Cuvânt și iubire

Predam limba franceza la o scoala in apropierea Sibiului. Intr-o zi nu stiu ce mi-a venit… Sar peste programa scolara si la fiecare clasa la care am intrat m-apuc si scriu pe tabla ,,Tatal Nostru” in franceza. Cinci ore in care n-am facut altceva decat sa-i invat pe copii ,,Tatal Nostru”!
Ies de la scoala si ma intalnesc cu sasul care locuia langa scoala. Venise din Germania si se urca in masina, sa mearga in Sibiu. Dragut, ma invita sa merg cu el. Era o fle…asca pe sosea si sasul meu nu stia ca jeep-ul lui putea sa mearga si mai incet. Intr-o curba foarte periculoasa, simt cum masina se salta pe doua roti!
In acel moment n-am mai vazut nimic, dar in fata ochilor m-am vazut intinsa, dezbracata, cu un cearceaf pe mine la morga si pe toti ai mei plangand in jurul meu. Dupa acea imagine, cu o viteza incredibila mi s-a derulat in minte si in suflet toata viata, pana la ultima amintire din copilarie!
Am stiut ca voi muri…Eram furioasa, infricosata, disperata! De disperare urlu in mine cu toata forta:,,Nu e drept Doamne! Astazi i-am invatat pe copii toata ziua la scoala Tatal Nostru! Ai mei vor innebuni de durere si eu iti promit sa fiu mai buna! Iarta-ma Doamne!”
Toata aceasta scena n-a durat decat o fractiune de secunda! In urmatoarea fractiune de secunda, masina care era in spatele nostru ne-a lovit cu putere si ne-a redresat ca prin minune!
Doamne, Mare e Puterea Ta!

Mihaela Gligor shared Cluj Center for Indian Studies‘s

Are you in? Mukul Pal, Vasudeva Kiran, Hanga Boros, Kapil Ag, Tina Agarwal, Pushkar Chatterji, Rishi Chattopadhyay, Catalina Saracutu, Bhojwani Violeta, Harish Bhojwani, Desirée Halaseh, Alexandru Poteca, Iuliana Nălățan, Iuliana Varodi, Daniela Tane, Daniela Dobre, Julieta Rotaru, George Anca, Angelica Marinescu, Dana Sugu, Jayanta Sanyal, Dorairaja Ashok, Iudita Pelea, Hanna Bota, Petre Tanasoaica, Eugen Ciurtin, Ovidiu Ivancu, Yoraan Rafael Reuben, Anda Reuben, Traian Penciuc, Rohit Singh, Teodora Ojog, Bishwaroop Ghosh, Ada Sofineti Lamprou, Lacramioara Stavire, Nifos Ite, Onciu Ramona, Imre Bangha, Melanie Barbato, Mangaldharma Avisek, Cezar Dumitru, Claudia Teodora Ignat, Sega Namaste, Laurentiu Gheorghe, Florina Dobre Brat si toti cei care iubiti India

FLORINA DOBRE BRAT

buna idee! Felicitari! Vlad Sovarel, Monika Bangha nu sunt in lista?

MIHAELA GLIGOR

Ba da. Ii poti anunta. Nu o am pe Monika.

