Anatol COVALI: Poeme
Vine uneori
Vine uneori câte-o mângâiere.
Îţi surâde blând sărutându-ţi fruntea
şi-ţi spune încet : Vrei să-ţi dau putere
ca să treci puntea ?
Care punte-ntrebi ? Cea care te duce
într-un loc superb care îţi va place,
unde n-ai să porţi a vieţii grea cruce,
trăind în pace.
Nu vreau, îi răspunzi. Aş dori-o frântă,
să nu urc pe ea chiar dacă-i măreaţă.
Vreau s-ascult mereu cum în juru-mi cântă
superba viaţă.
Mi-e drag să aud foşnet de pădure,
să admir vrăjit câmpiile-n floare,
s-ascult murmurând izvoarele pure,
răcoritoare.
Chiar dacă-mi oferi veşnica lumină
nu mă pot lipsi de-al nopţii-ntuneric
cu stelele-n roi lângă luna plină
sclipind feeric.
Cu ultimele puteri
Ce vârtej e-n sens, ce linişte-n zbucium!
Nefiresc colinzi ciudata-ţi amiazã
nesuflând în nai, ci într-un vechi bucium
ce-abia vibreazã.
Parcã-ai fi un arc a cãrui sãgeatã
cautã mereu doritele ţinte
care-atinse par pãsãri ce speriate
zboarã-n cuvinte.
Orice început nu mai are zare.
Clipele ce vin tremurã-n derutã
şi parcã auzi cum a ta plecare
zeii-o disputã.
Spre-a trãi mai faci în nervuri risipã
şi urci în dorinţi scãrile-n spiralã,
încercând sã prinzi clipã dupã clipã
când dau nãvalã.
Ştii cã n-are rost, dar ai închis poarta,
lacãte ai pus pe orice intrare
ca mãcar un timp sã-ţi pãcãleşti soarta
necruţãtoare.
Dar nu…
Viaţa mi-o iert, chiar de-a greşit
faţă de mine-ntruna
când pe nedrept m-a pedepsit
dezacordându-mi struna,
Când codrii mi i-a pustiit
întreţinând furtuna
şi crivăţul ce m-au dorit
înfrânt întotdeauna .
Îi iert pe cei care au dat
în anii mei cu parul,
pe cei care i-au ruinat
destinului meu farul,
dar nu pe cei ce mi-au scuipat
plini de trufie harul.
Vioara
Într-o orchestră de rataţi
a mea vioară cântă.
Unii ascultă deranjaţi
că mult prea mult încântă.
Chiar şi din cei ce-s fermecaţi
sunt mulţi ce o vor frântă,
fiindcă nu tace-ntre blazaţi,
ci-n armonii se-avântă.
Am pus în ea sufletul meu
şi-n loc de corzi artere,
am ca arcuş un curcubeu
ce ştie să ofere
doine care vor fi mereu
şi crivăţ şi-adiere.
Anatol COVALI
