Ştefan Dumitrescu – Cronică de întâmpinare la cartea doamnei Elena Buică
Cezarina Adamescu
„Elena Buică, o ambasadoare a sufletului românesc”
Editura Anamarol, 2016
Este aproape dimineaţa când termin cartea doamnei Cezarina Adamescu, o monografie detaliata, foarte bogată în amănunte, şi cât se poate de cuprinzătoare, a întregii opere şi a vieţii scriitoarei Elena Buică. Monografia doamnei Cezarina Adamescu apare o dată cu ultima carte a prozatoarei Elena Buică, întâmpinând-o şi însoţind-o de aici înainte. Este un caz rar şi fericit, pentru că cele două cărţi, „Pe cărările vieţii”, a doamnei Elena Buică-Buni şi monografia operei şi a vieţii prozatoarei Elena Buică, de Cezarina Adamescu se completează una pe alta, se explicitează şi se exemplifică.
Primul gând care mi-a venit în minte în timpul lecturii a fost acesta: mult trebuie să o iubească doamna Cezarina Adamescu pe scriitoarea şi prietena dumneaei, prozatoarea Elena Buică, dacă de ani de zile stă aplecată asupra cărţilor doamnei Buni, înregistrând fiecare detaliu, fiecare eveniment, fiecare întâmplare, fiecare personaj care sunt exprimate în opera acesteia.
Mărturia doamnei Cezarina Adamescu despre motivaţia scrierii acestei Monografii-Cronici-Fresce a întregii opere aşa cum ne-o dezvăluia poeta Cezarina Adamescu este cât se poate de explicită: „Hotărârea de a-i da propria oglindă în care să-şi reflecte, nu numai trăsăturile fizice, nu numai gesturile, dar şi armăturile sinelui izvodite în opera sa, de o sinceritate absolută şi de o înaltă ţinută artistică, am luat-o împreună. Ea va depune mărturie pentru omul Elena Buică, acum şi aici, acolo şi dincolo. Opera este noima scriitorului, e ceea ce rămâne să-l continue în veac. Pentru că ea este miez de rărunchi, carne şi sânge, spirit şi aură. O personalitate cum este Elena Buică nu se poate să nu te atragă prin nobleţea discursului, prin dăruirea jertfelnică, prin toate aceste gesturi aparent neînsemnat, o strângere de mână, o vorbă caldă, o îmbrăţişare (fie şi virtuală) în stare să te vivifice atunci când nu mai poţi suporta provocările vieţii”
Între cele două prietene, prozatoarea Elena Buică şi criticul şi istoricul ei literar, doamna Cezarina Adamescu, legătura este mult mai profundă, comunicarea este una empatică, ţinând de stratul profund al personalităţilor lor, de un fel de consangvinitate. Şi când afirm acest lucru mă gândesc la cât de profund şi de total o receptează şi o înţelege doamna Cezarina Adamescu, criticul şi istoricul literar Cezarina Adamescu, pe scriitoarea Elena Buică…
În efortul de a înţelege cât mai profund, de a descoperi de unde vine darul creaţiei autoarei, acea vibraţie a sufletului creatorului Cezarina Adamescu merge la originea fiinţei Elena Buică, la izvorul sensibilităţii şi al iubirii de cuvânt. Aflăm astfel că Scriitoare Elena Buică moşteneşte dragostea şi darul povestirii de la bunici, ducându-le mai departe şi împlinindu-le vocaţia creativităţii: „Autoarea surprinde aceste tablouri îndepărtate, dar vii în memoria ei, adică viaţa şi substanţa ei cea mai intimă. Icoana „Bunicii Sevastiţa, cea care avea o tolbă întreagă de pilde şi o „agerime a minţii care tăia ca briciul”, este adusă în pagina stropită cu mirul lacrimei. Din izvorul nesecat al pildelor bunicii şi-a extras Elena Buică darul de a povesti şi de a-şi presăra poveştile cu exemple pilduitoare. Bunica Sevastiţa era o adevărată vrăjitoare a vorbelor. Dar şi felul cum autoarea dă viaţă acestor amintiri şi învăţături pilduitoare este remarcabil. Cu adevărat, Elena Buică are în scris dar şi în povestit „sămânţă de Marin Preda”, tot teleormănean şi el”.
