am scris peste tot si n-am primit nici un raspuns. Nu inteleg acest lucru din partea autoritatilor. La noi nu exista o scrisoare care sa nu aiba un raspuns. Singurul lucru unde pot sa ajut fara nici un fel de dificultate sunt chestiunile medicale, pentru ca avem un roman, fost ofiter, care este acum medic la Pairs. Si ori de cate ori cineva ne scrie ca este bolnav, acest roman le trimite medicamentele gratuit. Acesta este singurul lucru pe care-l putem face concret.
“Moscova e Moscova”
In 2005 ati fost invitat la manifestarile de la Moscova legate de aniversarea a 60 de ani de la sfarsitul razboiului. A fost o surpriza pentru Majestatea Voastra?
A fost mai mult decat o surpriza. Daca a venit datorita turneului din Slovacia sau Cehia nu stiu. Insa mai intai acolo am fost invitat oficial, pentru meritele trupelor noastre care au luptat pentru independenta Cehoslovaciei. Am fost la toate aceste manifestari, oficialii au facut fel de fel de discursuri, eu le-am raspuns despre felul cum s-au comportat soldatii nostri, cum au luptat singuri, fara rusi. Si in locurile acestea am fost la toate cimitirele, Statul Major ceh a facut o serie de monumente speciale foarte frumoase. Apoi am primit invitatie oficiala sa mergem la Moscova. Eram inca in Cehia cand am aflat si am plecat de la Praga cu avionul direct la Moscova.
Si cum a fost acolo? La Moscova se gasesc inca bijuterii care au apartinut Reginei Maria, ratacite din Tezaurul luat de rusi. Ce face Casa Regala in acest sens si ce ar trebui sa faca autoritatile romane?
Din partea noastra credem ca este aproape imposibil sa mai facem ceva. Au fost cateva intrebari privind si alte lucruri ale Reginei Maria care se afla acolo si raspunsul a fost tipic: nu se stie, nu exista. Sunt in dosarele lor, au acolo tot ce poftesc, insa… Moscova e Moscova.
In crestinism nu exista razbunare
Majestate, credeti ca este nevoie de un raport pentru a fi condamnat oficial comunismul?
Comunismul ca atare stie toata lumea ce a facut. Problema delicata o reprezinta oamenii. Pentru ca au fost milioane de oameni inscrisi in partidul comunist. Aceasta nu inseamna ca ei sunt responsabili pentru ce s-a intamplat, poate doar unii dintre ei. Insa nu aceasta este problema, trebuie sa se stie cei care au fost obligati si cei care au facut din proprie initiativa. Si ce s-a intamplat cu comunismul in general, cu crimele, aceasta nu stiu cata lume o stie, insa totusi se aude ca din cauza comunismului si-au pierdut viata sute de milioane de oameni. Trebuie sa ne gandim, daca suntem crestini, ca in crestinism nu exista razbunare. M-a intrebat cineva ce as face daca l-as intalni pe Ceausescu, i-as intoarce spatele? Eu nu as intoarce spatele nimanui, ce-a facut el personal nu ma intereseaza, ce a facut tarii, aici e problema.
In 1889 Principele Ferdinand, nepotul Regelui Carol I, soseste in tara ca viitor mostenitor al tronului. Care este viitorul Casei Regale de azi?
Este foarte greu de dat un raspuns exact pentru ca este foarte complexa situatia aceasta. Rezumativ: principesa Margareta si principele Radu stau aici in tara cu Fundatia ei, iar principele Radu a fost numit reprezentant al Guvernului. Se incearca totusi sa facem ca oamenii sa inteleaga ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face pentru ca deja este o mare diferenta fata de acum cinci ani in opinia publica. Trebuie sa continuam sa vedem ce putem face, mai sunt multe programe.
“O sa ni se spuna de la Bruxelles ce sa facem si cum sa facem”
Ce credeti despre NATO si Uniunea Europeana?
