Cuvânt și iubire

    

      „Schimbaţi opţiunea publică, daţi-i o altă direcţiune,

     răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi

     caracteristic al poporului-din adâncurile în

     care doarme. Faceţi o uriaşă reacţiune morală,

     o revoluţie de idei în care ideea românesc  să fie

     mai mare decât uman, european, mondial;

     fiţi Români, Români şi iar  Români …”

(MIHAIL EMINESCU)

 

<<Sufletul omenesc cel de totdeauna,

    nu cel care suferă scăderi şi aventuri istorice

    se păstrează azi la acele câteva mari spirite filosofice

    şi la oamnii simpli, din popor>>

 (VASILE BĂNCILĂ)

 

 

   Din frământătura acestei ţărâne sacre şi din aluatul dospit al jertfei sfinte pentru Cruce s-a plămădit acest mult milenar Neam Dacoromân, arhiîncercat şi arhibinecuvântat prin Fiii săi Aleşi, care să-i împlinescă Destinul istoric, religios, cosmic, care să-i zugrăvească Icoana desăvârşirii naţionalist-creştin ortodoxe.

   Între cei foarte mulţi dintre aceşti Aleşi se numără şi Eroul nostru-Constantin Băcescu.

   Cuscrirea celor două ideologii adversare şi extremiste: bolşevismul şi nazismul prin aleşii Molotov-Ribbentrop, ambii alogeni naţiilor lor, a condus la condamnarea României.

   V.M. Molotov, consemna Doctorul Milcoveanu, cu o suită de 1 000 de curteni: spioni şi diplomaţi ajunge la Berlin în 8 Noiembrie 1940, cerându-i furerhului să mai de-a un ultimatum României, aşezând graniţa pe Munţii Carpaţi, pentru a anexa toată Moldova. Hitler a refuzat spunându-i lui Molotov: „România de astăzi nu este România regelui Carol al II-lea, care participa la încercuirea Germaniei, ci este România generalului Ion Antonescu şi a Mişcării Legionare, care au o politică pozitivă faţă de Germania.” (cit. de Dr. Bacalbaşa, în Doi plisnoţi…, p. 34)

  Refuzând cererea lui Molotov, Hitler a decis prin Directiva 21,intrarea în războiul antisovietic. Pe 25 Noiembrie acelaş an, sovieticii şi-au reluat pretenţiile hegemonice. Ne-a salvat de astă dată Prahova-patria petrolului. În 1943, graţie înfrângerilor germano-române repetate, ofertarea frontierei sovietice pe Carpaţi a venit din partea lui Ribbentrop la întâlnirea cu Molotov, undeva pe frontul din Ucraina. Cel care a refuzat a fost bolşevicul, sigur de victorie. Deci primii care au trădat după începerea războiului au fost aliaţii germani.

   Alianţa lor însemna doar pofta dictaturii: înghiţirea statelor mici. Soarta Basarabiei, a României urma să fie cântărită pe 6 Decembrie 1939. Dar Sfântul Nicolae-Ocrotitorul a vrut altfel: „Toată lumea la Moscova, de la Stalin în jos, scria jurnalistul-istoric Wiliam L. Shirer, îşi închipuia că Armata Roşie va fi la Helsinki într-o săptămână de la începerea atacului. Erau într-atât de siguri, încât atacând Finlanda la 30 noiembrie fixaseră data de 6 decembrie în vederea atacului din Basarabia, dar l-au contramandat în ultimul moment.” (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa în Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 199)

 

   Soldatul Băcescu făcea parte din Regimentul 30 Dorobanţi-Câmpulung Muscel care, alături de Regimentul I Vânători şi IV-Argeş, VI-Artilerie-Piteşti şi 26-Artilerie Argeş constituiau Divizia a III-a de gardă a generalului Antonescu, având comandant de divizie pe generalul Şteflea. Tuturor trupelor plasate la graniţa cu Basarabia, generalul Antonescu le-a ordonat pe 22 Iunie 1941, să deschidă foc şi să treacă Prutul, declarând război Uniunii Sovietice, denumit:  Pentru PĂMÂNT şi CRUCE!

   Ordinul de zi pe armată: „Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a basarabenilor!”

   Cu o zi în urmă, pe 21 Iunie 1941, Stalin pregătea asupra Germaniei şi României un atac nimicitor: „Pe 21 iunie 1941 a fost emisă decizia Biroului Politic al PCUS de alcătuire a fronturilor. Cinci regiuni militare de frontieră erau în mod secret transformate în fronturi. Totodată s-a stabilit conducerea unică a celor şapte armate ale eşalonului doi strategic. Comandant mareşalul Budionâi, comisar politic Gheorghi Malenkov, membru al Politbiroului, Statul major al liniei a doua de atac-Breansk… Atacarea URSS de către România şi Germania a fost un act preventiv al unei agresiuni deja decise asupra ţării noastre. Al unei agresiuni iminente ce trebuia să se producă în câteva săptămâni. O agresiune repetată, căci ultimatumul sovietic din 1940 a fost un act de război.” ( ibid., p. 231)

   După trecerea podului de lemn de peste Prut prima localitate care i-a întâmpinat a fost comuna Ţiganca cu fostele ei case albe zidite scund. Sovieticii s-au retras pe malul Nistrului.

