Cuvânt și iubire

DIMITRIE CEL MARE era prinţ, fiul Voievodului cetăţii Tesalonic pe timpul împăraţilor  Diocleţian şi Galeriu (284-311). Tatăl, Voievodul era creştin în ascuns şi l-a botezat pe Dimitrie în taină, educându-l în credinţa, nădejdea, adevărul, libertatea şi iubirea evanghelică a lui Iisus Hristos, în care s-a desăvârşit prin martiriu.

       După moartea Voievodului, împăratul Maximian Galeriu auzind virtuţiile alese care-l înconjurau pe tânărul Dimitrie l-a pus Voievod în locul tatălui său.

       Dimitrie, fiind voievod creştin a învăţat poporul propăvăduind credinţa adevărată, fără să se mai ascundă. În urma unei lupte, Galeriu se abate pe la Tesalonic să verifice apartenenţa la creştinism a Voievodului Dimitrie.

        Tânărul Voievod nu numai că-i confirmă că este creştin, dar condamnă în faţa lui Galeriu, înşelarea şi rătăcirile păgânismului idolatru, fapt pentru care îşi atrage sentinţa.

        Galeriu se pregătea să-l confrunte pe Voievodul Dimitrie, arestat deja, cu un gladiator uriaş şi înfricoşător numit Lie, ce-şi omora cu uşurinţă toţi adversarii cu mare bucurie  pe creştini.

       Galeriu nu are şansa să savureze spectacolul grotesc, fiindcă ucenicul Voievodului, Nestor îi dejoacă pofta şi cere binecuvântare de la Voievodul Dimitrie să lupte cu călăul Lie.

     Cel ce urma să fie Sfântul Dimitrie l-a înseamnat cu semnul crucii zicându-i:

   -Du-te şi vei birui pe Lie, mărturisând astfel pe Domnul Christos!

 

   Și gladiatorul a fost ucis  prin puterea rugăciunilor sfântului Dimitrie şi ale Domnului.

   Mâhnit peste măsură, turbat, Galeriu îi omoară pe cei doi creştini sfinţi: Dimitrie şi Nestor.

   Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, un om bogat, autoritar, dar suferind, Leontie, a ridicat în locul bisericuţei unde se aflau moştele sfântului Dimitrie o catedrală ca semn de cinstire. După ridicarea măreţei biserici, sfintele moaşte ale lui Dimitrie au fost puse într-o raclă ferecată cu aur şi argint, împodobită cu pietre scumpe, începând să izvorască mir tămăduitor.

   Tradiţia spune că în fiecare an, în ziua Sf. Dumitru, moştele sale izvorăsc mireasmă plăcută.(Proloagele-Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de Învăţătură pe luna Octombrie. Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova;  Vieţile Sfinţilor 6. Ed. Artemis, Bucureşti)

   DIMITRIE CANTEMIR (1710-1711), fiul voievodului ales Constantin Cantemir, fost ostaş răzeş, mercenar la polonezi, viteaz, iscusit, care ajunge la cele mai mari grade militare. Urcă şi în rangurile boiereşti şi devine domn, graţie neînţelegerilor dintre alţi pretendenţi, între 1685-1693. Cunoscând strategia şi tactica polonă, Constantin ţine piept cu nobleţe regelui Jan Sobieski al polonilor. Dimitrie-viitorul savant al lumii, s-a născut la Iaşi, de ziua Voievodului său sfânt-Dimitrie cel Mare în 1673. Tatăl său, Domn, neştiutor de carte a rezervat fiilor Antioh şi Dimitrie cea mai aleasă educaţie cu iluştri dascăli ai epocii: Iacomi, Al. Mavrocordat, Hrisant Notara, Meletie de Arta, Ilie Miniat etc.

  Potrivit învoielilor dintre Poarta Otomană şi Principatele Româneşti, fiul de domn trebuia să aibă domiciliu obligatoriu la Constantinopol. Dimitrie, care era cea mai ascuţită minte a timpului său, în plan european şi nu numai, a stat ostatic aproape 20 de ani, timp în care şi-a însuşit întreaga cultură bizantină, islamică, apuseană, teologia, filosofia, medicina, anatomia, matematica, geografia, astronomia ş.a., la Academia Patriarhiei Ortodoxe Ecumenice, alături de limbile: araba, turca, persana, greaca veche şi modernă, latina, slavona, rusa, franceza, italiana şi germana. A inventat un mod de transcriere a muzicii turceşti, care-i poartă numele.