ANONIM

Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic ,
>>>> Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic ,
>>>> A zis : Atenţiune ! Sunt foarte afectată !
>>>> Tot circulă o vorbă , deloc adevărată
>>>> Că omul ar descinde din buna noastră rasă .
>>>> Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă !
>>>> Şi , zău , savantul Darwin , tot neamul ni-l jigneşte
>>>> Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte !
>>>> Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi ?
>>>> Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război ?
>>>> Am inventat , noi , cipuri şi alte drăcării ?
>>>> Însemne sataniste , otrăvuri , şmecherii ?
>>>> văzut-aţi pe vreunul , retras în jungla deasă ,
>>>> Ca să scornească arma distrugerii în masă ?
>>>> Tot ce lăsăm în urmă , când mai sărbătorim ,
>>>> E biodegradabil . Natura o-ngrijim .
>>>> Iar omul otrăveşte , în fiecare zi ,
>>>> Păduri , câmpii şi ape , şi zările-azurii . . .
>>>> N-avem starlete porno sau dive-travestiţi ,
>>>> Şi , orişice s-ar zice , nu suntem troglodiţi !
>>>> Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali ,
>>>> Drogaţi , lacomi de sânge sau homosexuali ,
>>>> Escroci , bandiţi , gherile sau vreo tutungerie ?
>>>> În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie !
>>>> Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă ,
>>>> Nici terorişti , nici dogme , nici luptele de clasă . . .
>>>>
>>>> Cât am bătut eu jungla , scuzaţi , n-am observat
>>>> În obştea maimuţească vreun cocotier privat .
>>>> Urmând calea cea bună şi , evident , corectă ,
>>>> Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă .
>>>> În ierarhia noastră , cum e firesc şi drept ,
>>>> Devine şef acela viteaz , agil , deştept ,
>>>> Capabil viaţa obştei s-o ţină , s-o păzească ,
>>>> De rele şi primejdii turma să şi-o ferească .
>>>>
>>>>
>>>> Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană ,
>>>> Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană .
>>>> Pe când , priviţi ! La oameni , ferească Domnul sfânt ,
>>>>
>>>> Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt ,
>>>> Corupţi , vicleni , jigodii , cu gura cât mai mare ,
>>>> Nebuni după putere şi după bunăstare !
>>>> De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei ,
>>>> Contează doar averea şi înmulţirea ei .
>>>> Nu veţi vedea vreodată , cât soarele şi luna ,
>>>> O minte de maimuţă dospind în ea minciuna .
>>>> La om , tot ce înseamnă minciună , intrigi , ură
>>>> Sunt legi de referinţă , a doua lui natură .
>>>> Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator ,
>>>> N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator . . .
>>>>
>>>>
>>>> Şi iată înc-un lucru din lumea mea frumos :
>>>> La noi nu se întâmplă război religios ,
>>>> Nici sfinte inchiziţii , nici libertăţi în lanţuri ,
>>>> Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri ,
>>>> Nici ordine mondială , şi nici naţionalism ,
>>>> Şi nici vreo îndoială ce-aduce ateism . . .
>>>>
>>>>
>>>> E-ADEVĂRAT CĂ OMUL , ACEST BIPED, GUNOI ,
>>>> ARATĂ CA MAIMUŢA , DAR N-A DESCINS DIN NOI !

Bradut Florescu

Romaniei i-a disparut rostul.

E o tara fara rost, în orice sens vreti voi.

O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi.

O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste.

Fara batrani nu exista familie.

Fara batrani nu exista viitor.

Pamantul.

Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el?

Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel.

Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile “prietene”.
La noi chestia asta se numeste “agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place.

Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.
Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare.

Sa dispara!
Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum.

Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca.

Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri.

I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas.

Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut primari, sefi de partide, sefi de puscarii sau de camine culturale in continuare sunt tot ei sau odraslele lor.

Credinta.

O mai poarta doar batranii si taranii, câți mai sunt și cât mai sunt.

Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp.

Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit.

Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei.

Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un “Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri.

Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el.

Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii adevarati ,se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa inscrie pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita.

Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la fund pe vestici.

Iar noi facem infarct si cancer pentru și de la multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti familia, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

GEORGE ANCA

stoarcă ele cât or vrea

ţarina cu o cişmea

trei tustrei de sub suflări

îşi trag cozile călări

acum muştele prepară

măcelarii belind câini

cu-a lor miere se înceară

muşiţele de pe mâini

în hârdaie se hurducă

vărsăturile oricui

şi când crapă coji de nucă

veveriţele încui

zace cheful nu nechează

ia la cap din gât înghiorţ

în ureche screm de loază

leapădă coclitul sorţ

piuitele se spală

argăsitele se lau

se coclesc pe jupuială

puicile ce hâţânau

muritori la cataramă

jucătorii după-amiezii

domnişoarele din ramă

felceraşii patrupezii

maiorese cimpoiere

hoaşte de moştenitori

cu neveste în putere

putini largi de negustori

vătafi halitori în voie

veterani la dos vântoşi

vrăjitorii dintr-o joie

matracuce caltaboşi

căruţaşi strânşi la nădragi

beţivani fără cusur

prostănaci mai bine dragi

bătăuşi cu negru tur

ţigani proaspeţi pe corlăţi

rude coarnelor de drac

vânători ca să le-arăţi

la jnapani pierduţi pe crac

hăndrălăii la savante

mândrele pe bec acas’

