Din gândirea interbelică românească – Traduceri de George Anca
Din gândirea interbelică românească
Lucian Blaga: Arhetipuri, din cele mai diverse, putem întrezări ca nuclee efective în jurul cărora se închegă atîtea din plăsmuirile de cultură, dar în aceste procese de creaţie, arhetipurile apar „totdeauna” modelate „în tipare stilistice”, fiind dominate de acestea, cîtă vreme în fanteziile psihopaţilor arhetipurile îşi fac simţită prezenţa ca nişte „complexe autonome”… În marginea unor asemenea consideraţii se poate emite ipoteza că în viaţa psihică-spirituală a fiecărui individ uman arhetipurile şi factorii stilistici sunt efectiv prezenţi ca nişte „puteri”. Cînd între aceste puteri se declară un dezechilibru, în sensul că, prin energia inerentă lor, factorii stilistici nu mai sînt în stare să domine arhetipurile, este dată posibilitatea eşuării individului în psihopatie.
Lucian Blaga: Archetypes, out of most different ones, we can envision as effective nuclei around which so many creations of culture coagulate, but in these processes of creation, the archetypes appear „always” modelled „in stylistic patterns”, being dominated by these, as long as in fantesies of psychopats some „autonomous complexes” make felt their presence… In marge of such considerations it can be emited the hypothesis that in pshichic-spiritual life of each human individual the archetypes and stylistic factors are effectively present like certain „powers”. When between these powers is declared a disequilibrium, in the sense that, through the enrgy inherent to them, the stylistic factors are not any more able to dominate archtypes, is given the failure of the individual in psychopathy.
Constantin Rădulescu-Motru: Poporul nostru n-a putut câştiga, ce e drept, în trecutul său, nici deprinderile unei munci disciplinate, care fac înflorirea activităţii industriale de aiurea; nici deprinderile comerciale şi spiritul de prevedere cu care sunt înzestrate alte popoare; nici ajutorul pe care religia, ştiinţa şi arta l-ar fi putut da destoiniciei sale sufleteşti; nici una din acele deprinderi superioare care dau o actualitate culturii desăvârşite, aşa cum s-ar înţelege o asemenea cultură în apusul Europei! Dar lipsa acestor deprinderi nu a fost împlinită cu deprinderile pe care le vedem la dânsul astăzi. În viaţa lui artistică era naivitatea, dar nu grotescul; în viaţa sa intelectuală, limitarea, dar nu minciuna; în viaţa sa morală, simplitatea, dar nu totala pervertire a caracterului…
Constantin Rădulescu-Motru: Our people couldn’t gain, what is right, neither habituations of disciplined work, which make the flourishing of industrial activity from elsewhere; nor commercial habituations and spirit of prevision with which are endowed other peoples; nor help which religion, science and art could have given to his soul competence; nor one of those superior habituations which give actuality to perfect culture, as such culture would be understood in the West of Europe! But the lack of these habituations wasn’t fulfiled with habituations we see today to it. In artistic life, it was naivety, but not the grotesque; In its intellectual life, limitation, but not the lie; in its moral life, simplicity, but not total perverting of character…
Petre Andrei: Mulţimea nu are o reflexiune logică şi critică, ci gândeşte mai mult prin imagini şi simboluri, subiectul fiind confundat totdeauna cu obiectul, iar preferinţele luate drept realităţi. Drapelele, culorile, emblemele, uniformele, toate contribuie la producerea unor adevărate halucinaţii colective. Adevărurile şi ideile reuşesc mai puţin să mişte mulţimile decât iluziile. Mulţimea are în genere caracter dinamic, uneori chiar patologic şi acest dinamism se realizează prin iluzii, prin fantezie, prin tendinţe mistice. Unei mulţimi i se sugerează uşor convigeri, dar acestea se schimbă tot atât de repede, după cel care o conduce sau care îi vorbeşte. Există chiar o tehnică a oratoriei pentru mulţime, care duce la rezultatul dorit. Cine ar încerca să raţioneze critic şi să exprime îndoieli în faţa unei mulţimi e de la început condamnat la nesucces, pentru că mulţimea are nevoie de afirmări hotărâte, de formule care să se repete tipic şi invariabil şi să se supună cu convingere, căci ea e afectivă şi dinamică.
Petre Amdrei: The multitude has no logic and critical reflexion, but thinks mostly through images and symbols, the subject being always confounded with the object, and preferences taken as realities. The flags, culors, emblems, uniforms, all contribute to produce true collective hallucinations. Thr truths and ideas succeed in moving the multitude lesser than illusions. The multitude has generally a dynamic charater, sometimes even pathological and this dynamism is realized through illusions, through fantasy, through mystical tendencies. It is easy to suggest convictions to a multitude, but this changes so quickly, according to that he leads it or who speak to it. There is even a technique of oratory for multitude, whic leads to desired result. Who would try to reason critically or to express doubts in front of a multitude is from beginning condemned to ill success, because the multitude needs decided affirmations, formulas to be repeated typically and with conviction and to obey with conviction, for it is affective and dynamical.
Nae Ionescu: Numai la noi a fost altfel. Neînţelegând că situaţia creată prin instaurarea noului stat românesc cerea nu numai altă metodă de lucru, ci şi o altă mentalitate, încredinţată că vechea formulă de viaţă antebelică va fi iarăşi valabilă, „căci lucrurile vor reintra în făgaşul lor”, noi nu am cumpănit decât oportunitatea şi „momentul” reîntronării vechiului regim… În beneficiul cui şi în ce scop se întâmplă toate acestea? O concepţie precisă şi unitară nu se desenează în activitatea regimului. Măsurile care se iau şi legile care se votează arată cel mai slăbănog eclectism; unei soluţii clasic liberale i se opune una etatizantă; noi monopoluri de stat se instituie, pe când altele vechi se desfiinţează. Formulele cunoscute de guvernare şi-au pierdut elasticitatea şi pârâie în încheieturile lor anchilozate de bătrâneţe. Vechiul plan, crearea capitalului naţional, înţeles îngust şi urmărit pe căi care nu mai sunt decât fundături, devine din ce în ce mai des un interes mărunt de partid şi de stăpânire politică. Situaţia reală a ţării, dezolantă.