   40 de zile a durat acţiunea armatelor româno-germane de dezrobirea a Basarabiei, Bucovinei şi ţinutul Herţa, însumând pentru armata română jertfa a 24. 396 militari (morţi, răniţi, dispăruţi). „Pe 16 iulie 1941, la orele 13.00, sublocotenentul Aurelian Marinescu a înălţat tricolorul pe turla bisericii Sfânta treime.” (ibid., p.232)

   Armatele româno-germane au mărşăluit: „ zi de zi şi noapte de noapte toată Basarabia până la Chişinău. Aici am stat două zile pe loc…În ultima zi am fost adunaţi pe companii şi comandanţii ne-au informat pe scurt despre cele ce aveam de urmat: că vom trece Nistrul şi vom avea ca obiectiv Odesa, pe care trebuia s-o dezrobim…   Ne-au informat în continuare că şi dincolo de Nistru, în Transnistria, sunt tot sate moldoveneşti care trebuie dezrobite până pe malul stâng al Nistrului, la Odesa.” (Constantin Băcescu, Pentru Pământ şi Cruce-Jurnal de război-memorii din lagărul siberian. Ed. Reîntregirea Alba Iulia-2000, p. 36)

       *

   *      *

   Ofiţerii români comandanţi se refereau fie la geţii de pe Tyras/ Nistru-Regatul tyrageţilor care l-au înspăimântat în anul 514 î.d. Hr. pe Darius I-împăratul perşilor scăpat cu viaţă de goana curajoasei sale cămile: c.f. Herodot, Istorii, Ed. Şt., Buc, 1961, vol.I, Cartea I-a; fie la  Neamul geţilor de pe Nistru (Tyras) cărora li se spunea Tyrageţii.

   Strabon aminteşte că Tyrageţii locuiau pe Nistru, în <<câmpia geţilor>> care se întindea între Dunăre/ Istros şi Nipru/ Boristene.

   În zona inferioară a fluviului Volga cuprinsă între Nipru şi Munţii Urali stăpâneau din antichitate două ramuri ale geţilor numiţi tysageţii (de la etruscul tysa/ tisa=puţin) şi evergeţii, care ne aminteşte de regele Ptolomeu III Evergetul (238-205 î.d. Hr.) supranumit Binefăcătorul. (Marie Nicolas Bouillet, Dictionnaire universel d’Histoire et de Geographie, Paris-1860)

   „Înrudirea şi convieţuirea daco-geţilor, tirageţilor, tisageţilor, evergeţilor şi massageţilor cu popoarele scito-sarmate, remarcă P. L. Tonciulescu şi E. Delcea, în spaţiul cuprinzând Panonia, Dacia şi zonele de nord-pontice şi nord şi est-caspice până la hotarele Chinei se reflectă foarte sugestiv în fondul lexical comun tuturor acestor popoare, păstrat şi azi în limba daco-română, atestând că popoarele care îl posedă au convieţuit  cândva în acest imens spaţiu, printre ele fiind desigur, şi massageţii, cei care sunt atestaţi în toate colţurile lumi.” (Paul Lazăr Tonciulescu/ Eugen Delcea, Secretele Terrei Istoria Începe În Carpaţi. Ed. Obiectiv, Craiova, p. 95)

   Teritoriul dintre Nistru şi Bug denumit mai târziu Transnistria care îşi avea graniţa pe Bug aşa cum era pe vremea domnitorului Gheorghe Duca Vodă al Moldovei între 1665-1666; 1668-1672; 1678-1683 şi între 1673-1678, al Ţării Româneşti, hatman al statului căzăcesc dintre Bug şi Nistru, respectiv Ucraina Apuseană, între 1681-1683. (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Univers Enciclopedic, Buc. 2002, p. 382; Cristache Gheorghe/ Florian Tucă/ Cezar Dobre, Voievozi, Domnitori, Principi, Regi, Preşedinţi şi alţi Şefi de stat din spaţiul românesc Dicţionar. Ed. DC PROMOTION, Bucureşti-2004)

   „Aşa se explică existenţa Transnistriei în perioada războiului ruso-turc din 1735-1739, având capitala la Balta, precum şi întinderea Valului lui Traian până la Don. De unde în antichitate, tirageţii se întindeau până la Nipru, datorită năvălirilor barbare şi a extinderii Imperiului rus spre sud (în anul 960 d. Hr., graniţa sa sudică era la sud de Moscova şi de Novgorod), în perioada războiului ruso-turc menţionat anterioar, Transnistria se învecina la est cu Donul, pe care trăiau cazacii moldoveni, astfel cum precizează, într-o cuvântare, regele Sobieski al Poloniei, în urma unui război cu Ştefan cel Mare: <<Nu mă bat cu cazacii de pe Don, pentru că sunt moldoveni>>(Paul L. Tonciulescu/ Eugen Delcea, op. cit., p.95)

 *

       *       *

   Atacul de la Plosca a adus un azur liniştit zilei de 6 August 1941, încurajindu-i spre cele de la Bunafotca, Stern, creasta Dealul Porcului-Cota 102, când în rândurile ostaşilor ca o îmbărbătare a pătruns zvonul că Dumnezeu l-a trimis pe Petrache Lupu de la Maglavit, ca pe o binecuvântare. Au urmat atacurile de la Vigoda încheind cu ultima zi a lui August pe cel de la Octeabri. Începutul lui Septembrie aduce izbânda atacului de la Neutali înşirând pierderile din ce în ce mai mari către finalul ajungerii la Odesa.

   14 Octombrie 1941-Ziua Cuvioasei Paraskeva le-a adus ostaşilor din campania lui Constantin Băcescu vestea capitulării Odesei în mâinile armatelor româno-germane.

   Ziua de 2 Noiembrie 1941 a fost închinată marii defilări care le aducea unora elogiul marilor eroi şi martiri, altora concedii şi grade pentru instruirea contigentelor 1941-1943.

