Cuvânt și iubire

„N-avem două limbi şi două literaturi,

ci numai una, aceeaşi ca peste Prut”.

(A.Mateevici)

Pentru orice neam limba este cea mai mare comoară, este fondul de aur al spiritualitatii unui neam, pe care trebuie să-l păstreze cu sfinţenie pentru a nu pieri. Se spune pe bună dreptate că un popor există atâta timp cât îşi vorbeşte limba. Popoarele care şi-au pierdut graiul au dispărut. Dovadă sunt cele peste 100 de popoare mici din Rusia care, pierzându-şi limba şi scrisul, au dispărut, s-au topit în acest babilor cu numele „rosiane”. Dovezi sunt şi marea parte a aromânilor din jurul României, care din cauza politicilor de deznaţionalizare promovate de Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia, Ucraina ş.a. încetul cu încetul dispar.

          Despre importanţa limbii la românii basarabeni vorbesc mai multe. Limba română a fost cântată de clasicii literaturii româneşti. Constient de faptul ca numai o limbă dezvoltată poate să devină forţă motrice care duce spre civilizaţie şi propăşire, marele M. Eminescu a militat pentru valorificarea eficienta a tezaurului limbii „Măsurariul civilizaţiei unui popor astăzi e o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent etic sentimente…Numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin… Dacă în limbă nu s-ar reflecta caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ?”. „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată…” scria la 1917 A. Mateevici, poezie care din 17.08.1995 a devenit imnul Republicii Moldova. Regretatul poet basarabean N. Costenco, exilat în Siberia în perioada 1940-1955, scria: „Limba mea sfătoasă, /Creangă ce-a iubit-o /Şi-a înaripat-o- n vers Alecsandri, /Eminescu forma ţi-a desăvârşit-o /În cultura lumii spre a ne mandri”. Printre multele poezii dedicate limbii române scrise de clasicul contemporan Gr. Vieru spicuim: „În al limbilor tezaur / Pururea o să rămână / Limba doinelor de aur, / Limba noastră cea română”. Poezia lui N. Dabija „Cât trăim pe acest pământ”, avea să devină, în anii 1988-1990, Imnul Mişcării de Eliberare Naţională a basarabenilor, fiind cântat de cei peste 700 mii de participanţi la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989, care cereau dreptul la Limba Română, Alfabet Latin şi Demnitate.

Limba română şi alfabetul latin au fost obiectivele de bază ale Mişcării de Eliberare Naţională de la 1988-1989, depăşind obiectivele cu aspect economic. La toate protestele de stradă se vedeau transparante cu textul „Limbă şi alfabet”, „Codru, apa şi pământul! Alfabetul şi cuvântul!!” ş.a. Este probabil unicul stat în lume care are decretată o sărbătoare a Limbii – Limba Română, devenită de curând sărbătoare naţională a tuturor românilor. Imnul Republicii Moldova a fost scris în baza frumoasei ode limbii române scrise de A. Mateevici – Limba noastră. Din cauza prea cruntei oprimări sub aspectul limbii în perioada ţaristă şi sovietică, rusificării acerbe Limba în Basarabia a fost sacralizată. După ocuparea ei în a. 1812 Rusia ţaristă a stăruit prin toate mijloacele (colonizare, rusificare acerbă prin şcoală, biserică, administraţie, armată) să transforme Basarabia într-o gubernie, iar pe românii basarabeni – în adevăraţi ruşi. S-a întâmplat însă o minune. Ruşii, ucrainenii, bulgarii aduşi în Basarabia se moldovenizau. Unul dintre cei mai aprigi susţinători ai rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut”. Iar academicianul Berg recunoştea: „Trebuie de notat că rutenii hotineni, acolo unde vin în contact cu moldovenii, se românizează. Astfel, satul Colencăuţi este locuit de rusnaci românizaţi…Un şir de cercetători au remarcat această moldovenizare a populaţiei rutene care se întinde nu numai la limbă, ci şi la felul de viaţă”. Acerst proces de moldovenizare a ucrainenilor a avut loc mai intens în alte zone ale Basarabiei.

Românii basarabeni, în mare parte au supravieţuit, renăscând ca pasărea Phoenix prima oară la 1918 după acerba rusificare ţaristă de peste 100 de ani şi la 1989 după rusificarea sovietică diabolică promovată sub masca internaţionalismului proletar de peste 70 de ani (mă refer la raioanele de est – Transnistria). Conaţionalii noştri din Transnistria, aflaţi în „raiul ruso-sovietic” doar cu 20 de ani mai mult decât noi, sunt alţii, gândesc altfel, vorbesc altfel. Dacă imperiul ruso-sovietic ar mai fi existat vreo 50 de ani, probabil că noi, ca exponenţi ai naţiunii române, am fi dispărut, iar limba vorbită (şi la bucătărie) ar fi fost limba rusă. Ceea ce ne-a salvat întrucâtva de la asimilare completă a fost acea vecinătate permanentă favorabilă pentru menţinerea flăcării aprinse (mă refer la ţara-mamă de peste Prut). În perioada ţaristă intelectualitatea basarabeană se refugia peste Prut pentru a-şi păstra limba şi istoria. În perioada sovietică, pentru cei rămaşi în Basarabia graţie, progresului tehnic, limba română trecea Prutul, chiar dacă acesta avea şapte rânduri de sârmă ghimpată şi era păzit vigilent.