Nae Ionescu: Only to us it was otherwise. Not understanding that the situation created through insturing of new Romanian state requirred not only another working method, but also other mentality, convinced that the old formula from before the war will be again valid, „that the things will enter in their track”, we didn’t ponder but only the opportunity and the „moment” of reinthronisation of the old regime…In the benefit of whom and with what purpose happen all these? A precise and unitary conception is not drawn in the activity of the regime. The measure taken and the voted laws show leanest eclecticism; to some classic liberal solution one etatiste is opposed ; new state monopolies are instituted, while other old are annulled. The known formulas of government have lost their elasticity and cracks in their joints stiff by old age. The old plane, creation of national capital, narrowly understood and followed on ways which are by now only blind alleys, becomes more and more frequently a trifling interest of party and political domination. Real situation of country, distressing.
Petre Ţuţea: Nu te poţi cunoaşte singur.- Credinţa ne învaţă că omul nu e un model al existenţei. El imită modele transumane, dacă vrea să se depăşească. – Toată viaţa m-am pregătit să mă rog, dar nu am reuşit să spun decît primele cuvinte. – Aspiraţia e doar o tendinţă, iar nu o participare. – Cu Eliade am vorbit totdeauna împreună şi ne-am înţeles separat. – Cioran nu e deloc disperat. – Sînt două mari principii care se zbat într-o conştiinţă autentică: principiul autorităţii şi principiul libertăţii. – Orice mare inteligenţă e o pedeapsă. – Omul basculează între libertate şi moarte. – Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sînt de meserie român! – Nae Ionescu era teocentric perfect, adică spunea cam aşa: fac cu umilinţă tot ceea ce fac la nivelul meu, având perpetuu supraordonarea Divinităţii şi limitarea mea, din raţiuni transcendente, în timp şi în spaţiu… – Acum, filosofii sînt eseişti. În mod concret, filosofia nici nu poate fi decît combinatorie, stilistică, ascultînd de o lege mai largă: omul nu creează, ci alcătuieşte. – Legionarismul a căutat românul în sine… N-a putut. A rîvnit peste limitele puterii lui. – În generaţia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu şi inteligent… – poate sînt nedrept -, ca să trăieşti comod, fără inteligenţă, trebuie să te muţi. – Nu ştiu cine a spus, eu sau Cioran: Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român! – Scoţînd călugării pe Calea Victoriei în pas de defilare, nu faci nici istorie, dar nici nu afirmi credinţa, pentru că funcţia monahului este de a participa rugător la viaţa cetăţii, iar nu de a participa direct, implicativ. – Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria. – Un sfînt poate fi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune. E posibilă minunea ca faptă a lui, dar la geniu, nu. Geniul face isprăvi, nu minuni. – Babele evlavioase merg la absolut rugîndu-se, iar filosoful trăncănind silogisme…
Petre Ţuţea: One can’t know one self alone. The faith teaches us that man is not a model of the existence. He imitates transhuman models, if he wants to surpass himself. All my life I prepared myself to pray but I did succeed to say only the first words. Aspiration is only a tendency, and not a participation. With Eliade we spoke always together and understood separately. Cioran is not desperate at all. There are too great principles which struggle in an authentical consciousness: the principle of authority and the principle of freedom. Any great intelligence is a punishment. The man oscilates between liberty and death. If it exists a science of nation, I am of profession Romanian!Nae Ionescu was perfectly theocentric, that is he sayd like this: I do with humility all I do at my level, having perpetually supraordination of Divinity and my limitation, from transcendent reasons, in time and in space… Now, the philosophers are essysts. In concrete manner, the philosophy can not be but combinatory, stylistique, listening to a larger law: man doesn’t create but makes. The Legionarism searched Romanian in the self… It couldn’t. It coveted over limits of its power. In my generation, Noica was considered interesting, but not also intelligent… – perhaps I am injust -, in order to live comfortable, without intelligence, you must move. I don’t know who said, I or Cioran: Eminescu has the merit to have saved the honour of Romanian people! Taking out the monks on Calea Victoriei/The Way of Victory in step of defiling, you neither make history, but nor you affirm the faith, because the function of monach is to participate praying to the life of city, and not to participate directly, implicatively. Jesus Christ is the eternity which points the history. A saint can be illiterate but is superior to a genius, because the idea of sainthood is tied to idea of wonder. It is possible the wonder as a deed of him, but to genius, not. The genius makes deeds, no wonders. The pious old women go to the absolute by praying, and the philosopher babbling syllogisms…
Dumitru Stăniloae: Meritul filosofiei existenţiale este că a descoperit superioritatea absolută a persoanei faţă de lucru, de natură, de realitatea impersonală, fie ea chiar spirituală, şi, în acelaşi timp, superioritatea raportului dintre persoane, dintre care ea şi tu, în comparaţie cu raportul dintre persoană şi lucru. Raportul dintre persoană şi persoană e ceva cu mult mai generator de viaţă, e un raport perfect, de-o plenitudine până la care nici nu poate visa să se ridice trăirea săracă ce o încearcă persoana în raport cu impersonalul. Numai raportul cu alte persoane te poate face să-ţi trăieşti din plin viaţa, numai el e în stare să-ţi răscolească toate ambiţiile, sentimentele; numai conştiinţa că te urmăresc alte persoane face să urce din adâncurile tale, pe care nici nu le visai conţinând ceva, puteri de creaţie sau de distrugere de-a dreptul uriaşe. În schimb, raportul cu un lucru nu poate scoate din somnolenţa şi indiferenţa în care eşti cufundat decât vibraţii obosite, superficiale, fără rezonanţe în adânc. Dacă apreciezi totuşi, adeseori, cu pasiune anumite lucruri, o faci tot de dragul persoanelor care ştii că te urmăresc.