păsărari cu diamante

foloştoci cu fulgi la nas

putregaiuri beţigaşe

limbi borhoturi dilimani

monştri desfăcuţi de faşe

colţi de nouăzeci de ani

chinuiţi de burţi din mână

încântaţi peste măsură

lingătorii de smântână

angajaţii la untură

vorbitorii pe sprânceană

căzăturile de soi

jurăminţi pe damigeană

călătorii-n usturoi

şi milogii şi ţipaşii

şi maimuţele în mai

papucarii papuaşii

ordonanţele dihai

stingători socotitori

milostivii colectivii

înţărcaţii zeci de ori

convulsivi vânduţi colivii

credincioşi bine vorbiţi

lăudaţii în leşin

sifonarii de la schiţi

sâmbătarii la declin

câţi se-ncalţă se şi moaie

văcari muşcă-n grajd din ţâţă

muzgurită după ploaie

linsă-n somn de fii de mâţă

zice limba că tăiată

gioavla coada şi-o ridică

înghiţită o s-o pată

pielea floare cu băşică

legănată leagă nadă

scuipând dinţii la duel

în odăjdii se înnoadă

ciucure de drob de miel

taie roatele la dric

cu paie aprinse-n bot

de murdarul copil mic

se sumete din borhot

mulţi beleujaţi fac bale

şi afaceriştii loc

la mirositoare poale

niciodată cu boboc

vinul fiert curge lişteavă

toţi hopiţii buşnigai

se încură beţi la glavă

din perceat cântar să sai

pofta mare la cemet

horcăie o horă vai

din leş capiu de borfet

după jintiţosul crai

smiorcăie zgârciţi la piei

doresc astfel ce şi ce

cară noaptea osul ei

din morman de piersice

descrobeşte galionul

proţăpit în capul trebii

pipăit cu marţigonul

clacă cioci de plosci jurebii

tatăl soarelui se-nscrumă

ca la vara din ceaun

fluştură a ploii mumă

mămăligă de magiun

în coşvane aşezuţi

se aşuză şi pe toci

fripţi de foale cu găzuţi

încroznaţi în gropi de hoţi

pălmăteşte durlăcel

fecior tulnic de tigori

blejdii sucăle niţel

viestre râcâie-n urdori

un ciuetic o pângare

urâtă trei zile strică

fapt în burtă şi călare

farmece pe rândunică

trăior şi murior

ce mai cârpoceană fleică

dibuie un cerşetor

prin gunoaiele de leică

trăscăoasă a beută

măruntaiele îi mişcă

boască seacă otrăvută

biciuită de o fişcă

bagă şube în dulap

cât sub ţoală să te vâri

cu păduche supt de cap

se lasă cu lasă zgâri

dintr-o prăpădită poală

cu negreală de nod sfânt

pe la ochiuri se îmbală

din călcâi până-n mormânt

horc şi-l crapă cu păleţ

hârâie în conciuri hâră

pârâie la mălăieţ

se fărâmă doar o ţâră

leapădă pe beregăţi

şi-n cazan se ţigăneşte

cu laba după bucăţi

de-o borâ ciorba de deşte

muge-n goniţa de vaci

peste lacul fără fund

se înghite cu brostaci

tauri putrezi îi pătrund

gâdilă leamna de pat

să se frichine apoi

apoi linge ce-a vărsat

într-o iesle făr’ de boi

limpăie şi colarez

râncezit că nu mâncase

decât slinuri din crestez

de ţesătorii găzoase

cât bălăngăne pe crac

nu crăceşte se bulbucă

la tarabe cum desfac

ochi rotunzi pe după bucă

buşteşte un damf de caţă

de afară că leşină

la uşă de cotineaţă

uşuită de prăjină

nu se balegă pe toc

şi se gudură în geam

la noroi de pe chiştoc

într-un scârţ de pe balsam

pircoteşte cocoloş

boţ înghioarţă din izână

îndeasă pieptul în coş

îl desumflă la mârţână