   „Ziua de Crăciun a anului 1941. Crimeea ocupată de nemţi şi români. Sovieticii hotărăsc să o cucerească cu trupe aduse din Caucaz, pe mare, cu vapoare şi submarine (Crimeea este o peninsulă). Zi cu ger extrem, minus 42 grade, toate uleiurile minerale au îngheţat. Viscol năprasnic. Armamentul german şi român nu mai funcţionează. Armamentul rusesc, uns cu ulei de ricin (vegetal), este funcţional. Neamţul şi românul se apără cu patul armei, baioneta şi grenada.”(Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 244)

 

   După săptămâna de concediu, caporalul Băcescu s-a prezentat la Regimentul IV-Piteşti. În februarie 1942, primeşte o grupă de recruţi din Compania a 8-a mitralieră, Batalionul II al Regimentului 30 Dorobanţi de sub comanda lui Răducu Gheorghe. În Iulie 1942, caporalul Băcescu s-a încadrat în Plutonul I, grupa a II-a a Companiei I condusă de Căpitanul Arvătescu. Duminică 2 August 1942, biroul mobilizări l-a recrutat pe fostul trăgător de mitralieră cu şcoală de cadre al Companiei a IV-a de pe frontul Odesei.

   Colonelul Munteanu: –„Uite care e situaţia, caporal: începând de astăzi eşti vărsat la Centru de instrucţie Sărata din Basarabia pentru a instrui concentraţii veniţi din toată ţara, care urmează să plece pe front. Pentru asta eşti tu numit aici, numai pentru aşa ceva. Ai înţeles?” (ibid., p. 138)

   Comuna Sărata cu case frumoase acoperite cu ţiglă fusese locuită de o populaţie germană pe care Hitler a dus-o în Germania, lăsând comuna pustie. Caporalul Băcescu a luat comanda grupei a III-a, a plutonului 3, al Companiei a III-a, formând faimosul Batalion I.

   Caporalul pe care l-a înlocuit l-a luat de-o parte şi l-a avertizat: „Fii atent că sunt puşcăriaşi. Să nu te iei rău cu ăştia că se răzbună.” Apoi acesta a plecat, iar pe mine mă trece un fior pe şira spinării şi m-am întrebat: <<Cum poate un colonel să mintă? Să-mi spună că sunt concentraţi iar ei să fie deţinuţi?>> (ibid., p. 145)

   Ce însemna înstrucţia şi pregătirea Batalionului I din localitatea Sărata? Iată ce povesteşte Doctorul în Drept, condamnat politic, Traian Trifan:  „În anul 1942 eram în celularul din Aiud sute de legionari, în majoritatea elevi, studenţi, intelectuali. În ziua de 7 (5) Mai 1942, dimineaţa pe la orele 9, toţi deţinuţii am fost adunaţi în curtea închisorii (colţul T-ului celular dinspre birouri), pentru a ni se comunica ceva de interes personal. În scurt timp apare maiorul Munteanu Aurel, directorul închisorii, care dă citire unui decret lege, dat de Ion Antonescu, în care toţi legionarii deţinuţi care se desolidarizează de Mişcarea Legionară, pot fi eliberaţi din închisoare pentru a merge pe front pentru reabilitare.” (Mărturisesc Robul 1036. Ed. Scara, Bucureşti-1998, p. 80)

   Iată ce conține Copia-duplicat, înregistrată la Penitenciarul Aiud sub nr.4150 (4151) din 9 Mai 1942, al memoriul Doctorului Traian Trifan adresat Ministrului Justiţiei :

   „Domnule Ministru,

   Subsemnatul Traian Trifan din Penitenciarul Aiud (fost prefect pentru jud. Braşov), condamnat la 16 ani M.S., am cerut în luna Iunie 1941, până în Martie 1942, să mi se îngăduie să merg pe front, pentru a-mi face datoria către ţară.

   Faţă de aceasta, Onor Direcţiunei Penitenciarului mi-a citit în ziua de 5 Mai 1942, adresa M.St.M. nr. 8178 din 29 Aprilie 1942.

      În răspuns ţin să vă arăt, că nu pot primi condiţiile din adresă pentru următoarele motive:

-Aprobarea mergerii pe front se dă ca o posibilitate de reabilitare. Nu am cerut şi nu voi cere acest lucru, deoarece ar însemna să mă înfierez singur, recunoscând că sunt vinovat, dement şi că am lucrat contra interesului Neamului şi Statului. Faptele trecutului mei politic nu mă înjosesc, ci mă onorează.

-Prin sentinţa de condamnare a fost umilită Legiunea şi calitatea (funcţia) legionară ce am avut cu stigmatul rebeliunii. Atâta timp cât această sentinţă nu va fi anulată, voi protesta cu toată fiinţa mea, până în ceasul morţii.”

Se spune în adresă: <<Domnul Mareşal Antonescu a hotărât să se dea posibilitatea condamnaţilor de drept comun şi celor politici să se reabiliteze luptând pe front la unităţile constituite aparte.

Aşadar: legionarii Căpitanului puşi alături, cot la cot, cu delicvenţii de drept comun. Unitatea astfel constituită este o insultă adusă Adevărului, morţilor noştri şi trecutului nostru de luptă naţionalistă şi anticomunistă.

 

      Plecarea pe front se face de la închisoare. Deci nu românul pleacă să-şi facă datoria, ci ocnaşul. Preşedinţia Consiliului de Miniştri a dat în presă cu referire la mergerea pe front a deţinuţilor politici, un comunicat, în care spune că unii comandanţi de unităţi refuză primirea deţinuţilor politici, refuz găsit explicabil şi întemeiat de Onorata Preşedinţie, din care motive se vor constitui unităţi speciale.

   Răspund că dacă armata nu are nevoie de ostaşi, nici eu nu mă pot degrada singur la acceptarea situaţiei inexprimabil de nedreaptă, de rebel şi ocnaş în care am fost pus.

   Moartea o primesc, dar umilirea Legiunii şi a trecutului meu legionar-niciodată.