Dumitru Stăniloae: The merit of existentialist philosophy is that it has discovered the absolute superiority of the person face to the thing, to nature, to impersonal reality, be it even spiritual, and, in the same time, superiority of relations between persons, out of which she and you, in comparison with relation between person and thing. The relation between person and person is something much more generator of life, is a perfect relation, of a plenitude upto which it can not even to dream to rise the poor living which is tried by person in relation to the impersonal. Only the relation with other persons can make you to live completely your life, only it is capable to stir all your ambitions, sentiments; only conscience that other persons follow you makes to come up from your depths, which you even dreamt containing something, powers of creation or of destruction straight away gigantic. In exchange, the relation with a thing can not take out from somnolence and indifference in which you are plunged but tired, superficial vibrations without resonances in depth. If you appreciate however, often, with passion certain things, you do it for the sake of persons you know they follow you.
Mihail Manoilescu: Trecem printr-o criză gravă, din care ar putea să iasă orişice, chiar şi o catastrofă care să prăvălească iarăşi neamul omenesc în adâncurile, pline de oroare ale animalităţii primitive, nu ne poate lăsa indiferenţi. Facem şi noi parte din lumea, de a cărei soartă e vorba. Ne găsim chiar în unele din punctele ei cele mai expuse; ne putem astfel aştepta la mai multe şi la mai mari neajunsuri decât alţii. Trebuie dar să examinăm şi noi, de pe meleagurile aşezării noastre geografice şi la lumina aşezămintelor noastre istorice, temerile, atât de neliniştitoare, ale atâtora din conducătorii de astăzi ai popoarelor, ca să le vedem îndreptăţirea, să tragem consecinţele şi, eventual, să ne luăm măsurile. Este oare depresiunea ce, în chip vădit, apasă asupra conştiinţei contemporanilor noştri, numai un efect întârziat al „nevrozei postbelice”, pe care au lăsat-o după ele zdruncinările şi prăbuşirile produse de sângerosul conflict de acum două decenii? Sau are poate şi cauze obiective, independente de tulburările subiective ale sensibilităţii oamenilor, şi care o impun, ca atare, şi celor mai echilibraţi dintre ei?
Mihail Manoilescu: We pass through a grave crisis, from which it can come out anything, even a catastrophy wich to throw down again human kin in depths, full of horror of primitive animality, can not leave us indifferent.We make part, too, from thw world, of whose fate is the word. We find ourselves even in its most exposed points; we can so expect more and bigger troubles than others. So we also must examine, from parts of our geographical settlement and at light of our historical settlements, the fears, so upsetting, of so many of today leaders of peoples, in order to see their justification, to draw the consequences and to take our measures.Is it the depression which, obviously, presses over consciousness of our contemporaries, only a late effect of „postwar neurosis”, which left behind them the jolts and falls produced by the bloody conflict of two decades ago? Or has it perhaps objective causes, independent of subjectives troubles sensibilities of the people, and who impose, as such, also to those more balanced among them?
Mircea Florian: Caracterul naţional nu e inerent filosofiei, pentru că cuvântul nu e cuprins în structura conştiinţei. Moravurile, literatura, arta sunt naţionale, nu sunt filosofia. Realitatea nu se schimbă, după cum e privită sau intuită de filosofi aparţinând unei naţionalităţi sau alta. Numai voinţa de a gândi şi de a explora e naţională, iar sub acest raport diferenţele etnice se confundă cu cele individuale. În cadrul generos al explorării filosofice, emulaţia dintre popoare nu e numai îngăduită, dar chiar binefăcătoare. Însă norma supremă a explorării rămâne adevărul, chiar dacă până în prezent n-a fost descoperit.
Mircea Florian: The national character is not inherent to the philosophy, because the word is not comprised in the structure of consciousness. The morals, literature, art are national, not so the philosophy. The reality doesn’t change according to how it is looked at or intuited by philosophers belonging to a nationality or another. Only the will of thinking and exploring is national, and in this respect the ethnical differences are confounded with those individual. In the generous frame of philosophical exploration, the emulation between peoples is not only permitted, but even benefiient. But the supreme norm of exploration remains the truth, even if untill present it wasn’t discovered.
Al. Constantinescu: Dacă n-ar exista inexistentul, dacă nu ne-ar pândi moartea, timpul s-ar confunda cu eternitatea şi istoria cu Paradisul. Moartea condiţionează genetic istoria şi dă existenţei tensiunea pateticului. Timpul creşte din moarte şi trăieşte din raţiunea ei. Ce-a fost mai întâi: moartea sau timpul? Moartea, în sens absolut, ar exclude posibilitatea logică a timpului; dar moartea relativă postulează prealabilitatea vieţii. Şi viaţa? Fiind câştig în dauna morţii, pare subsecventă ei… În infinitul lumii, nu există început şi sfârşit; numai în lumea noastră îngustă, lucrăm cu asemenea artificii de logică antropomorfică. Numai pe portativul istoriei umane sunt valabile filosofiile noastre, la cheia „antropos”-ului, major sau minor.