le sumete un picuţ

ceflăie lingura dublă

bombăne de friguri scuţ

cu chiorala-n oală ciublă

iubi înghesuie în lele

ţârcâie să-şi facă suma

lefăie în jupuiele

se spurcă cu spurcăciunea

VICTOR RONCEA

Minciunile lui Neagu Djuvara
Djuvara era, in august ’44, un tanar curier la MAE. Pe 22 august primeste incredintarea secreta de a transmite ambasadorului roman la Stockholm, care se afla in legatura si negocieri cu omoloaga sa sovietica, celebra Kolontay, acceptul Maresalului Antonescu privind incheierea armistitiului. Si aceasta in conditiile negociate deja, mult mai favorabile Romaniei decat cedarea totala facuta de Regele Mihai, care a dus la arestarea a peste 150.000 de …soldati romani de pe frontul de est, urmata de incarcerarea si uciderea lor in masa. A doua zi, Mihai Antonescu urma sa plece personal la Ankara pentru a stabili conditiile armistitiului cu Aliatii. Pe 23 august Maresalul Antonescu este arestat in acelasi timp cu dureroasa capitulare neconditionata a Romaniei. Coincidenta? Da, spune Neagu Djuvara, simpla coincidenta. Djuvara n-a mai ajuns la timp la Stockholm, peste ani scriind un roman de tip “reality fiction” despre presupusele lui aventuri care au dus la esecul misiunii. Intr-o incercare recenta de a veni cu precizari exacte privind acel moment – facuta unde altundeva decat in “Adevarul”, ziarul sovieticilor din Romania – Djuvara, descriind momentul noptii de 22 spre 23 august afirma negru pe alb: “voi avea 28 de ani o lună mai târziu”. Daca nici data nasterii nu si-o nimereste cum am putea crede noi toate elucubratiile lui “istorice”?

Neagu Djuvara a ţinut să lămurească, special prin intermediul ziarului „Adevărul“, un moment decisiv din istoria recentă: 23 august 1944.

Neagu Djuvara a scris acest articol după ce într-un cotidian central (al cărui nume profesorul l-a trecut, cu delicateţe, sub tăcere) au apărut articole în care se prezenta „telegrama de la Stockholm” într-o lumină falsă. Concret: prin respectiva misivă, Moscova ar fi anunţat în dimineaţa lui 23 august 1944 că e gata să încheie armistiţiul cu mareşalul Antonescu, dar Bucureştiul a nesocotit telegrama şi mareşalul a fost arestat. Neagu Djuvara e ultimul martor ocular în viaţă al poveştii „telegrama de la Stockholm”. El a fost mesagerul trimis în Suedia pentru reluarea negocierilor de armistiţiu şi arată că intenţia mareşalului Antonescu de a semna armistiţiul cu sovieticii era profund neserioasă. Intertitlurile şi structurarea acestui material aparţin redacţiei.

De zeci de ani se vântură informaţia că ar fi existat o telegramă sosită în dimineaţa lui 23 august 1944 care ar fi acceptat condiţiile mareşalului Antonescu şi l-ar fi încuviinţat să semneze armistiţiul cu Uniunea Sovietică. Informaţia e cu totul eronată. Acceptarea celor două condiţii de ameliorare cerute de mareşal fusese transmisă la Bucureşti din 30 mai 1944. Deci cu aproape trei luni înainte de 23 august.

1. Telegrama sosită de la Stockholm în dimineaţa lui 23 august nu anunţa, nicicum, un acord cu mareşalul Antonescu, după cum voi dovedi mai jos.