   Traian Trifan, deţinut, Penitenciarul Aiud

   D-sale D-lui Ministru al Justiţiei, Bucureşti.>> (ibid., p. 71-72)

   Mai departe unul din Brazii care s-au frânt, dar nu s-a îndoit-Traian Trifan, adaugă:

   „Antonescu voia două lucruri: să arate că a rezolvat problema legionară prin eliberarea celor din închisori, eram atunci peste trei mii, şi cei instruiţi în cele două centre: Sărata şi Arciz, din Basarabia, odată trimişi pe front, să nu se mai întoarcă niciunul. Aşa după cum s-a întâmplat. Mulţi au fost împuşcaţi pe la spate.” (ibid., p. 83)

   O altă mărturie vine de la un membru marcant ţărănist Silviu Crăciunaş: „… în cursul războiului împotriva Uniunii Sovietice, mareşalul Antonescu a decis să scoată din închisori şi lagăre pe legionarii deţinuţi…, trimiţându-i pe front, cu ordine strict adresate ofiţerilor comandanţi să trimită elemente legionare în cele mai expuse poziţii de luptă, de unde să nu se mai întoarcă niciodată. Ordinele au fost executate cu stricteţe.” (Silviu Crăciunaş, Reabilitarea. Ed. Vremea, Bucureşti-2000, p. 73)

   Doctorul în Drept Victor Corbuţ, decorat cu Coroana României, cl. V-a cu Spade şi Panglica „Virtutea Militară”, trimis pe front pentru reabilitare, a luptat ca ofiţer, 3 ani în regimentul 37 Artilerie, mărturisind că: „Nici nu apucasem să dăm ochii cu inamicul ci încă mărşăluiam departe de liniile de luptă, pe drumurile desfundate ale Ucrainei, când comandantul de divizie (*) îl cheamă deoparte pe camaradul meu (*) care avea acelaşi grad cu mine şi împreună aveam comanda administrativă a câte unui grup de comandă divizie, şi-i spune: <<Uite măi Gheorghe ce mi-a spus comandantul de regiment (*) chiar acum… Îi vezi pe cei doi sublocotenenţi care merg călare alături în fruntea unităţilor lor? la primul semn suspect tragi în ei>>. Apoi maiorul s-a îndepărtat iar camaradul meu mi-a transmis şi mie cele de mai sus.” (Victor Corbuţ, Civitas Diaboli. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2005, p. 325)

   O preţioasă mărturie vine din partea preotului ortodox luptător pe frontul din Răsărit, Nicolae Crăcea, care ştia despre dispoziţia expresă dată de Şeful statului, de concentrare a legionarilor pentru reabilitare începută în Iunie 1942:  „Toţi au fost trimişi la <<Centrul 5 de instrucţie-Sărata-din sudul Basarabiei>>. Au fost formate 20 de batalioane, deci în total 12 000 de suflete au trecut pe la Sărata, murind în cea mai mare parte… Şi toţi erau reabilitaţi <<post mortem>>.” (Nicu Crăcea, Dezvăluiri Legionare. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2001, p. 35)

   În acelaşi spirit ne lasă mărturie, Dr. Şerban Milcoveanu, fostul preşedintele U.N.S.C.R: „În martie 1942 trimite pe front (e vorba de Ion Antonescu) în linia I, 15 000 intelectuali universitari cu ordin special secret de asasinare. Au fost omorâţi 14 500 şi eu sunt unul din cei 500 supravieţuitori. Tot în martie 1942 trimite pe front în batalioanele 900, 990-994 circa 4000 de elevi de liceu şi la plecarea din lagărul de la Sărata din sudul Basarabiei strigă cu voce tare: <<Veţi muri unul după altul până ce şefii voştri de la Berlin mi se vor subordona.>>

 

   Destinul a fost ca aceste batalioane de elevi de liceu să fie împinse între mitralierele sovietice trăgând din faţă şi mitralierele româneşti trăgând din spate. Întreg acest masacru şi întreagă această ruşine cu unica cauzalitate de a avea şefia Mişcării Legionare şi de a face din ea suportul dictaturii.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989. Bucureşti-2004, p. 163)

   Dr. Nicolae Bacalbaşa, citându-l pe doctorul Milcoveanu, care amintea doar batalioanele: 900, 990 şi 994, face referire la patru batalioane de elevi. Dar, având şi evidenţa Batalionului-Independent 991, consemnat de sergentul-erou Băcescu în Jurnalul său putem spune că cele patru batalioane de elevi erau următoarele: 900, 990, 991 şi 994.

   „Numai că, de pildă, ofiţerii însuraţi cu evreice care nu au acceptat să divorţeze au fost trimişi în batalioanele disciplinare. În acest mod a murit pe front un maior, citat de doctorul Şerban Milcoveanu…, trimis în cele patru batalioane alcătuite din elevi de liceu trimişi pe front pentru că aparţineau structurilor naţionaliste ale <<Frăţiilor de Cruce>>. Batalioane de sacrificiu.” (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 239)

   „Promisiunea ca şi cererea nu erau prea roze, spunea George Popescu, deoarece nu era vorba de o eliberare ci de o scoatere murdară din închisoare şi trimiterea pe front în linia întâi (pentru reabilitare, unde te aştepta o moarte sigură), cu alte cuvinte se plănuia o reabilitare prin moarte.” (George Popescu, Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului. Ed. Majadahonda, Bucureşti-1997, p. 8 )

    Toader Ioraş, consemnează mărturia despre misiunea specială privind  graţia reabilitării:

   „ Batalioanele de reabilitare în care, alături de pungaşi, cot la cot cu tâlharii de drumul mare, amestecaţi printre toate lepădăturile societăţii, sunt încadraţi şi legionarii. Aceste formaţiuni inventate de o minte plină de ură, se ştie, sunt condamnate de la început. cei care vor scăpa de focul inamic vor fi seceraţi  din spate de mitralierele româneşti.” (Toader Ioraş, „Oaspeţi” ai Marelui Reich. Ed. Gama-1997, p. 47)

   Batalionul I-Sărata-Basarabia era format din: mr. Buruiană din Moldova-compania a III-a, căpt. Costescu din Bucureşti-plutonul I, lt. Pavel Gheorghe-rezervist, din Moldova, comandaţii de grupe şi deţinuţii alcătuind 1001 suflete. Caporalul Băcescu devenit închietor al plutonului 3 sub comanda lt. Pavel Gheorghe a primit decoraţia Bărbăţie şi Credinţă cu spade. După o instrucţie scurtă şi sumară li s-a promis linia I-a în compania Batalionului „991-Independent”. Ziua de plecare: 1 Septembrie 1942. S-a traversat cu trenul Basarabia, Nistrul, Odesa, Bugul, Nipru-Petroschi, debarcând pe ţărmul mării Azov la Mariopol de ziua Sfintei Fecioare Maria, la 8 Septembrie 1942.

   Batalionul 991-Independent cu cei 1001 ostaşi s-a ataşat Diviziei a 5-a infanterie, compusă din regimentele: 8 Buzău, 9 Râmnic şi 32 Mircea-Ploieşti, 2 regimente de artilerie şi două brigăzi de specialişti.

 

   Marşul a început pe 9 Septembrie 1942-Ziua Sf. dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana din Mariopol ajungându-se pe 1 Octombrie după 750 km la Cotul Donului.

   „Mărşăluiam zilnic de dimineaţa până seara numai cu o cană de ceai şi un sfert de pâine drept hrană. Străbăteam 20, 30, uneori mai mulţi kilometri până ajungeam acolo, unde era bucătăria oprită pentru prepararea hranei… Trecând prin Dombas ajungem la Doneţ.” (ibid., p. 163)

      Asaltul asupra sovieticilor a început cu Atacul de la Cotele 201, 202, 203. Ajutaţi de o parte din Batalioanele tot de sacrificiu formate Sărata şi Arciz şi Divizia a 6-a, Batalionul 991 a pus stăpânire pe ultima Cotă a marelui Cot al Donului, împrejmuit de Valea Zorizei la circa 60 km nord-vest de Stalingrad. Divizia a 5-a făcea eforturi disperate pentru a cuceri şi ei ultima Cotă, ca să se aşeze pe acelaşi aliniament cu Divizia a 6-a: „Ni se cerea să intervenim acolo unde lupta era mai grea şi ei nu puteau, singuri, să ocupe cota respectivă sau erau contraatacaţi de ruşi. În felul acesta noi am devenit batalion de sacrificiu. Până şi ruşii aflaseră de vestitul nostru batalion de deţinuţi, astfel încât ori de câte ori ştiau că luptă cu noi intrau în panică şi se retrăgeau…Atacurile ce continuau neîncetat răriseră rândurile Batalionului 991 aproape la jumătate… Noi, Batalionul 991 Independent, cei care fuseserăm folosiţi ca batalion de sacrificiu în cele mai grele lupte, am reuşit să ne fixăm mai sigur acolo pe un deal, unde în faţă şi  puţin la dreapta se contura Valea Zarizei, împânzită toată cu lăstăriş… În seara zilei de 7 spre 8 Noiembrie, când se sărbătoresc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, un nor gros şi cu vânt de stepă a stârnit mai întâi ploaia, care s-a transformat în lapoviţă şi apoi în ninsoare.” (ibid., p. 191) Sovieticii au contraatacat, dar graţie Batalioanelor de sacrificiu, cu sacrificii mari poziţia victoriei pe Cotul Donului a fost păstrată. Un subordonat al Sergentului Băcescu l-a informat că generalul Şteflea oprind trimiterea altor trupe noi pentru întărirea poziţiei, nemţii le-au tăiat suplimentul de hrană rece: pesmeţi, marmeladă, unt, ţigări şi bomboane:

   –„Da’ cine ţi-a spus ţie toate astea? îl întrebai eu atunci trecându-mă un fior prin tot corpul.

   -Am auzit de la un ofiţer venit de la Statul Major şi trimis de generalul Şteflea să anunţe în secret mai mulţi ofiţeri de aici, de pe front, să se întoarcă în ţară pe motiv de concediu. Şi căpitanul Costescu este plecat tot în concediu, a mai adăugat soldatul…În dimineaţa zilei de 18 noiembrie, profitând de ceaţa aceea, ruşii pornesc în secret marea ofensivă ce a schimbat soarta războiului.”(ibid.,p. 203)

   Despre trădarea generalului Şteflea mărturiseşte un Român de un caracter ireproşabil şi foarte bine informat, prinţul Mihail Sturdza: „… Generalul Şteflea, omul de încredere al Generalului Antonescu, cel care nu vroia să recâştigăm acel ostrov furat (Transnistria?), care la procesul Generalului, în faţa unui tribunal comunist, s’a lăudat că a trădat tot timpul pe şeful care îşi pusese încrederea în el şi că a sabotat continuu, ca Şef al Marelui Stat Major, trimiterea trupelor pe front şi aprovizionarea lor, contribuind astfel la dezagregarea liniilor noastre pe Volga…

   Dezastrul de la Stalingrad se datora exclusiv îndărătniciei cu care Comandamentul German concentrase toate sforţările sale asupra atacului frontal al <<cetăţii>>, renunţând a priori la beneficiul manevrei, singurul generalmente decisiv în asemenea împrejurări şi apărându-şi flancurile imobilizate cu divizii româneşti răsfirate pe două fronturi, mult prea mari pentru a reprezenta o adevărată linie de apărare, aceasta împotriva obiecţiunilor reiterate atât comandanţilor locali cât şi ale Comandamentului Românesc…