Al. Constantinescu: If the inexistent wouldn’t exist, if the death wouldn’t watch us, the time would confound with eternity and the history with the Paradise. The death conditionates genetically the history and gives to existence the tension of the pathetic.The time grows from death and leaves from its reason. What was it firstly: death or time? Death, in absolute sense, would exclude logical possibility of time; but relative death postulates the precedence of life. And life? Being gain in damage of death, it seems subsequent to that…In the infinity of the world, it doesn’t exist beginning or end; only in our narrow world, we work with such artifices of anthropomorphic logic. Only on the stave of human history our philosophies are valid, at key of major or minor ‘anthropos’ .
Mircea Vulcănescu: Sub întâmplare insul. Sub ins Dumnezeu. Dumnezeu fiinţă lucrătoare. Dumnezeu singura fiinţă lucrătoare. Paradoxul. În şi de peste lume. E opunere? Diavolul. Prima încercare de cercetare a ceea ce stă sub fiinţa întâmplării ne-a dizolvat-o în lumea cea mare a felurilor de a fi. A doua ne-a dus la descoperirea insului, prima fiinţă substratuală care unifică întâmplările, dându-le chip, rost şi împlinire, ori soartă. Am văzut însă, cu toate că insul este o fiinţă deplin existentă, fiinţa lui nu e de sine stătătoare; singurătatea de fiinţă care-l constituie nu-i ajunge, ci cată a se depăşi, aflându-şi din însuşiri un chip, şi în lume un rost, şi-n vreme o soartă, pe care, abia aflându-le, îl găsim existând deplin.
Mircea Vulcănescu: Under happening the ins. Under ins God. God ins with face. God working being. God single working being. The paradox. In and from over world. Is opposition? The devil? The first attempt of research of what stays under being of happening dissolved us in the great world of manners of being. The second one brought us to discovery of ins/individual, first substratum being which unifies the events, giving them shape, sense and fulfillment, or fate. We have seen yet, even the ins/individual is fully existent being, his being is not independent; the solitude of being which constitutes him is not sufficient, but tries to self exceed, finding out of features a shape, and in the world a sense, and in the time a fate, which, only discovering them, we find him living completely.
Dan Botta: Radiosul univers al românului şi lumea perfectă a concepţiei sale e neîndurată.
Acesta este sensul întreg, singurul sens al pesimismului eminescian. Eminescu adoră lumea, o contemplă cu nesaţiu, se îmbată – ca în versurile „Rugăciunii unui dac” – din fântânile splendorilor ei, dar el se ştie a fi sortit durerii. Aşa se explică acel sentiment „dureros de dulce” al existenţei şi tot ce în versurile sale este explozie de durere şi imn de bucurie laolaltă. El împingea pesimismul său – dacă acesta este pesimism – până acolo unde-l împing românii. Cărţile lui Schopenhauer nu i-au dat nici măcar conştiinţa lui. Ea e vie de secole în poporul românesc. Românul spune: „Fac umbră pământului”. Am pus odinioară acest cuvânt în legătură cu credinţele Thraciei: existenţa aruncă o pată pe corpul luminos al lumii, viaţa e o vină, un păcat. Mărturia lui Herodot, care însemnase această credinţă a Thraciei, e confirmată deplin de poporul românesc. „Umbră pământului”, sentimentul acesta de supremă amărăciune, de singurătate şi de inutilitate supremă, străbate poezia eminesciană. Sunt momentele celei mai mari depresiuni. Ele nu exclud – dimpotrivă – conştiinţa infinitei frumuseţi a lumii. Ele rostesc setea desprinderii de contingenţial, setea evaziunii, a extazului. Ele invocă moartea – ca prag al bucuriei, al acelei regiuni în care se deschid perspectivele frumuseţii supreme, putinţa participării la viaţa frenetică a totului – comunicaţia eternă, cuminecătura elementelor.
Dan Botta: The radiant universe of the Romanian and perfect world of his conceptions is unendured. This is the entire sense, single sense of Eminescu’s pessimism. Eminescu adores the world, contemplate it greedily, gets drunk – like in the verse of „Rugăciunea unui dac”/The prayer of a Dacian – from the fountains of its splendours, but he knows himself destined to sorrow. So it explains that sentiment „dureros de dulce”/sorrowfully sweet of existence and all what in his verse is explosion of sorrow is anthem of joy alltogether. He pushed his pessimism – if this is pessimism – up to there where Romanians push it. Books of Schopenhauer didn’t give neither its conscience. It is alive since centuries in Romanian people. The Romanian says: „I make shadow to the earth”. I put once this word in connection with believes of Thracia: the existence throws a spot on luminous body of world. Life is a guilt, a sin. The testimony of Herodot, who had noted this faith of Thracia, is confirmed enirely by Romanian people. „Shadow to earth”, this sentiment of supreme bitterness, of solitude and supreme uselessness, goes through Eminescian poetry. There are moments of deepest depression.They don’t exclude – on the contrary – the conscience of infinite beauty of world. They utter the thirst of detachment from the contingential, the thirst for evasion, of the extasy. They invoke death – as threshold of joy, of that region where are open the perspectives of supreme beauty, the power of participation to phrenetic life of the whole – eternal comunication, cuminecătura/the eucharist of elements.