2. A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 august s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi. Iar rezistenţa unităţilor române s-a arătat atunci pentru prima oară extrem de slabă, prefăcându-se într-o adevărată derută. (Voi arăta mai jos propriile cuvinte pe care mi le-a spus mie Mihai Antonescu, chiar în noaptea de 22 către 23 august, când m-a trimis la Stockholm cu instrucţiuni pentru ministrul nostru Fred Nanu, ca să se reia negocierile cu doamna Kolontay, ambasadoarea sovietică.)

3. Din cele două ameliorări cerute de Antonescu la „capitularea necondiţionată”, zona neocupată de armata sovietică în cazul ocupării întregului teritoriu naţional ar fi fost un judeţ din extremul vest al ţării unde să se menţină guvernul ţării şi nu „o zonă neutră pe frontul din Moldova”!

La Direcţia Cifrului şi Cabinetului

Cititorii ziarului dumneavoastră trebuie să afle din capul locului că informaţiile pe care ţin să le dau în prezenta scrisoare se întemeiază pe faptul că, intrat la Ministerul de Externe prin concurs, în primăvara lui 1943 (după ce fusesem mobilizat aproape trei ani pe front din prima zi a războiului şi până la căderea Odessei), fusesem repartizat la Direcţia Cifrului şi Cabinetului.

După 23 august 1944, Partidul Comunist Român a devenit tot mai vizibil Foto: afp

Datorită încrederii pe care am inspirat-o superiorilor mei – îi citez în ordine ierarhică crescândă: Camil Demetrescu, Victor Rădulescu-Pogoreanu, Grigore Niculescu-Buzeşti – am fost curând admis în foarte strâmtul grup care a fost pus la curent cu telegramele cifrate care erau schimbate cu câteva posturi diplomatice neutre, în numele Opoziţiei, în neştirea secretarului general al ministerului şi al ministrului Mihai Antonescu.

Într-adevăr capii celor trei partide politice istorice, în înţelegere cu Regele, convinşi de felul dictatorial cu care Antonescu guverna ţara în război, refuzând toate sfaturile pe care ei i le sugeraseră şi ţinând pe tânărul rege în totală ignoranţă faţă de dezbaterile din guvern şi de hotărârile luate (Regele Mihai, şeful constituţional al Statului, a aflat de intrarea noastră în război înpotriva URSS, prin radio BBC! (lucru mai scandalos nici că se poate închipui), luaseră iniţiativa ca, prin înalţi funcţionari ai Ministerului de Externe care împărtăşeau părerea lor că trebuie căutată neapărat o grabnică ieşire din război, să înceapă tatonări cu reprezentanţi ai Aliaţilor în mai multe capitale neutre ca Ankara, Berna, Lisabona, Stockholm. Aceasta a început după intrarea în război a Statelor Unite şi, mai cu seamă, după catastrofa de la Stalingrad, când pentru orice minte politică luminată, victoria finală a Germaniei apărea mai mult decât improbabilă.

La Lisabona, în această conjunctură, a activat consilierul de Legaţie Brutus Coste; la Berna, consilierul George Anastasiu; la Stockholm, consilierul George Duca (fiul lui I.G. Duca); la Ankara, în sfârşit, ministrul Alexandru Cretzianu, de curând numit în post. În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi URSS. A plecat cu ştiinţa mareşalului Antonescu, care a ţinut să-l vadă înainte, ca să-i comunice condiţiile în care el, Conducătorul Statului, ar fi acceptat acordul la care ar fi ajuns reprezentantul Opoziţiei cu puterile Aliate.

Călătoria lui Vişoianu

La puţine săptămâni după plecarea lui Ştirbei, Maniu, principala personalitate din Opoziţie, a impus să plece la Cairo alături de Ştirbei şi diplomatul de carieră Constantin Vişoianu, om de încredere al Partidului Naţional Ţărănesc. (Călătoria lui Vişoianu a fost mai dramatică, deoarece a străbătut Bulgaria şi Turcia cu paşaport pe un alt nume.)