   Îi urmează la tron tatălui său, în 1693, la 19 ani, dar nefiind confirmat de Poartă este înlocuit după 3 săptămâni şi ia din nou calea Stambulului.

   Graţie renumelui atins, sultanul Ahmet al III-lea s-a hotărât să-l pună pe Dimitrie domn în Moldova, pentru a dejuca planurile lui Constantin Brâncoveanu, care plănuia alianţe antiotomane cu Rusia şi Austria şi ale ţarului Petru cel Mare, care urmărea înfrângerea turcilor. Sultanul ştiind rivalitatea dintre Cantemiri şi Brâncoveanu i-a oferit lui Dimitrie două firmane, fără bani, fapt unic în istoria otomană, pentru dubla domnie în Moldova şi Ţara Românească îndată ce l-ar fi prins pe Brâncoveanu şi l-ar fi trimis la Constantinopol.

   Exista aşadar, posibilitatea ca Unirea Principatelor să aibă loc sub Dimitrie Cantemir.

   Dar, Domnul Cantemir încheie însă o alianţă cu Petru I la Luck/ Luţk (13/ 24 aprilie 1711) punând Moldova sub protectoratul ţarului şi l-a avertizat pe Brâncoveanu prin solul Theodor Corbea de cursele puse la cale de turci.  Sub deviza sa: <<Luptă-te pentru Patrie!>>, Domnul s-a ocupat pentru alcătuirea Oştii celei mari a ţării. El însuşi era un comandant destoinic.

   Norocul Moldovei şi ghinionul lui Cantemir a fost că turcii i-au învins pe cei doi aliaţi creştini, în bătălia de la Stănileşti pe Prut (20-21 iulie 1711), nu atât prin luptă, cât prin faptul că aprovizionarea cu alimente asigurată de moldoveni n-a ajuns la timp, altfel am fi devenit de atunci gubernie rusească. Domnul Dimitrie s-a refugiat cu familia, curtea, boieri (între ei şi viitorul cronicar Ion Neculce, comisul Pavel Rugină ş.a.), curteni, ostaşi voluntari, în Rusia.

   Dimitrie Cantemir a stat ca oaspete al lui Petru cel Mare până în 1723 la moartea sa. A devenit prinţ, mareşal şi un renumit diplomat al ţarului, folosind timpul în expediţii ştiinţifice în Persia, în favoarea realizării operelor sale universale: Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, Istoria ieroglifă,  Istoria imperiului otoman, Descriptio Moldaviae, Memoriu despre Cantacuzini şi Brâncoveni (în rusă), Vita Constantinii Cantemirii, Cartea genealogiei neamurilor boierimii moldoveneşti (în latină), Coranul (în latină), Catehism (în latină), Catehism (în persană), Logica (în latină), Planul Constantinopolei sau Ţaringradului, Tratat de muzică, Teologie şi filosofie morală etc. Din întreaga sa enciclopedie, două trăsături sunt definitorii: cultura teologică, cu toate fineţurile şi subtilităţile ortodoxiei şi metafizica prin care îşi imprimă o adevărată teorie a cunoaşterii, dar nu raţional, ci călăuzită de teologie.

   În Descrierea Moldovei, pe lângă capitolele de istorie bisericească, are un întreg capitol intitulat: <<De religione moldavorum>>, în care se vede că ştia totul despre Ortodoxie. Respinge papismul, filioque şi secretele lui Luther şi Calvin. Apără cultul icoanelor, împărtăşirea sub ambele forme (pâine şi vin), cultul sfinţilor şi al Maicii Domnului şi posturile. Nu admite superstiţiile şi le combate.

   În Hronicul adună 140 de mărturii ale iluştrilor oameni de cultură, istorici, geografi despre originea dacă a românilor, pecetluind veşnic continuitatea dacoromânilor: „Românii niciodată stăpânirea, nici slobozenia gios n-au lăsat… niciodată piciorul din hotarele sale afară nu ş-au scos, ci înfipţi şi nezmulţi au rămas, precum şi ale lor (ale altora, n.n.) şi ale noastre hronologhii aiavea mărturisesc… Însă de pe hotarele  Dachii de tot afară n-au ieşit, ci numai de la câmp spre munţi, adică spre Dunăre şi despre Prut… spre părţile Ardealului se trăgeau. Iar după ce trecea furtuna acelor prădzi varvăreşti, iarăşi la locurile sale ieşea, şi toţi supt o stăpânire fiind, toate locurile şi cetăţile unde acmu Ardialul, Moldova şi Muntenia iaste ţinea.” (Constantin Măciucă, Dimitrie Cantemir, Bucureşti-1962, p. 273)