Ce este remarcabil la exegetul Cezarina Adamescu este instinctul, intuiţia esenţialului, pe care le-am văzut şi în Eseul dedicat cărţii poetului Adrian Erbiceanu. Dacă la poetul Adrian Erbiceanu Cezarina Adamescu observa raţionalitatea, precizia terminilor şi instinctul de bijutier al sonetistului, cunoscând bine întreaga operă a doamnei Buică, expresia cea mai concentrată care surprinde esenţa demersului scriitoricesc al autoarei aici de faţă este sintagma, „ambasadoare a sufletului românesc”. Noi am redat pasajul de mai sus tocmai în intenţia de a revela că această însuşire a scriitoarei Elena Buică, de a exprima sufletul românesc, vine de mai de departe.
De altfel însăşi scriitoare se întoarce frecvent la izvorul vieţii, sorbind din apa vie a primelor amintiri ale copilăriei, pe care le pictează apoi în imagini de o veridicitate dureroasă, redând culorilor toată frăgezimea de atunci. Aici exegeta Cezarina Adamescu citează un lung fragment din eseul reportaj (foarte inspirată, la obiect şi totodată cuprinzătoarea, expresia eseu-reportaj), fragment care este atât de frumos încât nu ne putem abţine să nu îl cităm şi noi. „Mi-e dor de primăvara românească”: „Pluteşte în aer mireasma primăverii şi mi s-a făcut un dor nebun de primăvara românească! Mi-e dor de primăvara din timpul copilăriei mele. Din acel anotimp când striga zburdălnicia copilului din noi şi ne chema îndărăt în ţesătura de frumuseţi a primăverilor româneşti. Copil bătrân ce sunt! De primăvara din satul copilăriei mele mi-e dor de Ţigăneştiul din Teleorman aşezat în partea cea mai de sud a ţării unde poposea mai întâi primăvara şi simţeam că soarele trezea din somnul lung al iernii toate fiinţele pământului perpetuând ritualul renaşterii din fiecare primăvară. Mi-e dor de curtea casei cu păsăretul foind şi cotcodăcind, de cocoşul ţanţoş dând rotocoale în jurul găinilor, de fluturii zburând în zig zag, de rămurelele cu muguri gata să pleznească, de pisica ce mergea agale prin curte până o stârnea la goană câinele supărat că i-a trecut chiar pe sub nas, de adierea uşoară a unui vânticel strecurat printre crengile încărcate de floare şi de zbor de albine, de zborul bondarilor după care alergam rupându-ne picioarele ca să-i prindem şi să-i facem avioane, ori de gărgăriţele pe care le descântam surâzând cu o reţinută taină ca să aflăm după direcţia de zbor încotro ne-om mărita”
Am citat cest fragment, deliciu de dulce limbă românească, pentru poezia lui uimitoare de luminoasă şi de concretă, dar mai ales pentru că în aceste rânduri prozatoarea reuşeşte să redea admirabil acel inefabil al sufletului locului, al spiritului românesc, care pe mine mă fascinează şi mă cutremură. Sunt absolut convins că numai un prozator mare putea să ivească de sub pana sa aceste rânduri, conţinând poezia pământului românesc, inefabilul primăverii. Cine a copilărit la ţară, ca autorul acestor rânduri, nu poate să nu se înfioare de atâta nostalgie şi dor recitind aceste rânduri.
Exegeta operei doamnei Buni este pe deoparte un cronicar cu o înclinaţie extraordinară către detaliu şi acribie, urmărind evoluţia operei Elenei Buică de la început până azi, ca şi cum ar parcurge drumul unui râu de la izvor la vărsare… Ultima carte a doamnei Buni, pe care am lecturat-o cu plăcere şi am descifrat-o în profunzimea şi în trainele ei, lecturând cartea doamnei Cezarina Adamescu îmi dau seama că seamănă cu o deltă, în care viaţa şi creaţia doamnei Buni, întreaga istorie a fiinţei ei, cu sufletul dumneaei blând şi luminat ca o pajişte de iubirea care vine din interior, se varsă şi se adună cu toate sentimentele, gândurile, trăirile, visele şi aspiraţiile ei. Iar ce se naşte din această revărsare a vieţii interioare, a personajelor şi a evenimentelor trăite este o stare de plinătate şi de fericire. Cezarina Adamescu descoperă sentimentul acesta şi îl pune în relief: „Adunând toate impresiile la un loc, scrie doamna Elena Buică, gata de plecare acasă, mi-am zis de atâtea ori, vizitele în lumea largă sunt o binefacere lăsată de Dumnezeu pe pământ căci ele te fac să simţi că fericirea nu este chiar numai un cuvânt”.