La propunerile părţii române, care cerea unele uşurări la teribila condiţie de „Capitulare necondiţionată” (impusă, trebuie reamintit, de SUA), Marea Britanie şi Statele Unite au dat un răspuns în termen de vreo opt zile. URSS n-a răspuns niciodată la Cairo.

Samsarul bulgar

În schimb, chiar din decembrie 1943, pe căi lăturalnice, adică prin intermediul unui samsar bulgar, a propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastră să înceapă imediat negocieri directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra Kolontay.

Nanu a transmis îndată propunerea la Bucureşti, prin telegramă cifrată. Guvernul Antonescu, răspunzând favorabil, întâlnirile Nanu-Kolontay au început. Din prima şedinţă, URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.

Cu toată această surprinzătoare condiţie, care tindea să ne lipsească de sprijinul eventual al „inamicilor” noştri probabil cei mai indulgenţi, guvernul Antonescu l-a autorizat pe Nanu să înceapă tratativele cu ambasada sovietică.

“În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi URSS.”

“A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare.”

“Din prima şedinţă, URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.”

Cine e Djuvara

Neagu Djuvara s-a născut în august 1916 la Bucureşti, într-o familie de aristocraţi. Şi-a făcut studiile la Paris, fiind licenţiat în Litere şi în Drept. În Al Doilea Război Mondial a luat parte la campania din Basarabia şi Transnistria şi a fost rănit, în apropiere de Odessa. A intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943 şi este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944 în legătură cu negocierile de pace cu URSS, reprezentată de ambasadoarea Alexandra Kolontay.

A fost numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu şi a rămas în Suedia până în septembrie 1947. După preluarea totală a puterii de către comunişti a hotărât să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc. În 1961 a plecat în Republica Niger, unde a stat 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Afacerilor Străine.

A fost, de asemenea, profesor de drept internaţional şi istorie economică. Şi-a reluat şi studiile la Sorbona şi în 1972 a obţinut doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub coordonarea lui Raymond Aron. După decembrie 1989 s-a întors în România, unde a fost profesor-asociat al Universităţii din Bucureşti şi a publicat mai multe cărţi bine primite de public. În anul 2010, la Editura Adevărul a apărut volumul-interviu „Un secol cu Neagu Djuvara”, semnat de jurnalistul George Rădulescu.

Ordinul tânărului rege constituţional

Partea cu adevărat extraordinară a situaţiei este că, la puţine săptămâni după începerea acestor contacte „oficiale”, consilierul de Legaţie George Duca, printr-o telegramă cifrată, cu un semn iniţial deosebit, era însărcinat de Opoziţie (să-i zicem grupul de la Buftea, deoarece acolo se întruneau izolat, în conacul Ştirbei, şefii partidelor „istorice” cu cei doi sau trei tineri diplomaţi de la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului care erau în măsură să trimită şi să primească telegrame supracifrate cu un sistem extrem de simplu, dar eficace, care n-a fost niciodată descifrat nici de serviciile speciale ale lui Antonescu, nici de germani) să ia şi dânsul în taină contact cu sovieticii.

Aceasta deoarece şefii Opoziţiei intuiau că Antonescu, obstinat în credinţa lui că trebuie aşteptat un moment mai prielnic din punct de vedere militar, pentru eventuala semnare a unui armistiţiu, după toate discuţiile cu partea sovietică, în cele din urmă nu va face pasul necesar către ieşirea din alianţă cu Germania; deci era indispensabil să se prevadă şi o alternativă, adică înlăturarea „Conducătorului” şi semnarea mai grabnică a unui armistiţiu de către un nou guvern numit de Rege, şeful Statului. Se bănuia însă că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.

În plus, îşi închipuiau – prost cunoscători ai tradiţiilor româneşti – că armata nu va asculta decât de ordinul generalului dictator şi nu de ordinul tânărului rege constituţional. Se va vedea că la 23 august, după destituirea mareşalului, nicio unitate a armatei române nu a fost neascultătoare a ordinului dat de Regele ţării.