   Ajunge în 11 Iulie 1714, membru al Academiei din Berlin. Urcă la ceruri în 21 August 1723, fiind înmormântat iniţial în biserica grecească Sf. Nicolski. Osemintele sale ajung la mănăstirea Trei Ierarhi-Iaşi în veacul XX. (Neagu Djuvara, O Scurtă Istorie a Românilor Povestită celor tineri. Ed. Humanitas, Bucureşti-2007, p. 153; (Cristache Gheorghe/ Florian Tucă/ Cezar Dobre, Voievozi, Domnitori, Principi, Regi, Preşedinţi şi alţi Şefi de stat din spaţiul românesc. Dicţionar. Ed. DC Promotion, Bucureşti-2004; Antonie Plămădeală, De la Filotei al Buzăului, la Andrei Şaguna. Sibiu 1997, p. 147 ş.u.)

   DUMITRU STĂNILOAE (1903-1993)-preot, profesor, doctor,  teolog,   academician.

 

          Părintele DUMITRU s-a născut în frumoasa Ţară a Bârsei, la Vlădeni, în 16 Noiembrie.

   După cursuri liceale eminente la Colegiul Naţional Andrei Şaguna, trece un an prin Litere la Bucureşti, urmează Teologia, Licenţa şi Doctoratul la Cernăuţi, continuând cu studii postdoctorale la Atena, Munchen şi Berlin. Debutează ca profesor suplinitor, titular, preot, protopop, rector şi redactor la Telegraful Român-Sibiu.

   Împreună cu lotul Rugul Aprins-mişcare mistic-ortodoxă este arestat pentru 5 ani, urmând ultracursurile SUPRAACADEMIEI de la AIUD, între 1958-1963.

   După închisoare revine la slujirea de preot şi reîncadrat în învăţământul universitar-teologic, ţinând diverse conferinţe în străinătate. În 1981 a fost ales Doctor Honoris Causa al Institutului ortodox Saint Serge-Paris. După mişcările sângeroase şi manipulate de omniprezenta Ocultă din Decembrie  1989, devine în 1990 membru corespondent al Academiei Române, şi membru titular în 1991, an în care Facultatea de Teologie din Atena îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa. Un an mai târziu, în 1992, Universitea Bucureşti îi acordă şi ea titlul de Doctor Honoris Causa.

 

   Pe 5 Octombrie 1993, Mântuitorul Iisus îi confirmă titlul academic de la AIUD, încununându-l cu aura Sa Hristică.

   Numindu-l într-un articol pe Părintele profesor DUMITRU Stăniloae: Cel mai mare teolog al secolului al XX-lea, n-am spus teolog ortodox, fiindcă poate fi un pleonasm teologal, întrucât IISUS HRISTOS-TEOLOGOSUL ESTE TEOLOGUL ABSOLUT AL DUMNEZEIRII ŞI AL COSMOSULUI CREAT, iar Teologul prin excelenţă nu poate fi decât Ortodox. Aşa, că l-am supărat pe conu’ Rărvan Codrescu-băiet de Bucureşti, cu expresia mea provincială…

 

   Dar, nu sunt singurul care a afirmat acest lucru. Gânditorul francez Olivier Clement afirma în scris că: „toată lumea cunoaşte pe părintele Stăniloae care este un uriaş, un geniu teologic care marchează absolut tot secolul nostru.” (Olivier Clement, în rev. Renaşterea, Episcopia Rîmnicului, an I, nr. 3-4 1992, p. 8 )

   Academicianul Răzvan Teodorescu se mândreşte şi afirmă repetat la emisiuni tv., acest măreţ lucru. La fel, profesorul Liorean-Gheorghe Banciu, care omagiindu-l pe protopopul Liviu Boldura scrie că: „A fost remarcat din primul an de studii de către rectorul Academiei teologice Sibiene care era nimeni altul decât Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993), cel mai mare teolog al secolului al XX-lea.” (Pătimitori şi pătimire în închisorile comuniste. Ed. Reîntreirea a Arhiepiscopiei Alba Iulia/ Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei-2015, p. 279)