Dumitru Cristian Amzăr: Marele şi unicul gând al noului tineret român nu este nici „fascismul”, nici „antisemitismul”, cum le e teamă celor cari ar avea ceva de pierdut de pe urma acestor tendinţe, ci cu totul altceva: e gândul unei adânci reînnoiri lăuntrice a Românului de pe toate treptele sociale – o năzuinţă de natură spirituală, educativă, religioasă aproape. Tineretul de azi nu are nici ambiţia de a crea o „cultură românească la înălţimea” celorlalte popoare, cu care s-ar lua oarecum la întrecere; şi tot aşa de puţin nutreşte ideea unui „imperialism” oarecare, îngustând dreptul la viaţă al altor popoare. Idealul românesc al acestui tineret nu este nici de rămânere la mărunta gospodărie a unei politici de suprafaţă, nici semeaţa întindere în lături, peste drepturile şi năzuinţele altora; el rămâne, din toate aceste puncte de vedere, la politica istorică a poporului român: apărându-şi sărăcia şi nevoile, şi neamul. Idealul lui este de adâncime în ceea ce voieşte să schimbe, de înălţime în ceea ce vrea să înfăptuiască. Tineretul de azi nu mai crede în schimbarea formelor de deasupra, în înlocuirea oamenilor de la conducere cu alţii la fel cu ei, în puterea de la sine a legilor şi instituţiilor. Gândul lui este să reînnoiască viaţa societăţii româneşti nu în formele, ci în „spiritul” ei, nu în înfăţişarea exterioară, ci în „rânduiala ei lăuntrică”. E vorba, aşadar, de o schimbare a „omului însuşi”, a felului său de a fi, de a gândi şi de a lucra, iar nu de înlocuirea oamenilor unii prin alţii. E vorba să atingem, în sporirea noastră lăuntrică, o nouă treaptă de „omenie”, de adâncă şi înaltă omenie, care să ducă neamul românesc la adevărata fiinţare şi întregire de sine în cugetul şi fapta lui istorică.
Dumitru Cristian Amzăr: The great and unique thought of the new Romanian youth is neither „fascism”, nor „antisemitism”, how are afraid those who would have something to loose from the following of these tendences, but something totally different: it is the thought of deep inner renovation of the Romanian from all social steps – an aspiration of spiritual, educational, almost religious nature. The youth of today has neither ambition to create a „Romanian culture at hight” of the other peoples, with wich would enter somehow into competition; and as little nourishes the idea of a certain „imperialism”, narrowing the right to life of other peoples. The Romanian ideal of this youth neither of remaining to the small household of a policy of surface, nor of daring lenghtening beside, over the rights and aspirations of others; it remains from all these points of view, to historical policy of Romanian people: defending its poverty, and needs and kin. Its ideal is of profoundness in what it wants to change, of hight in what it wants to realise. The youth of today doesn’t believe any more in the change of forms from above, in replacement of people from leadership with other of same kind as them, in power in itself of laws and institutions. Its thought is to renovate the life of Romanian society not in its forms, but in its „spirit”, not in exterior appearance, but in „its inner rânduială/good order”. It is question, therfore, of a change of „man himself”, of his manner to be, to think and to work, and not of replacement of people ones through others. It is question to touch , in our inner growth, a new step of „omenie”/humanity, which to bring Romanian people to the true beingness and completion of self in its historical thought and deed.
Alexandru Dragomir: Judecarea unei doctrine intelectuale trebuie făcută strict pe teren intelectual, adică prin dezbateri de bună-credinţă şi cu argumente teoretice, iar nu autoritare. Mai anevoios este când teoria se referă la probleme politice. Iau un caz clasic: Hitler şi doctrina sa. Aici se teoretizează războiul unui „Volk ohne Raum”( de unde şi nevoia cuceririlor în vederea dobândirii unui spaţiu vital), se afirmă superioritatea „rasei” germane, având drept consecinţă degradarea teoretică a altor „rase”, portivit unei ierarhii în care pe primul loc se află evreii, apoi slavii, francezii, englezii etc., totul având drept consecinţă până una- alta persecuţia şi exterminarea evreilor. Este de ordinul evidenţei absolute (ceea ce înseamnă „fără discuţie”) că această doctrină este şi falsă, şi rea; falsă, pe criteriul adevăr-fals şi rea până la cruzime, pe criteriul bine-rău. Numai că falsitatea şi răul acestor teorii nu au împiedicat accesul la putere al lui Hitler, vina pentru ascensiunea lui nu revine numai unui „intelectual” (şi mai ales nu în unica lui calitate de intelectual), ci cade în seama multor oameni, printre aceştia aflându-se desigur şi intelectualii. În ce priveşte teoria marxistă, care este teoria unui intelectual şi a unui luptător politic, deosebim înlăuntrul ei o teorie economică (plusvaloarea etc.), o teorie socială (lupta de clasă) şi o teorie filosofică (materialismul istoric), care, îmbinate, constituie o teorie mai mult sau mai puţin coerentă… E greu să spui că intelectualii şi politicienii au răspundere. Ce răspundere au avut Hitler şi Stalin? Ce răspundere a avut Marx pentru teoria marxistă? Cum poţi trage la răspundere pe un prost guvernator? Dacă l-ai ales (liber), răspunzi şi tu. Cum poţi gândi măcar să-l tragi la răspundere pe Ptolomeu de la Copernic încoace? Dar, pe de altă parte, cum pot fapte cu atât de grele consecinţe (precum o proastă guvernare sau o teorie greşită) să fie fără răspundere?
Alexandru Dragomir: The judging of an intellectual doctrine must be made strictly on intellectual ground, that is through debates of good faith and with theoretical arguments, and not authoritary. More difficult is when the theory refers to political problems. I take a classical case: Hitler and his doctrine. Here is theorised the war of a „Volk ohne Raum” (from where also the need of conquerances in view of acquiring a vital space) it is affirmed the superiority of German „race”, having as consequence degradation of other „races”, according to a hierarchy in which on the first place are the Jews, then, Slaves, Frenchmen, Englishmen, etc., all having as consequence for the time being persecution and extermination of Jews. It is of order of absolute evidence (what means „without discussion”) that this doctrine is both false and bad; false, on the criterium true-fals and evil upto cruelty, on the criterium good-bad. Only that the falseness and badness of these theories didn’t impede the access to power of Hitler, the guilt for his ascension doesn’t it only due to one „intellectual” (and especially not in his unique quality of intellectual) but falls in responsability of many people, among these being also intellectuals. In what regards the Marxist theory, which is the theory of an intellectual and of a political fighter, we find inside of it an economic theory (plusvalue, etc.), a social theory (class struggle) and a philosophical theory (historical materialism), which, joined, constitute a theory more or less coherent…It is hard to say that the intellectuals and politicians have responsability. What responsability had Hitler and Stalin? What responsability had Marx for Marxist theory?How can be drawn to responsability a poor governor? If one has chosen (freely), one answers, too.How can you think at least to draw to responsability since Copernicus to now?But, on other hand, how can deeds with so heavy consequences (like a poor governship or a mistaken theory) be without responsability.