   Destinele Românismului trecuseră din mâinile Mareşalului Antonescu-care de la alungarea Mişcării Legionare din Guvern rămăsese înconjurat numai de cretini politici, de slăbănogi şi de defetişti-în mâinile unei clici ce se organizase la Ministerul Afacerilor Externe sub conducerea unui foarte oarecare Niculescu-Buzeşti, moştenitori spirituali ai lui Titulescu, la Palatul Regal cu resturile lui Urdăreanu şi cu câţiva militari, ca Generalul Şteflea şi Generalul Racoviţă, amândoi în comunicaţie directă cu adversarii noştri occidentali şi sovietici.” (Mihail Sturdza, România şi Sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdută. Ed. Fronde Alba Iulia-Paris-1994, p. 244, 248-249)

   Cei doi generali trădători şi-au avut ca precursori laşitatea şi incompetenţa generalilor Teodorescu şi Aslan, care au pe conştiinţă înfrângerea ruşinoasă de la Turtucaia din 24 August/ 6 Septembrie 1916, ce a condus la marele dezastru vizând ocuparea  întregii ţări.

   Trădarea generalilor sau frica este plătită scump cu sângele ostaşilor lor din tranşee.

   Înainte de marele atac pregătit de Armata Roşie la Cotul Donului, se declanşase atât pe Don cât şi la Stalingrad o confuzie dezastruoasă, spune eroul ofiţer Aurel State: „Efective înjumătăţite prin concedii. Schimbări în comandament. Schimbări de unităţi în dispozitivul de apărare în ajunul atacului inamic, astfel ca nimeni să nu-şi cunoască poziţia sa şi nici pe a vecinilor. Rezerve trimise departe în spate. Unităţi din linia întâi care se repliau potrivit unor ordine necontrolabile, în timp ce vecinii erau lăsaţi la voia întâmplării cu flancurile descoperite.” (Aurel State, Drumul Crucii. Amintiri de pe Front şi din Gulaguri. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti-Piteşti-2013, p. 222)

   „Armata Donului era, aminteşte eroul ofiţer Radu Mărculescu-purtător al Coroanei României cu spadă şi panglică militară, în grad de cavaler, din start, sacrificată… Trimiterea acestor unităţi la distanţe cu mult peste posibilităţile noastre logistice-de unde grava precaritate în aprovizionarea cu muniţie, alimente şi echipament-, înşirarea acestora pe un front colosal de întins faţă de posibilitatea lor de acoperire, apoi lipsa de armament antitanc, de unităţi blindate, ca să nu mai vorbim de aviaţie (şi toate acestea în faţa unui inamic suprasaturat de tancuri, oameni şi muniţie), ne condamnau de la început la o înfrungere dezastruoasă… Atunci care a fost <<scopul superior>> mai îndepărtat pentru care ne-a sacrificat ca pe nişte pioni pe tabla de şah?” (Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. Ed. Humanitas, Buccureşti-2010, p. 44)

 

   Tancurile sovietice mari cât o locomotivă cu însemnele U.S.A. au ocupat adânc spatele frontului românesc. Batalionul 991, sacrificat până la 335 de suflete s-a pus în retragere mâhniţi sufleteşte, părăsind o zonă strategică deosebită cu tranşee, cu căsuţe săpate în pământ, cu viroaga acelui loc ca o fortăreaţă: <<căci de bine de rău, pe noi ruşii nu ne clintiseră până atunci nici un pas.>> (ibid., p 212)

   Vitejia şi jertfa ostaşilor români se întindea văzând cu ochii, dar la spectrul foamei soldaţilor s-a adăugat insuficienta pregătire, plus armamentul prost din dotare.

   Iată ce mărturiseşte Părintele maior Dimitrie Bejan: „Am căzut prizonier în Rusia, la Stalingrad, în iarna lui 1942, împreună cu 17 000 de români, unde am stat şase ani de zile, până în 1948. Dar nu putem spune că ne-au prins. Noi nu mai aveam nici cartuşe, n-aveam nici ce mânca. La focurile improvizate în parcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau scorojite.” (Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei. Viaţa unui Preot Martir. Hârlău-Iaşi-2002, p. 29)

   La 21 Noiembrie 1942, Sergentul Băcescu după 6 luni de front în linia I-a este rănit în timpul retragerii de un glonte trimis din spate: „Deci, din acea zi, oră şi minut întreaga Divizie a5-a a infanteriei a intrat în dezordine. Tot de la această dată s-a terminat definitiv cu existenţa Batalionului 991-Independent… Toată suflarea aceea omenească, care ne retrăgeam şi apăruserăm ca ţintă vizibilă a inamicului, am fost folosiţi ca la poligonul de tragere… Noi am fost primii oameni ai acelui război care în ziua de 21 noiembrie am luat contact cu noua armă-Katiuşa(ibid., p. 222-224)

   Dincolo de proiectile, sovieticii bombardau şi cu o puzderie de afişe cu următorul text: <<Fraţi români, predaţi-vă! De ce mai luptaţi flămânzi în interesul altora? Lepădaţi-vă de fiara fascistă! Predaţi-vă, noi nu vă facem nici un rău!>> (ibid., p. 234)

   Divizia a 6-a era şi ea făcută ferfeliţă ca celelalte corpuri de armate, peste şapte divizii, care s-au încleştat în marele cavou din Cotul Donului. Din celebrul Batalion de sacrificiu 991, se mai târau în viaţă 5 ostaşi. Din celelalte 19 Batalioane sacrificate au supravieţuit la fel de puţini soldaţi. Întunericul morţii, bezna nopţii şi fiarele roşii hămesite de sânge încercuiseră zdrenţele decimate ale bravei armate române, trădată de o parte din ofiţerii ei superiori. Armata a 6-a germană de la Stalingrad, încercuită deodată cu cea română a mai rezistat până la 2 Februarie 1943, când a capitulat.