   Subscriu dealtfel mulţi oameni remarcabili despre autoritatea teologică inegalabilă a Părintelui Stăniloae:  „S-a tot spus despre sfinţia sa că este <<cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX>>.  Şi aşa este!… El este, pentru totdeauna, <<părintele nostru>>-„Părintele Bisericii universale.” (Drd. Stelian Gomboş/ Prof. Cristian Şerban, Omul Subiect actual al Dragostei lui Dumnezeu. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae (1903-1993) Omagiat prin şase studii teologice. Ed. Cristimpuri-2013, p. 13)

   Să privim atenţi la Icoana Omeniei dacoromâne zugrăvită de Marele Teolog-Părintele DUMITRU STĂNILOAE: „Despre omenia naţiei noastre, n-am auzit decât cuvinte bune, de laudă, atât la români cât şi la străini. O singură dată mi-a fost dat să aflu, şi anume la un scriitor român, Mircea Eliade, într-o carte intitulată Oceanografie mi se pare, cuvinte de osândă şi de ridiculizare la adresa acestei noţiuni… Omenia este calitatea supremă a relaţiei de la om la om, este stilul de supremă calitate al atitudinii faţă de alţii. nu cred că este în limba vreunui popor un cuvânt care să exprime atotcuprinzător atâta nobleţe, înălţime morală, distincţie sufletească reală, ca omenia română. Ea e frăgezime sufletească în opoziţie cu duritatea şi bădărănia, e înţelegere subţire a stărilor sufleteşti ale altuia şi a situaţiilor în general, în opoziţie cu opacitatea caraghioasă şi ţigănesc-fanfaroană, e superioară pătrundere a lumii complicate şi nuanţate a sufletului şi a metodelor prin care el poate fi îndreptat. Omenia e suprema aristocraţie posibilă. Pe scara fiinţei omeneşti, omenia ocupă treapta cea mai înaltă. Ea este una cu duhovnicia omului renăscut al apostolului Pavel, opus omului trupesc. Ea e cea mai deplină realizare a creştinătăţii în firea noastră. Omenia exprimă suprema înţelepciune şi filosofie.” (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Naţionalism-2011, p. 113, 116-117)  

 

   DIMITRIE BEJAN (1909-1995). Părintele s-a născut în Hârlăul Neamţului sub privirea bucuroasă a Sf. M. Mc. Dimitrie-Voievodul Tesalonicului, pe 26 Octombrie. După absolvirea Seminarului teologic Veniamin Costachi-Iaşi, îl are ca profesor în cadrul Facultăţii de Teologie-Bucureşti pe renumitul poet, teolog, scriitor, acdemician Nichifor Crainic, iar la Facultatea de Istorie pe care o urmează în paralel îl are ca îndrumător pe Nicolae Iorga. Pentru ambele facultăţi  primeşte meritul Magna cum laude. Dublu licenţiat în Teologie şi Istorie este hirotonit preot în 1938. Pleacă pe front ca preot militar şi după merite deosebite cade prizonier la Stalingrad, cu armatele aliate comandate de faimosul mareşal von Paulus.

   Scrie în lagărul Oranki pe coajă de mesteacăn lucrarea unică în felul ei: Hotarul cu cetăţi-în care reiterează adevărul că Basarabia şi Bucovina sunt de fapt, de drept şi de har provincii dacoromâne. Autorităţile bolşevice au vrut să-l condamne la moarte pentru această îndrăzneală naţionalist-creştină. N-au reuşit tot graţie curajului părintelui şi sovieticii l-au respectat până la urmă şi l-au admirat în felul lor. Ticăloşia condamnării le-a revenit însă autorităţilor comuniste române care l-au condamnat la detenţie pe viaţă.