NATO este o alianta militara, este cu totul altceva. Uniunea Europeana este ceva pe care nu o prea inteleg. Sigur ca eu gasesc ca locul nostru este acolo, suntem europeni, doar!, nu putem fi lasati deoparte. Bineinteles ca trebuie sa fim acolo, doar ca o sa fie mult mai complicat decat NATO. O sa ni se spuna de la Bruxelles ce sa facem si cum sa facem.
Ce sfaturi ati da tinerilor romani in fata UE in raport cu idealurile nationale?
Chestiunea aceasta cu tineretul… eu am vorbit cu multi studenti, si la Timisoara si in toata tara. Am stat de vorba cu ei si din ce am putut sa inteleg ei cauta ceva dar nu il gasesc. Si cand le-am explicat cateva lucruri m-au intrebat din nou, rezultatul este ca acesti tineri care vor sa faca cate ceva nu stiu cum merg treburile statului si nu mai au incredere. Neavand incredere in partidele politice, nu mai stiu ce sa mai creada. Chestiunea cu sentimentul national este una si nu trebuie cazut in extreme, dar nationalismul si patriotismul constituie ceva foarte adanc din punct de vedere moral, iar daca oamenii acestia nu sunt invatati ce inseamna morala, ce inseamna crestinismul atunci este foarte greu. Din cauza razboielor care au avut loc, societatile, si a noastra si din alte parti, au iesit mult mai rau ca inainte. Nu mai exista ceva care sa sprijine tinerii. Lipseste un sentiment de baza uneori, care sa atraga oamenii impreuna.
“Morala la noi ar trebui ridicata”
Ce planuri aveti de sarbatori? Stiu ca vreti sa faceti un turneu prin tara.
Da. Voi purcede in preajma Craciunului din sat in sat, in nord, pentru a sta de vorba cu taranii si a fi alaturi de ei. Iar de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil ma voi afla la Manastirea Agapia.
Majestatea Voastra implineste 85 de ani; multi inainte! Patriarhul Teoctist a implinit anul acesta 91 de ani si conduce brav as spune eu Biserica Ortodoxa Romana. Care sunt relatiile Casei Regale cu Biserica nationala?
De cand a existat monarhia in Romania au existat intotdeauna relatii cu Biserica, n-au existat niciodata probleme. In timpul lui Ceuasescu n-am prea putut. Si continua si acum aceste relatiile, cu toate bisericile. Sa nu se supere Patriarhul prea tare, dar eu nu fac o distinctie intre ortodocsi, uniti, catolici, credinta vine de la acelasi Dumnezeu. Iar in ceea ce priveste intrarea in Europa, dupa cum spuneam mai inainte, o sa fie complicat; trebuie sa ne gandim ce putem face. Si tinerii acestia trebuie sa invete putin din ce este Europa si cum se pot face lucrurile europene la noi. Este mare pacat, pentru ca avem tineri exceptional de dotati, dar daca nu li se gaseste sa faca ceva si aici, aceasta este o mare pierdere. In Europa o sa fie o invalmaseala.
Ce mesaj aveti pentru cititorii nostri?
In special pentru tinerii nostrii: sa invete bine cum merg lucrurile. Morala la noi ar trebui ridicata. Am bagat de seama, nu numai la noi, ca cei sapte ani de-acasa parca nu mai sunt ca inainte si atunci apar fel de fel de mizerii, se strica si morala incepe sa scada. Sa nu mai cada prada tentatiilor. Nu e vorba sa fim toti ca niste preoti sau calugari, dar totusi exista o limita. Am vorbit si cu Patriarhul pentru tinerii preoti, sa invete sa le transmita oamenilor tot ce inseamna religia, sa aplice invataturile lui Hristos, acestea cred ca le lipsesc multor tineri.
Interviu realizat de Victor Roncea pentru ziarul Ziua (25 octombrie 2006)
Fotografii de Cristina Nichitus Roncea