Constantin Noica: Fiinţa o dă abia „împletirea dintre general şi individual”… Ştiinţa fiinţei nu-şi atinge ţinta dacă nu dă socoteală de fiinţa individuală, de arborele „acesta”, omul „acesta”, făptura „aceasta” istorică. Dar ea trebuie s-o facă pentru „orice fiinţă individuală, aşadar din perspectiva fiinţei generale… Individualul îşi poate da şi poate căpăta orice determinaţii (ca vîrtejul în gol al punctelor materiale sau răspîndirea în gol a undelor), dar nu are cu adevărat măsura fiinţei. Lumea poate fi plină de această nefiinţă secundă; şi dacă în lumea materiei neînsufleţite ea nu este izbitoare, căci aici tocmai nefiinţa secundă e regula şi fiinţa excepţia, în schimb, în lumea vieţii şi a omului – care au costat materia atîta strădanie spre a se închega – nefiinţa şi neîmplinirea sînt un adevărat eşec cosmic, într-un sens. Iar aceasta nu înseamnă decît: nu s-a petrecut conversiunea. S-ar părea atunci că modelul ontologic ce rezultă de aici este simplu: un individual se deschide prin determinanţi,care se deschid sub un general; un cîmp ontologic capătă fiinţă şi asigurare, ca devenind cîmp al generalului… … Fiinţa lucrurilor, fiinţa existentului pe care o caută ontologia – anume: ce este cu adevărat în lume? – îşi capătă, cu arheii, un răspuns conceptual solidar cu tot ce am făcut vădit în desfăşurarea sentimentului românesc al fiinţei, de la „întrebarea” asupra a ce este pînă la modelul ontologic posibil.
The being gives only the „knitting between general and individual”…The science of being doesn’t reach its target if it doesen’t account of individual being, of „this” arbre, „this” man, „this” historical creature. But it must do it for „any individual being, therefore from perspective of general being….The individuality can give and can acquire any determinations ( like vortex in void of material points or spreading in void of waves), but has not truly the measure of being.The world can be full of this secondary nonbeing; and if in the world of inanimate matter it is not striking, because here just secondary unbeing is the rule and being the exception, in exchange, in the worlld of life and of man – which has costed the matter so much endeavour in order to coagulate – the non being and nonaccomlishment are a true cosmic failure, in a sense. And this doesn’t mean but: the conversion didn’t happen.It seems then that the ontologic model resulting from here is simple: an individuality is open through determinations which open under a generality; an ontological field acquire being and insurence, as becoming field of generality…… The being of things, the being of the existent searched by the ontology – namely: what is truly in the world? – acquires, with the archaei, a solidary conceptual answer with all what we have done visibly in the developing of Romanian sentiment of being, from the „question” over what it is upto the possible ontologic model.
Vasile Băncilă: În fiinţa umană există doi factori lăuntrici: instinctele vieţii şi apriorismele inteligenţei. Şi un factor mai extern, în raport cu cele de mai sus: senzaţiile. Primii doi factori sunt forţe ordonatoare, ultimul reprezintă materialul de prelucrat, vorbind relativ, fiindcă, altfel, senzaţiile însele se prezintă cu o primă prelucrare. Cum s-ar spune, senzaţiile sunt produse semifinite, dar privite în raport cu instinctele şi apriorismele pot fi considerate ca materiale, aşa cum făcea Kant. Instinctele şi apriorismele sunt un fel de endoderm al spiritului, senzaţiile, un fel de ectoderm. Raportate activ unul la altul, aceste două „derme” formează o adevărată uzină, care produce viaţa şi cunoaşterea. Din instincte şi senzaţii rezultă viaţa biologică şi, fapt mai important, viaţa morală sau o parte a acesteia. Simpatia morală s-ar putea să nu fie decât un instinct care a ajuns luminat. Instinctul are, de asemenea, mare importanţă în ceea ce priveşte viaţa socială, luptele politice, o mare parte din creaţia artistică etc. Iar din apriorisme şi senzaţii rezultă ştiinţele de orice fel, toată cunoaşterea teoretică pozitivă. Dar filosofia şi religia? S-ar putea spune că ele reprezintă o colaborare integrală a forţelor spiritului. Instinctul şi inteligenţa dau naştere la marile interese spirituale ale omului, ele produc intuiţiile fundamentale ale conştiinţei, care, împreună cu datele primite din afară, prin percepţie personală şi prin aportul ştiinţelor, duc, cu ajutorul meditaţiei, la viziunile filosofice. Religiile sunt însă mai mult decât atât: ele sunt viziuni filosofice în raport cu stadiul de dezvoltare în care se găsea omul în momentul apariţiei lor, dar care au primit, pe deasupra, o revelaţie a cărei formă a fost şi ea hotărâtă în raport cu stadiul de dezvoltare istorică a omului. În creştinism, această revelaţie, după ce a fost ea însăşi anticipată parţial mai ales de profeţii vechi, anticipează, la rândul ei, foarte mult, de aceea, omenirea n-a ajuns încă să vină la nivelul creştinismului. Se pare că în creştinism s-a dat omenirii un cadru şi o direcţie în care să se dezvolte foarte multă vreme. S-ar putea ca omenirea să dispară înainte de a ajunge să coincidă cu modelul creat sau acordat prin religia creştină. Viaţa biologică, ştiinţa, în parte, viaţa morală, arta sunt lucru natural. Filosofia este lucru integral, dar natural sau uman. Religia e însă ceva totodată natural şi transcedental. În religie e un cristal de transcendent mai mult sau mai puţin curat, care s-a dizolvat într-un ocean de nelinişte şi de nostalgie umană.