   Părintele DIMITRIE Bejan şi-a convertit soarta într-un destin unic pentru Generaţia de Aur şi de Sacrificiu care, l-a avut ca model. Boier creştin, înnobilat prin străbunii răzeşi de către Marele Ştefan, Părintele are o minte sclipitoare. Orator înăscut, om cult, teolog de profunzime, istoric cu inflexiuni adânci în filosofie, erou naţionalist şi mărturisitor ortodox îi dau aurei sale dimensiunea unui Sfinx valah. Trăsătura sa definitorie fiind totuşi cea a marilor Români, bunătatea: „Delicat cu semenii săi, iertător cu cei ce l-au chinuit, puternic susţinător moral al celor ce nu mai rezistau opresiunilor, Părintele Dimitrie a fost un model de bunătate.” (Florin Pâslaru, în Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele.Ed. Trinitas, Iaşi-2008, p. 15)

   Părintele-istoric Dimitrie Bejan, eroul-martirul-mărturisitorul ESTE cel care a avut curajul de a scrie istoria Basarabiei, pe scoarţă de mesteacăn chiar în bârlogul ursului roşu, cu riscul suprem, depăşit prin iubirea de Neam şi dragostea de Dumnezeu, în timp ce ciocoi mai vechi şi mai noi, cu sau fără doctorate, împroşcă istoria noastră lepădându-se de dacism, de românism, de ortodoxism, constituindu-se singuri în leproşii pripăşiţi prin Omenia noastră dacică. Părintele atestă în graiul său, dulce bucovinean, răcoritor ca o apă de izvor, vitejia, înţelepciunea străbunilor traci, frumuseţea şi vechimea cetăţii Hârlău de pe măgura Cătălina ca pe ctitoria marelui rege-preot Zamolxe: <<… acel şef care a durat cetate şi-n mijlocul ei case de piatră pentru locuinţa lui. L-au ştiut oamenii timpului. Vremea lor e vreme veche. Cu şase, şapte sute de ani înainte de a fi apărut Iisus la Ierusalim…>> Ctitoria rămâne miraculoasă prin <<întinderea cetăţii, de sistemul de fortificaţii, de zidirile de piatră cu două intrări în cetate, de malurile de pământ şi de casa de piatră din centru, cu multe camere în care domnea căpetenia.

   De la înălţimea Cătălinei? Iar ochii se opresc la apus pe pădurile de pe Basaraba şi de pe Vintilă, dealuri împădurite de la facerea lumii şi se opresc, când e senin, pe Ceahlău, de către Transilvania. Iar spre răsărit şi spre miază-noapte, trecând peste molcomele culmi ale podişului Moldovei, ochiul se opreşte pe înceţoşatele dealuri de dincolo de Prut. În dosul lor stă, nevăzută, cealaltă parte a Moldovei, care-şi sprijină apărarea de primejdie pe cetăţile masive de pe apa Nistrului.

   De aici, de pe zidul cetăţii, în jos se lasă un coborâş foarte iute care duce până-n satul Buhalniţa. Un drum prin pădure atât de pieptiş făcea ca duşmanul să rămână neputincios la jumătatea dealului. Aici duşmanul constata că făcuse drumul degeaba, Cetatea tracilor era de necuprins. Pe celelalte laturi pădurea fără de sfârşit stătea ţeapănă în calea năvălirilor duşmane.>>

   „Cu drept cuvânt, dacă la 1384 Hârlăul era oraş şi nu sat, presupun că vechimea lui trebuie să coboare cel puţin cu două, trei sute de ani mai jos… Căci el, neamul, aici era acasă de la facerea lumii şi s-a luptat ca să rîmână singur stăpân pe ogorul lui şi pe casa lui. Şi dacă a vrut Dumnezeu, nu s-a topit în sângele atâtor popoare musafire, căci pe unele le-a topit, de altele s-a ferit şi pe celelalte le-a bătut şi le-a aruncat peste Nistru şi peste munţi. Iar ţara zidită pe sângele strămoşilor jertfiţi, a trăit, a rodit viteji şi când a apărut în istorie, a apărut ca ţară românească… Târgul acesta al nostru, a văzut multe. Adică a văzut ce-a văzut Moldova, s-a bucurat odată cu ea, s-a încrâncenat odată cu ţara…”( Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele.Ed. Trinitas, Iaşi-2008, p. 188, 190, 193-194)

   DUMITRU BORDEIANU (1921-2002). Dumitru Bordeianu a primit binecuvântare Maicii Domnului în sfânta Zi de 15 August în Drăguşenii de Baia-Suceava, într-o familie numeroasă.

   După absolvirea Şcolii Generale în Drăguşeni, urmează liceul la Fălticeni şi Storojineţ. Se încadrează în F.D.C. pentru a-şi găsi drumul în viaţă. Tânărul DUMITRU este  înrolat în celebrele Batalioane de sacrificiu, comandate de Antonescu, pentru frontul de la Cotul Donului. Nu are şansa martiriului a miilor de camarazi. Din Batalionul său rămân în viaţă: 73 de soldaţi, 2 ofiţeri şi un subofiţer.  Dumitru primeşte aura Eroului: Bărbăţie şi Credinţă.