După alegerea la 19 mai 1987 a unui nou Consiliu al Uniunii Scriitorilor din RSSM şi a scriitorului D. Matcovschi în funcţia de redactor-şef al revistei „Nistru” a devenit posibilă publicarea eseului „Veşmântul fiinţei noastre” de V. Mândâcanu (1988), în care se punea problema repunerii limbii române în toate sferele de activitate şi revenirii ei la alfabetul latin. După alegerea lui N. Dabija la Congresul VI^-lea al Scriitorilor din Republica Moldova (6 mai 1986) în funcţia de redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta“, săptămânalul „Literatura şi Arta”, organ al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, publicaţie ce a declanşat la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia, a crescut de la tirajul de 2000 de exemplare la cel de 260000 de exemplare în 1989-90, fiind „ziarul literar cu cel mai mare tiraj din Europa”. De menţionat că la 15 iunie 1989, cu aproape trei luni înainte de adoptarea Legii privind trecerea la alfabetul latin, sub coordonarea lui N. Dabija săptămânalul Literatura şi Arta iese în grafie latină.

Fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească a fost practic unica din spaţiul sovietic care a formulat scopul de bază al redeşteptării naţionale revenirea la limba maternă în straiul ei natural – alfabetul latin, surghiunit îndată după ocuparea Basarabiei de regimul sovietic la 1940. De ce problemele limbii au fost prioritare, prevalând chiar şi faţă de cele economice? Întotdeauna harnicul nostru ţăran îşi câştiga (drept, pin multă sudoare) hrana materială. Ceea ce ia lipsit mai mult, în special, în perioada ţaristă – hrana spirituală. Instruirea în şcoală, slujbele în biserici, toată administrarea – de la cel mai înalt funcţionar până la cel mai de jos funcţionăraş  se făceau exclusiv într-o limbă neînţeleasă lui – limba rusă. Şi în perioada de ocupaţie sovietică (după 1940) instruirea s-a făcut mult timp în limba rusă, iar Dumnezeu în genere a fost izgonit din Basarabia de sataniştii comunişti.

Dar şi după adoptarea Legilor despre limba română în straiul ei natural drept limbă de stat duşmanii nu s-au liniştit nici până astăzi. Au fost diferite încercări de a fundamenta „ştiinţific” existenţa limbii moldoveneşti. Una din aceste „opere ştiinţifice” este şi scandalosul „dicţionar moldovenesc-românesc” al lui V. Stati. În „cuvântelnicul” lui Stati totul e inversat. De exemplu, ţăranul nostru, spunând în frumosul grai moldovenesc al limbii române: „Am mâncat colţunaşi cu cartofi şi am băut un pahar de vin roşu”, va trebui să spună în „limba moldovenească” a lui Stati: „Am hălit haidamaci cu chelea cu handraburci şî am chilit pe gîtireadză o haleaucă de preamoi”. Cum vă place domnilor? Ce s-ar alege atunci din viul grai moldovenesc dacă oamenii din satele noastre vor începe să vorbească după „dicţionarul lui Stati”?

Lacheii Kremlinului împing cu înverşunare ideea aşa zisei „limbi moldoveneşti”, iar pe a lor (rusa – n.n.) o iau sub protecţie de stat. Preşedintele Rusiei, V. Putin, a promulgat legea, care îi obligă pe imigranţi să susţină un examen privind cunoaşterea limbii ruse. Chiar şi măturătorii de stradă în Rusia trebuie să cunoască limba rusă, iar în acest colţ de ţară uitat de Dumnezeu chiar marii demnitari din parlament îşi permit să vorbească în limba altui stat (limba rusă – n.n.). „Peştele de la cap se strică”, spune o veche zicală. Pe când, sti­maţi aleşi ai poporului şi stimate domnule Preşedinte al Republicii, va fi adoptată şi în Republica Moldova o lege similară cu cea din Rusia? Din păcate pentru o mare parte dintre ei ar fi mai prejos de amorul lor propriu de „rasă superioară” să înveţe „limba aborigenilor”.

Pe lângă puzderia de năuci autohtoni unul dintre aceştia este şi şeful Comisiei pentru Afaceri Externe din cadrul Dumei ruseşti, Aleksei Puşkov, care a declarat recent (după declararea de Curtea Constituţională a denumirii limbii oficiale drept limba română): „Republica Moldova a recunoscut limba română drept limbă oficială, contrar prevederilor propriei Constituţii (ca să vezi, mare apărător al constituţiei noastre!). Acesta este încă un pas spre despărţirea definitivă de Transnistria” (!!!). Încă din 1989 guvernanţii ruşi şi-au ascuns planurile de anexare a acestui teritoriu prin acest fals argument. La unul din mitingurile organizate în la Comrat (cu implicarea Rusiei) o oarecare Maria Ivanovna vocifera din toţi bojocii: „My skajem reshitel’noe NET rumynskomu yazyku v Moldove (Noi vom spune un NU categoric limbii române în Moldova). Ca să vezi, ei, vreo 4% din populaţie, ne vor dicta nouă, băştinaşilor, ce limbă vorbim!

Deşi legislaţia lingvistică a fost adoptată în urmă cu apr. 27 de ani, aceasta nu se aplică în toate sferele de activitate din Republica Moldova. Avem o clasă distinctă a guvernanţilor, care şi astăzi, după 27 de ani de la decretarea acestei legi, o numesc cum vor: „limbă de stat”, „limbă maternă”, „limbă natală”, iar în ultimul timp tot mai mult – „limbî moldovneascî”.  Iar insti­tuţiile statului continuă să boicoteze limba română, fără a fi sancţionate.

Totuşi în urma adoptării acestei legi avem astăzi mai multe generaţii de tineri, care gândesc şi se exprimă corect într-o română perfectă.

Valeriu Dulgheru