   Generalul Platon Chirnoagă ne transmite cauzele care au condus la marile înfrângeri ale armatelor germano-române de la Cotul Donului, Stalingrad şi apoi pe toate fronturile: „Hotărârea pentru ofensiva spre Stalingrad şi Caucaz a fost comunicată prin instrucţiunea operativă nr. 41 din 5.4. 1942. Prin această instrucţiune, grupul de armate de sud trebuia întâi să distrugă inamicul de la vest de Don din faţa armatei a 6-a (la aripa stângă a grupului de armate în regiunea Harkov), după care acest grup se împărţea în alte două grupuri de armate:

   -Grupul de armate A (mareşal List)-cu armata I-a blindată şi armata a 17-a-trebuia să atace spre Stalingrad, pornind de la aripa dreaptă a grupului de armate sud şi înaintând de-a lungul cursului inferior al Donului.

   -Grupul de armate B (mareşal von Weichs)– cu armata a 4-a blindată şi armata a 6-a-trebuia să atace în lungul Donului spre Stalingrad, pornind de la aripa stângă a grupului de armate sud. Ambele grupuri de armate trebuiau să se întâlnească la Stalingrad şi să-l cucerească sau să-l distrugă prin foc. Apoi trebuiau să se îndrepte spre sud pentru a cuceri Caucazul.

   La 28 iunie a început marea ofensivă germană… inamicul n-a mai aşteptat să fie prins în cerc şi s-a retras la timp… Armata a 6-a şi-a continuat înaintarea spre est şi la 23 iulie se găsea în cotul Donului la nord de Kalaci.

   În această situaţie, comandamentul suprem german-înşelat poate de slaba rezistenţă opusă de ruşi-a renunţat să mai concentreze toate forţele în jurul Stalingradului şi a hotărât ca:

   -Grupul de armate A cu armata I-a blindată şi armata a 17-a să înainteze spre sud în Caucazul de vest, de-a lungul coastei Mării Negre, şi să pună stăpânire pe regiunea petroliferă Batum.

   -Grupul de armate B să cucerească Stalingradul cu armata a 6-a şi armata a 4-a blindată.

   Această hotărâre a fost greşala fatală.  Dacă s-ar fi aplicat integral instrucţiunea nr. 41 de la 5.4.1942-adică amândouă grupurile de armate să fi atacat la Stalingrad-acest oraş ar fi fost cucerit repede şi cu mult mai puţine pierderi. Hitler a vrut însă să ajungă în regiunea petroliferă din Caucaz înainte de venirea iernii; de aceea n-a reuşit nici într-o parte nici în cealaltă…

   Bătălia de la Cotul Donului ar fi avut cu totul alt rezultat dacă înaltul comandament german ar fi luat în considerare cererile comandanţilor români şi n-ar fi desconsiderat informaţiile trimise de pe front despre pregătirile ofensive ruse…

   Greşeli au fost, evident! Dar ele au aparţinut Înaltului Comandament German şi anume: 

1)    N-a dat trupelor române, nici înainte de plecarea din ţară şi nici după sosirea pe front, armamentul anticar şi artileria grea pe care se angajase să le distribuie acestor trupe.

2)    Nu s-a permis armatei a 3-a române să reducă, la sfârşitul lunii septembrie şi la începutul lui octombrie, capetele de pod ruseşti aflate în zona ei operativă.

3)    N-a luat în considerare informaţiile armatei a 6-a germane şi ale armatei a 3-a române, despre o foarte puternică concentrare de forţe inamice în cotul Donului.

4)    N-a adus rezerve suficiente în spatele celor două armate române, nici chiar atunci când se ştia că ofensiva inamică era iminentă.

5)    Pe la 10-11 noiembrie se ştia cu precizie că ruşii sunt gata să dezlănţuie o mare ofensivă în Cotul Donului. Dacă la Stalingrad, armata a 6-a germană dispunea de forţe considerabile, fixate de rezistenţa armatei a 62-a ruse într-o bătălie distrugătoare, armatele 3 şi 4 române, care îi asigurau flancurile, aveau diviziile întinse pe fronturi foarte lungi şi nu dispuneau de armamentul necesar unei bătălii defensive contra unui inamic dotat cu numeroase care de luptă.

 În această situaţie, era logic să se renunţe la cucerirea oraşului Stalingrad, să se retragă de acolo o parte din artileria grea, din trupe şi din masa impunătoare de armament de tot felul, şi să fie distribuite fie pe frontul celor două armate române, fie trecute în rezerva directă a acestora.” (General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice. Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 224-249)

   Cu piciorul rănit la Popliscaia, Sergentul Constantin Băcescu târăşte după el primii paşi ai prizoneratului spre încremenita Siberie, care a pustiit sufletele milioanelor de prizonieri. Erau zorii zilei de 23 Noiembrie 1942. Sergentul Băcescu a avut şansa unei intervenţii divine şi medicale salvându-şi piciorul rănit. Pe 8 Decembrie 1942, seara trenul cu prizonieri a oprit într-un orăşel al Siberiei de Nord, debarcându-i nopţilor albe siberiene.