   Urmează Facultatea de Medicină din Iaşi, dar evenimentele marilor arestări din 14/ 15 Mai 1948, îl surprind printr-o iudă-fost coleg de liceu. Urmează închisoarea Suceava, audiind cursurile reeducării comuniste cu lectorul Bogdanovici, pentru a-şi susţine Doctoratul în auspiciile Infernului sub îndrumarea satanicului-torţionar Ţurcanu Eugen, la Piteşti unde a avut loc masacrarea, dar şi jertfa curată de sânge a studenţimii române creştine.

   În acel supliciu diavolesc de 4 ani, sufletul lui Bordeianu se prăvăleşte în străfundurile deznădejdii, dar rămâne agăţat de licărul-Costache Oprişan (aflat „în vârful piramidei intelectuale româneşti”, la cei 30 de ani ai săi), 11 luni, „cele mai plăcute din închisoare”, intrând împreună în iadul demascărilor. (Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor 28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos Fundaţia Profesor Gheorghe Manu-2015, p. 82)

   Pronia cerească nu-l părăseşte. Ziua învierii vine în 1954, prin grija camarazilor binecuvântaţi şi înduhovniciţi: Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, Traian Trifan.

   Nu mai poate relua cursurile la medicină, dar absolvă Institutul Pedagogic şi Facultatea de Biologie. După eliberarea din ’64, timp de un sfert de veac este supus artileriei securităţii. Supravieţuieşte şi de astă dată şi emigrează în Australia unde îşi scrie memoriile: Mărturisiri din mlaştina disperării, care apar la Paris în 1992 şi la Bucureşti în 1996.

   Iată cum surprinde eroul-mărturisitor Ziua învierii sale prin camaradul Gheorghe Jimboiu: „Am cunoscut în viaţa mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât şi după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate. A fost singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiu de sine. Faţă de duşmani şi faţă de cei care l-au chinuit şi continuă să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se poate explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume… Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: <<Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă>>.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Ediţia a II-a, Scara, Bucureşti-2001, p. 370; Fabian Seiche, op. cit., p. 138 ş.u.)

   DEMETRESCU RADU GYR (1905-1975)-CONSTELAŢIA LIRICĂ A SUFERINŢEI ORTODOXE ROMÂNEŞTI-GURĂ DE AUR AL LIRICII CREŞTIN-ORTODOXE.

 

   Demetrescu Radu Gyr-Pruncul Dac al Constelaţiei lirice cereşti s-a născut în ilustra familie a actorului Coco-Ştefan, a profesoarei Eugenia şi a naşilor cereşti Sf. Mc. Teodot, episcopul Chirinei; Sf. Mc. Isihie şi Nestor, în zările muscelene.

   De mic a avut aspiraţii înalte urcând În munţi cu poemul dramatic la 14 ani în revista liceului craiovean Carol I. Din vârful Munţilor trece apoi ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie în Sfera celestă prelinsă ca Linişti de schituri.

 

   Doctorul Conferenţiar al Facultăţii de Litere şi Filosofie-Bucureşti, Demetrescu Radu Gyr a fost Laureat în patru rânduri: 1926-1927-1928-1939 de Societatea Scriitorilor Români şi de Institutul pentru Literatură al Academiei Române, colaborând la diverse publicaţii româneşti celebre. Dar, culmile erudiţiei sale absolute pe care s-a aprins infinit Aura sa, sunt:

   Misticismul trăirii ortodoxe şi Pleroma lirică a suferinţei.

   GHEORGHE şi IOAN  s-au ridicat împotriva barbariei comuniste care-l condamnaseră pe poet la sentinţa capitală, punându-l lângă EMINESCU cu DOINA lui nemuritoare.

 

   Profesorul-mărturisitor Atanasie Berzescu, care păşea spre groapa prăbuşirii fizico-psihico-spirituale, relatează întâlnirea din AULA MARE (curtea penitenciarului) a ACADEMIEI AIUDULUI cu nemuritorul Radu Gyr: „A venit la mine, m-a luat părinteşte de după umeri şi mi-a zis: << Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-L avem pe Dumnezeu în noi tot timpul.>> Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte…

   În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului.” (Cezarina Condurache, Sfinţii Închisorilor 28 de biografii exemplare. Ed. Evdokimos Fundaţia Profesor Gheorghe Manu-2015, p. 204)

   Poezia lui Demetrescu Radu Gyr este o capodoperă a liricii creştine. Asemeni marilor creaţii divine precum Liturghia psaltică înnobilează spiritul creştinului conferindu-i prin flacăra mistică a suferinţei frumuseţea ortodoxiei româneşti absolute.