Vasile Băncilă: In human being there exist two inner factors: the instincts of life and the apriorisms of intelligence. And a more external factor, in relation with the above two: the sensations. The first two factors are ordering forces, the last represents the material to be processed, relatively speaking, because, otherwise, the sensations themselves appear as a first processing. As it could be said, the sensations are semi-finite products, but seen in relation to instincts and apriorisms then can be considered as materials, as did Kant.The instincts and the apriorisms are a kind of endoderm of the spirit, the sensations a kind of ectoderm.Reported actively one to another, these two „derms” form a true factory, which produces the life and the knowledge.Out of instincts and sensations it results the biological life and, more important fact, the moral life or a part of this. The moral sympathy could be not but an instinct which arrived to be lighted. The instinct has, likewise, great importance in what regards the social life, political struggles, a big part of artistic creation, etc.And from apriorisms and sensations it results the sciences of any kind, all theoretical positive knowledge. But philosophy and religion?It could be said that they represent an integral colaboration of the forces of spirit. The instinct and the intelligence give birth to great spiritual interests of man, they produce fundamental intuitions of conscience, which, together with the data rceived from outside, through personal perception and through contribution of sciences, lead, with the help of meditation, to philosophical visions. Religions are yet much more than that: they are philosophical visions in relation to the stage of development in which man was founded in the moment of their apparitions, but which have received, over all, a revelation of which form has been decided also it in relation to the stage of historical development of man.In Christianism, this revelation, after it was itself partially anticipated most of all by the old prophets, anticipates, at its turn, very much, that for, the manking didn’t arrived yet to come to the level of Christianism. It seems that in Christianism it was given to mankind a frame and a direction in which to develop very much time. It could that mankind disappear before arriving to coincide to the model created or accorded through Christian religion. The biological life, the science, in part, the moral life, the art are natural thing. The philosophy is an integral thing, but natural or human. Religion is but something at the same time natural and transcendental. In religion there is a crystal of transcendent more or less clean, which developed in an ocean of unrest and human nostalgia.
Teodor M. Popescu: Trebuie să spun câteva cuvinte despre Biserica Ortodoxă. Mulţi o judecă, acuzând-o că nu a jucat un rol deosebit în istoria culturii. Ori, aceasta înseamnă să nu-i cunoşti trecutul, activitatea şi influenţa avută în Răsărit. Desigur, Biserica Ortodoxă nu s-a aflat în situaţia Bisericii romane, care a trebuit să preia în Apus moştenirea Imperiului Roman, dar opera sa culturală nu este câtuşi de puţin neglijabilă. Într-un anumit sens, Biserica Ortodoxă a făcut mai mult pentru credincioşii săi decât Biserica Romei însăşi. Ea a reprezentat în cadrul statului cea mai importantă şi mai venerabilă instituţie culturală, a cultivat limba naţională, a creat o întreagă literatură, a avut arta sa, a întemeiat instituţii de o mare utilitate socială şi naţională, a constituit o adevărată şcoală pentru popor, l-a educat, i-a modelat sufletul, i-a insuflat o pietate specifică, virtuţi şi moravuri care sunt zestrea oricărui popor ortodox. Consider că se poate afirma că nici o altă Biserică nu a făcut atât de mult pentru cultura naţională a poporului şi mai ales nu a dezvoltat în asemenea măsură simţul milosteniei şi al iubirii creştine ca Biserica Ortodoxă. Dacă ţinem seama de rolul jucat de Biserica Ortodoxă în sânul popoarelor, care timp de mai multe secole, au fost lipsite de organizare statală, trebuie să recunoaştem că îşi merită pe deplin numele de maică a acestor popoare şi a culturii acestora, care, până în scolul XIX, a fost o cultură medievală, bisericească şi monastică, plină de credinţă şi de armonie. Din păcate, civilizaţia apuseană, adoptată de popoarele nostre ortodoxe, le-a adus, odată cu binefacerile sale, şi idei nereligioase, şi prejudecăţi anticlericale. Sunt mulţi pe la noi care au învăţat să repete că Biserica este o instituţie inutilă. Spiritul laic şi francmasonic, care se face resimţit în unele cercuri influente, vine să întărească această concepţie nedreaptă şi periculoasă. Biserica Ortodoxă se află într-o situaţie politică, socială şi culturală diferită de cea a Bisericilor apusene. Ea nu a aprins ruguri, nu a condamnat oameni de ştiinţă, nu a manevrat puterea lumească, nu a profanat Evanghelia şi altarele, nu a pus religia la dispoziţia stăpânitorilor politici. Desigur, a avut şi ea slăbiciunile ei, dar a fost pe nedrept condamnată pentru greşelile altora. Şi se face o mare eroare când se reproşează Bisericii Ortodoxe lipsa de cultură a popoarelor ei. Toţi cei care cunosc istoria politică a Răsăritului, recunosc că Biserica Ortodoxă a fost o instituţie providenţială pentru popoarele sale.