Apropiindu-mă de finalul exegezei, am o senzaţie şi un sentiment de preaplin sufletesc. Doamna Cezarina Adamescu este o investigatoare neobosită cu vocaţia esenţei, dar şi a detaliului, aş putea chiar să afirm că există la dânsa o sete neostoită de detaliu… Exegeta notează absolut tot ce simte că este interesant şi valoros, şi cum în opera doamne Buni mai toate sunt interesante, profunde, revelatoare doamna Adamescu are ce aduna, o bogăţie imensă. Pentru că o bogăţie imensă este şi opera prozatoarei Elena Buică oglindită fidel într-o monografie-cronică-frescă imensă, bogată ca un pământ încărcat de dealuri şi de păduri. Lucrarea vastă a doamnei Cezarina Adamescu, văd foarte bine la finalul cărţii, este opera unui telescop care din cosmos investighează şi înregistrează, trecând prin filtrul sufletului ei, toată suprafaţa plină de câmpii, de râuri, de păduri, de primăveri, de toamne, de cântec de ciocârlii, de zumzet de albina, care este ţara creată de prozatoare. Telescopul doamnei Cezarina Adamescu înregistrează până şi firele de iarbă, care se unduiesc jucăuşe în lumina primăverilor. Aş putea să notez sute de fragmente în care autoarea monografiei se apleacă supra detaliilor. Ei bine, toate acestea la finalul cărţii, îţi dau privelişte vastă, plină de bogăţii, de miresme, de iubiri a întregii opere. Ca şi cum te-ai afla pe culmea unui munte şi ai avea în faţa ochilor viziunea încântătoare a operei doamnei Elena Buică… Privirea îţi alunecă departe în viitor. Aceeaşi perspectivă şi aceeaşi viziune o vor avea şi cititorii operei celei pe care o numim cu dragoste, doamna Buni.
Cu această frază aş fi vrut să se termine Cronica de întâmpinarea la cartea monografie-cronică – frescă a doamnei Cezarina Adamescu. Felicitări stimată doamna Cezarina Adamescu. Opera dumneavoastră este un act de dreptate, un exerciţiu de admiraţie, şi un monument de iubire şi generozitate.
Cronica mea de întâmpinare continuă purtată de gândurile pe care cartea doamnei Adamescu, dar şi careta doamnei Buni le trezesc în sufletul meu asemenea unor ecouri care vin din adânc… Autorul acestor rânduri este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Ligii scriitorilor din România, al Fundaţiei culturale Ajutorul românesc, care are ca scop ajutarea valorilor româneşti – ceea ce am făcut de-a lungul întregii mele vieţi,- al Biroului de Viitorologie, iar mai nou am fost invitat să fac parte din Uniunea Scriitorilor europeni din Moldova…Cum sunt patriot şi un luptător pentru Revenirea Moldovei acasă, am dorit să fiu membru al acestei Uniuni, în speranţa că vom mări grupul Unioniştilor şi vom reuşi să aducem Moldova trădată acasă…
Ei bine, din experienţa atâtor ani ştiu că lumea scriitorilor care este una în realitate este o lume a invidiei, a marginalizării valorilor…Cei mai mulţi scriitori din ţară, dar şi din diasporă, sunt interesaţi numai de gloria lor, atât. Deşi ştiu foarte bine că fiind cu toţii O LUME A SCRIITORILOR ROMÂNI, daţi de pământul acesta, cu harul de la Domnul de a face cuvântul să cânte şi să genereze iubire, suntem foarte singuri, individualişti, egoişti, invidioşi. Fiind individualişti, interesaţi numai de propriu nostru egou, nu vom putea niciodată să dăm mari scriitori. Vom fi mereu singuri, mici şi neputincioşi!
Ei bine, mă gândesc în sinea mea, şi mă rog Domnului să îmi asculte gândul, ce bine ar fi dacă toţi scriitorii români am fi buni, generoşi unii cu alţii, aşa cum sunt doamna Buni şi doamna Cezarina Adamescu ! Cât de mult avem de învăţat de la aceste minunate doamne şi scriitoare ! Fie ca Domnul să îmi asculte gândul şi ruga, să ne ajute să dăm cărţi de valoare, şi să facem mult bine în existenţa aceasta prea repede trecătoare. Pentru că de aceasta ne-a trimis Domnul pe pământ, ca să facem bine semenilor noştri şi ca să dăruim iubire ! Bine şi iubire dăruiesc în cărţile dumnealor şi doamna Buni şi doamna Cezarina Adamescu ! Doamne ajută !
——————-
Ştefan DUMITRESCU
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru al Ligii Naţionale a Scriitorilor Români
Membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova
Bucureşti, 7 octombrie 2016