   Trăirea sa profun mistică, educaţia creştină de sacrificiu, morala călăuzitoare a demnităţii, sensibilitatea aristocraţiei geniului, flacăra teologului ortodox, întruparea suferinţei spiritului în dragostea dumnezeiască jertfelnică îl înalţă pe Radu Gyr în Constelaţia cerului ca pe un  DEMETRU GURĂ DE AUR AL LIRICII CREŞTIN-ORTODOXE.

Opera sa monumentală îmbrăţişează cu simţirea şi omenia românească întreaga omenire:

   „Nu vis de piatră-n nemişcare pură,/ nici rece sfinx în cremenea nevinii,/ ci, vie, din azurul tău, şi crinii/ şi lebăda-n zăpada lor te fură.// Prin tine, o cutremur cald de linii,/ materia palpită şi se-ndură,/ şi lutul prinde zîmbete pe gură/ şi lacrima ia aurul luminii.// Tu vii din marea Omului iubire,/ ce toate le-mlădie şi’nfierbîntă./ Dezmierzi, şi piatra unduie subţire,/ tresari, şi bronzul freamătă şi cântă,/ voieşi, şi sfere noi pe cer se’ncheagă,/ surîzi, şi ochii mărilor se roagă. (FRUMUSEŢEA)

   DUMITRU NEAGU (1926-2010) Puişorul de moţ DUMITRU vede lumina soarelui valah sub binecuvântarea Sf. Ier. Teotim-episcopul Tomisului, în 20 Aprilie, cu bucuria părinţilor Petru şi Rafila din Arada-Poiana Horea-Beliş de Cluj. Înregimentat în F.D.C. a fost arestat de Antonescu în 1943. În perioada 1 Sept. 1944-3 Dec. 1948 rămâne învăţător la Trifeştii de Alba. Comunişti din România fac o pasiune pentru el şi-l arestează pentru 15 ani, între 1948-1963. A fost întemniţat la Piteşti, Aiud, Gherla, Baia Sprie, Periprava. Susţinea ca de altfel toţi camarazii săi că sensul suferinţei creştine este cinstea, credinţa, care duc apoi la jertfă, la adevăr, la libertate, la biruinţă, la înviere: „A fi om de omenie întâi. Şi de asta se leagă creştinismul nostru, românismul nostru. Să creşteţi în duhul Sfintei Treimi şi veţi găsi creştinismul adevărat şi românismul adevărat şi viaţă o să aveţi şi o să daţi şi altora viaţă.” (Fabian Seiche, op. cit., p. 366)

   DUMITRU ILIESCU PALANCA-Părintele (1903-1963). Viitoru părinte-vîlcean de aur s-a născut sub ocrotirea Sf. Dimitrie cel Nou şi a Mucenicului Nestor, în 27 Octombrie pe meleagurile vîlcene ale satului Palanca din comuna Nemoiu. După clasele primare şi secundare urmează Seminarul teologic Sfântul Nicolae-Rîmnicu Vîlcea. Este hirotonit preot pentru o parohie din Olteniţa, apoi continuă studiile la Seminarul Pedagogic-Iaşi şi Teologia la Chişinău, lundu-şi licenţa cu Magna cum laude. Urcă ierarhic ajungând directorul Seminarului Curtea de Argeş. Face cunoştiinţă cu prigoana carlistă, fiind arestat în 1939. Pleacă de la Curtea de Argeş la Seminarul teologic Cernica, slujind şi la parohia Stavropoleos.