   Ziua de 9 Martie 1943, le-a oferit deportarea a celor peste o sută de companii cu un efectiv variind între 10 000 şi 20 000 de prizonieri, în lagărul siberian 99, la 60 km sud de Caraganda din regiunea Kazahstan, la circa 12 000 km de România. În August acelaşi an îşi face apariţia o comisie numită de Liga Naţiunilor, privind controlul efectivului şi starea prizonierilor în lagăr. După ei au urmat comisari sovietici şi instructori români pentru racolarea în Diviziile ruşinii, separându-i pe români de celelalte naţiuni care formaseră nucleul Axei, pentru lagărul 99/ 4-Caraganda. După ce au fost anunţaţi de conducerea lagărului la 24 August 1944, că România s-a aliat cu U.R.S.S-ul, s-au trezit cu prizonieri români luaţi de pe frontul de la Iaşi. În lagărul de la Tambov, la poalele munţilor Urali, se aflau peste 30 000 de prizonieri ai Axei. În lagărul-sanatoriu Sunica-Siberia de Nord, 500 de prizonieri români au declanşat greva foamei pentru repatriere. Era către sfârşitul lui Decembrie 1946. În replică comandantul lagărului i-a informat că în statul sovietic greva este interzisă:

   -„… Şi de ce? Pentru ce? Şi ce vreţi? Să vă dăm drumul acasă? Să ştiţi că nu vă cheamă ţara de unde aţi plecat! Nu vă cheamă guvernul vostru în ţară! Şi apoi trebuie să munciţi ca să plătiţi ce aţi stricat…” (ibid., p. 478)

   Anul 1947, a debutat cu viscole, geruri cumplite, dar şi o rază de bucurie: posibilitatea de a scrie cărţi poştale acasă, rezumate la 25 de cuvinte. În 26 Aprilie 1947, Sergentul Băcescu a scris: „Scumpa mea mamă vei şti despre mine că sunt în viaţă şi mă aflu prizonier în URSS. Vă rog scrieţi-mi şi mie. Al vostru Costică.” Adresa, lagărul 99/4 Caraganda, regiunea Kazahstan. (ibid., p. 488) În ziua de 15 Iunie 1948, Flamura repatrierii prizonierilor români din siberii a început să fluture cu primul lot pus în mişcare luându-şi la revedere de la mina Kirova. Dimineaţa zilei de 11 Iulie 1948, a devenit pentru Sergentul Băcescu Ziua sfântă a repatrierii: -Adio, Siberieee!

   Pe 29 Iulie 1948, Constantin Băcescu şi-a îmbrăţişat mama şi pe cei găsiţi acasă.

    CONCLUZII

      Ţăranul muscelean cu 7 clase primare, dar Ostaş cu excepţionale calităţi de luptător, spirit de jertfă, strălucind în bravură, cu devotament faţă de armată, cu patos faţă de Patrie, cu zel faţă de Cruce, cu spirit eroic legendar, lasă mărturie prin Jurnalul său de război, dovada incontestabilă a cuceririi Cotului Donului de către Batalioanele de sacrificiu, între care şi celebrul 991, deschizând calea armatelor româno-germane spre victoria deplină asupra Rusiei atee, dacă n-ar fi intervenit marea trădare a unui grup de generali români. Cele 552 de file ale Memoriilor sale ne întâmpină cu trăirile întâmplărilor ieşite din comun, cu admiraţia şi spontaneitatea stilului său simplu ţărănesc care se poate prăvăli oricând peste multe opere clasice sau academice.

   Batalioanele independente, presupuse a fi de reabilitare, au fost de fapt Batalioanele de sacrificiu, care au cucerit Cotul Donului deschizând drumul spre victorie dacă nu intervenea neconcordanţa instrucţiunilor operative germane, lipsa armamentului modern promis de germani, desconsiderarea inamicului, uşurinţa cu care au privit marea ofensivă pe care o pregăteau ruşii, trădarea unor generali iresponsabili vânduţi camarilei regale şi inamicului.

   Jurnalul său-Document se prelinge pe firul apostolic: <<Nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit>> ( F. A. 4, 20)

    Istoricilor contemporani, se pare, că le este încă teamă să admită faptul că lucrările memorialistice pot constituii izvor de adevăr istoric, neînțelegând că cei care au făcut din sângele lor vărsat pe câmpurile de luptă cunună Neamului, nu au de ce să mintă atunci când scriu despre acele evenimente care le-au marcat ireversibil viața.

     Devotamentul lui pus în slujba Patriei, CONSTANTIN BĂCESCU  îl consideră ca  fiind voia lui Dumnezeu.

         Pe drumul Calvarului spre Siberia trecuse peste 7 ape mari şi, de fiecare dată,  îl rugase pe Hristos să-l salveze.

     După repatriere ajunge pădurar şi construieşte 7 fântâni mulţumindu-I Celui de Sus, Care l-a salvat.

 

      Războiul de reîntregire al Naţiei noastre a adus Crucea Eroismului şi Martiriului bravilor ostaşi dar și trădarea unor capi ai Armatei române și pierderea demnităţii pentru cei care au alcătuit Diviziile roşii ale vânzării şi trădării Neamului…

     Eroii noștri au rămas în  Pământul atâtor cimitire: Ţiganca-Basarabia, Plosca, Buniatofca, Ştern, Cotele 101, 103/ Cotul Donului, Popliscaia, Vigoda, Octeabri, Neutali, Alixandrofca, Dalnic ş.a.

 

     Știm sigur că o parte dintre ei au CRUCE doar în CERURI deoarece nimeni nu a reușit să le așeze aici măcar o cruce sortită vijeliilor ce trec încă peste ȚARĂ !

 

   Slavă şi cinstire batalioanelor de sacrificiu, armatei române şi eroului nostru, al cărui nume îl cunoaștem noi sau doar Bunul Dumnezeu !

    16 Septembrie 2016:   Brusturi-Neamţ-Dacoromânia