Condiţiile cerute de Ion Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu

Trebuie precizat acum care erau condiţiile de uşurare a „Capitulării necondiţonate” pe care le dorea Antonescu, cu toate că putuse constata din precedentul capitulării Italiei (8 septembrie 1943) că nici acea mare putere nu obţinuse nicio derogare de la capitularea necondiţionată (vom vedea ulterior că nici cele mai mari puteri ale Axei, Germania şi Japonia, nu vor primi derogări de la draconica condiţie).

Antonescu însă credea morţiş că România, putere relativ mică, putea încă discuta despre condiţii mai uşoare. Şi iată ce a cerut el la Stockholm prin Fred Nanu. Ţin să subliniez, încă o dată, că informaţiile pe care le dau aici le am direct de la cei doi negociatori români, Nanu şi Duca, cu care am fost în contact timp de trei ani (1944-1947):

1. Cerea să i se lase 15 zile ca să-i convingă pe germani să părăsească tot teritoriul românesc înainte de semnarea unui armistiţiu şi de ocuparea ţării de către armata sovietică.

2. Cerea, de asemenea, ca după ocuparea ţării de către sovietici în înaintarea lor, un judeţ din vestul ţării să rămână fără prezenţă militară sovietică pentru ca acolo să funcţioneze nestingherite guvernul şi toate organele administrative centrale ale ţării.

Cine nu vede astăzi că ambele cerinţe erau cu totul iluzorii?

A. Dacă guvernul român înştiinţa partea germană că intenţiona să semneze un armistiţiu, germanii cu forţele lor din ţară (de pildă, forţele antiaeriene de la Ploieşti) i-ar fi arestat pe Antonescu şi pe toţi membrii guvernului şi i-ar fi înlocuit îndată cu Horia Sima şi cu legionarii „ţinuţi în rezervă”. Este exact scenariul ce se va desfăşura peste câteva luni la Budapesta.

B. A-şi închipui că păstrarea unei zone (limitate) fără prezenţă de trupe sovietice, în jurul sediilor guvernului român, prezenta vreun interes, când jumătate din Europa ar fi fost ocupată de forţele sovietice, era o naivitate care ilustrează dramatic nenorocirea pentru ţară, ca un ofiţer, valoros pe plan militar, să se prefacă în om politic nepriceput, dar atotputernic şi stăpânit de un orgoliu nemăsurat.

Armistiţiul în numele unui nou guvern

Dau aici, pe baza surselor celor mai autentice, întreaga lămurire privitor la pretinsa „taină”. A sosit într-adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm. Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu ambasada sovietică negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului Nanu şi fără ştirea lui.

Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile, să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie. În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu.

Regele Mihai (primul din dreapta) l-a însoţit pe Ion Antonescu (în centru) pe front, în 1941 Foto: corbis

Telegrama fără obiect

Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus. Telegrama va fi fost aşadar descifrată la minister la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în „complot” şi comunicat numai lui Grigore Niculescu-Buzeşti. Întrucât acesta s-a aflat alături de Regele Mihai, împreună cu alţi doi-trei consilieri ai regelui, ca de pildă diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în după amiaza aceleiaşi zile, e de presupus că a păstrat cu el acea telegramă devenită fără obiect după arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe.

Exemplarul raportului, la Stanford

După elucidarea „tainei”, mai am datoria să raportez aici, pe scurt, şi scopul trimiterii mele la Stockholm de către guvernul Antonescu, în dimineaţa lui 23 august 1944, şi cuprinsul instrucţiunilor pe care mi le-a dat Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe, în noaptea de 22 către 23 august 1944.