   Abia zăreşte Biserica de mânăstire prin dărâmături şi graţie dăruirii sale neîntrerupte o reface în chipul unuia dintre cele mai frumoase monumente ale Bucureştiului, fiind târnosită de mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei. Părintele este arestat şi de Antonescu în 1942, apoi în 1944, 1945. Părintele nu se sperie de persecuţii şi se implică activ în Mişcarea de Rezistenţă Anticomunistă sub organizaţia Vlad Ţepeş II, condusă de Gheorghe Popescu-Vâlcea. Rearestat în 1948, părintele primeşte 20 de ani m.s. şi 10 ani degradare civică. Suferă în închisorile Văcăreşti, Jilava, Baia Sprie, Valea Nistrului, Aiud, Lugoj, Gherla, Salcia, Balta Brăilei: <<Părintele Palanca făcea parte din divizia 6, „divizia preoţilor”. Munca în colonie era dificilă: se lucra la câmp, la porumb, în baltă la trestie sau la construirea digului. Normele erau uriaşe, iar puterile condamnaţilor minime. Într-un astfel de ritm nimicitor, boala părintelui s-a agravat, iar la 17 martie 1963 sufletul său a plecat la cer din baraca de lemn de la Salcia. Trupul i-a fost aruncat în gropile de la Agaua, o comună din apropiere, în marginea căreia erau înmormântaţi deţinuţii, fără cruce şi fără slujbă…

   După revoluţie, în satul Agaua a sosit un preot care a înţeles că are în grijă şi imensa groapă comună, în care au fost aruncaţi peste 3 000 de deţinuţi politici. Din modeste resurse personale şi fără a beneficia de un ajutor consistent, părintele Viorel Roşu a ridicat un monument în memoria celor morţi la Salcia. (http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1009656-serial-sfintii-închisorilor-preotul-dumitru-iliescu-palanca-organizaţia-vlad-tepes.htm)

   DUMITRU V. IONESCU s-a născut în braţele aurei Sf. Cuv. Paraskeva-Ocrotitoarea îndeosebi a Moldovei, pe 15 Octombrie 1953, în Bucureşti în familia binecuvântaţilor părinţi Vasile  şi Ana. După ce absolvă Şcoala Generală în Vatra Luminoasă, urmează unul dintre cele mai renumite Colegii Naţionale-Iulia Haşdeu, apoi Academia de Ştiinţe Economice-Bucureşti. Proaspătul licenţiat-băiet de capitală s-a angajat la Poşta Română. Acelaşi drum l-a urmat şi tânăra domnişoară Monica Leoveanu: Colegiul Naţional Iulia Haşdeu-A.S.E.-Poşta Română. Aici, căile celor doi tineri s-au întâlnit. S-au cunoscut, s-au plăcut şi s-au împlinit, împletindu-şi soarta şi destinul în viaţa aceasta dăruită de Dumnezeu.

   Alt dar cu care i-a binecuvântat Maica Domnuului este Adrian-Octavian, astăzi tânăr, optimist şi dublu licenţiat în Istorie şi Ştiinţe Economice.

   DUMITRU IONESCU, nepotul Emiliei şi al eroului Marin Marinescu din Motoci de Craiova, care a fost luat prizonier de germani în primul război mondial, devine mai întâi un iubitor de geografie, de călătorii: Extremul Orient-Japonia, Tailanda, Samarkand, Buhara, Baikal, Urali, Caucaz, Leningrad, Erevan, Polonia, Portugalia, Spania, etc.

   DUMITRU V. IONESCU, astăzi expert în cadrul prestigioasei instituţii Poşta Română este un om de cultură ortodoxă, pasionat de istorie nefurată, mare bibliofil de carte rară şi aleasă.

   Bibliofilul creştin nu este un colecţionar de carte, ci Prietenul Cărţii. De aceea din vistieria boieriei sale îşi permite să dăruiască continuu.

   Însă, calitatea supremă a lui Mitică cel drag rămâne tot acea Omenie a Românului.

   Deşi, se pare că toate relele s-au prăvălit asupra-i, Dumitru Ionescu s-a întrupat în spiritul naţionalist-creştin al dârzeniei Neamului Dacoromân, care-l ajută să treacă peste vitregiile vremii şi să păşească mai departe Suişul spre Cerul Daciei Mari, cum ne îndrumă axiologic, triada mistică a creştinului pentru a birui crucea vieţii pământene, prin Părintele Bejan:

   „-Întâi, să fie creştin ortodox; al doilea, să ştie că suferinţa este indisolubil legată de viaţa omului pe pământ; al treilea, să ştie că la capătul suferinţei, prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide mântuitor, Raiul.”

    (Fabian Seiche, op. cit., p. 120)  

 

   Întru mulţi ani binecuvântaţi lui Mitică, dragul meu prieten, şi tuturor purtătorilor acestui sfânt nume valah!