Teodor M. Popescu: I must say a few words about Orthodox Church. Many judge it, accusing it that didn’t play a special role in the history of culture. Or, this means to don’t know its past, activity and influence had in ith East. Surely, the Orthodox Church wasn’t in situation of Roman Church, which had to take over in the West the inheritance of Roman Empire, but its cultural work is not at all negligeable. In a certain sense, the Orthodox Church made more for its believers than Church of Rome itself. In represented in the frame of state the most important and most venerable cultural institution, it has cultivated national language, has created an entire literature, has its art, has founded institutions of great social and national utility, has constituted a true school for people, has educated it, modelled its soul, insufflated a specific piety, virtues and morals which are the dowry of any Orthodox people. I consider that can be affirmed that no other Church made so much for national culture of people and especially didn’t developed to such extent the sense of Christian charity and love as the Orthodox Church. If we take into account the role played by Orthodox Church in the bosom of peoples, which, for many centuries, have been deprived of state organisation, we must recognize that it merits fully the name of mother of these peoples and of culture of these, which, until the XIXth century, was a medieval, churchish and monastic culture, full of faith and harmony.Unfortunately, the Western civilisation, adopted by our Orthodox peoples, brought, at once with its boons, also unreligious ideas and anticlerical ideas. There are many at us who learned to repeat that Church is an useless institution.The laic and freemasonian spirit, which makes felt in some influetial circles, comes to strengthen this unjust and dangerous conception. The Orthodox Church is found in a political, social and cultural situation different from that of Western Churches. It didn’t light stakes, didn’t condemn men of science, didn’t manoeuvred worldly power, didn’t prophaned the Gospel and altars, didn’t put religion at disposal of political rulers. And it is made a big error when it is reproached to Orthodox Curch the lack of culture of its peoples. All those who know political history of the East recognize that Orthodox Church was a providential institution for its peoples.
Dumitru Stăniloae: Există, prin urmare, naţionalism şi naţionalism. Există naţionalism care poate fi o grea cădere în păcat, şi de multe ori este aşa, dar antinaţionalismul e prin sine, ca fugă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. Desigur, o formă creştină a vieţuirii poate compensa şi, dacă e arzătoare, chiar supracompensa dezavantajele ce obţin când se alege alt conţinut de viaţă decât cel natural, dar care se alege nu din dispreţ faţă de cel natural, ci pentru idealurile mai înalte. Naţionalismul însă, ca tot conţinutul natural al vieţii, chiar dacă nu ne mântuie el, ci credinţa din el, nici nu pierde practicându-l cu credinţă. Există deci un naţionalism pe care, practicându-l cu credinţă, nu ne pierdem mântuirea, chiar dacă el proriu-zis ne mântuieşte, ci credinţa, spiritul creştin cu care îl infuzăm.
Dumitru Stăniloae: It exists, therefore, nationalism and nationalism. It exists nationalism which can be a hard fall in sin, and many time it is so, but the antinationalism is through self, as running not only from Christian form of living, but also from its natural content, a still harder fall in sin. Surely, a Christian form of living can compensate and, if it is burning, even supercompensate disadvantages obtained when it is chosen another content of life than that natural, but which is chosen not out of contempt that natural, but for higher ideals. The nationalism yet, as all natural content of life, even if it doesn’t save us itself, but the faith from it, it is nor loosing by practising it with faith. It exists hence a nationalism which, practising it with faith, we don’t loose our salvation, even it properly doesn’t save us, but the faith, Christian spirit which we infuse to it.
Nichifor Crainic: Mimetismul e o soluţie de continuitate în dezvoltarea normală a culturii naţionale. Nici o cultură naţională însă nu poate creşte parazitar pe trupul altei culturi… O cultură înfiptă adânc în autohtonismul etnic şi absorbind în plăsmuirile ei lumina spirituală a ortodoxiei are singură de partea ei garanţia unui stil propriu. Biserica s-a întemeiat pe pământ din pricina păcatului. Păcatul e distanţa neasemănării omului cu Dumnezeu, e golul imens deschis de om între pământ şi cer.
Nichifor Crainic: The mimesis is a solution of continuity in the normal development of national culture. No national culture, yet, can grow parasitary on the body of another culture… A culture thrusted strongly in ethnical autochtonism and absorbing in its creations spiritual light of Orthodoxy has alone on its part guarantee of a proper style. The church was founded on earth because of the sin. The sin is the distance of disimilarity of man with God, is the immense void opened by man between earth and sky.
Nicolae Mladin: Braţul lui Dumnezeu îl simt ocrotitor peste destinul românesc, destin mărturisitor al lui Hristos… Biserica trebuie aşezată ca altădată, în inima neamului; ea trebuie să devină călăuza, temelia şi energia dinamizatoare a statului. Cei ce acuză Biserica de stările actuale, atunci când ea, de când există „statul modern” român, a fost ostracizată şi statul, cu toate mijloacele lui: şcoală, legislaţie, presă, politică etc. şi-a crescut generaţiile într-un duh necreştin, dau dovadă de miopie; le lipseşte viziunea clară a cauzelor degradării noastre… Statul e deci obligat să colaboreze cu Biserica… Noi avem certitudinea neclintită că un stat român în care ar pulsa într-adevăr viu şi real, nu numai oficial, duhul credinţei strămoşeşti ar fi cea mai deplină realizare atât pe plan spiritual, cât şi pe plan politico-social, din Europa.
Nicolae Mladin: The arm of God I feel protecting over Romanian destiny, destiny confessing of Christ… The church must be set as older time, in the heart of the kin, it must become the guide, foundation and dynamizing energy of the state. Those who accuse the Church for actual states, then when it, since it exist the Romanian „modern state”, has been ostracized, and the state, with all its means: school, legislation, press, politics, etc. grew its generations in a non-Christian ghost, give proof of miopia, are lacked of clear vision of causes of our degradation… The state is therefore obliged to colaborate with Church… We have the unflinching certitude that a Romanian state in which would pulsate indeed living and real, not only official, the ghost of ancestral faith it would be the most perfect realisation both on spiritual, as well as political-social plan in Europe.
Traduceri de George Anca