S-ar putea ca rezumatul prezent să nu mai fie atât de amănunţit ca raportul pe care l-am redactat la Stockholm la sosirea mea la 24 august 1944, din care am dat o copie ministrului Fred Nanu (rechemat în dimineaţa lui 24 august) şi alta lui George Duca, numit de noul guvern, tot atunci, însărcinat cu afaceri. În aceeaşi telegramă, eu eram numit secretar de legaţie la Stockholm, deoarece întoarcerea mea în ţară devenise deocamdată imposibilă, din pricina „răsturnării alianţelor”. Exemplarul raportului meu încredinţat lui Duca a fost depus de acesta când, după rechemarea lui de către guvernul comunist, s-a refugiat în SUA, la un fond român la Universitatea Stanford, unde acum poate fi oricând consultat, pentru confirmarea declaraţiilor mele actuale – după 67 de ani.

Tânărul curier

Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august (stătuse o zi şi jumătate în Bucureşti), de a răspunde în sfârşit, după o şovăire de trei luni, propunerii sovietice din 30 mai. Faptul însă că, în loc de a trimite îndată o telegramă cifrată ministrului Nanu cu instrucţiunea de a relua legătura cu doamna Kolontay, operaţie care ar fi cerut – la minister şi apoi la legaţia din Stockholm – cel mult o oră, se lua riscul de a trimite mesajul printr-un tânăr curier care pleca, regulamentar, a doua zi, cu valizele de curier diplomatic, consider că e de o gravitate excepţională.

Acea călătorie lungă se făcea în condiţii extrem de riscante de bombardamente aliate şi de nesosire a curierului la Stockholm. Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul. Amănuntele tragicomice ale călătoriei mele de 36 de ceasuri, de la Bucureşti la Stockholm, vor dovedi din plin că riscul de nesosire era real.

Minciuna din „Oglinda”

În filmul „Oglinda” al lui Sergiu Nicolaescu există o minciună: se spune că a existat o telegramă cu un răspuns favorabil de la Soviete! Asta e o legendă care s-a răspândit foarte repede.

“Se bănuia că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.”

“Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august, de a răspunde în sfârşit propunerii sovietice din 30 mai.”

“Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul.”

Instrucţiunile primite de Neagu Djuvara în noaptea de 22 spre 23 august 1944

Raportez, de asemenea, pe scurt, instrucţiunile pe care mi le-a dat în noaptea de 22 către 23 august 1944 Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe. Era aproape miezul nopţii şi trebuia, înainte de a lua avionul, să mă întorc la Snagov, unde direcţiunea noastră era evacuată de la începutul lui mai, după primele mari bombardamente americane şi britanice asupra Bucureştilor, ca să preiau valizele de curier.

Alexandra Kolontay, ambasadoarea URSS la Stockholm

Calitatea mea era doar de ataşat de legaţie (primul rang în ierarhia diplomatică; voi avea 28 de ani o lună mai târziu). Eram desemnat de Piki Pogoneanu, în împrejurări pe care nu mai e cazul să le povestesc aici, ca să fiu, eu, a doua zi, „curierul diplomatic” către Stockholm.

Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate. Faptul că, în acel caz, curierul era, pe deasupra, însărcinat cu misiunea neobişnuită şi gravă de a transmite noi instrucţiuni pentru reluarea negocierilor de armistiţiu, era cu totul excepţional.

Mihai Antonescu, nervos şi obosit

De aceea, cu doar câteva ceasuri înainte, Mihai Antonescu ordonase să nu mai plece în diversele direcţii curierii dinainte întâmplător orânduiţi. Făcuse însă două excepţii, fiindcă tinerii desemnaţi îi inspirau încredere: Emil Ciurea pentru Ankara şi eu pentru Stockholm. Mă primeşte aşadar în toiul nopţii. L-am găsit – era firesc – foarte nervos şi obosit. Mi-a spus că, din pricina situaţiei dezastruoase de pe front, domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovietică la Stockholm.

Reamintind insistenţele pe care de săptămâni de zile le făcea, în telegramele sale, ministrul Nanu, ca guvernul nostru să dea, în fine, un răspuns sovieticilor care, de trei luni de zile, cum am spus mai sus, acceptaseră acele condiţii puse de mareşal, a vrut să-mi explice mai întâi, spre a le comunica domnului Nanu, motivele pentru care s-a ezitat până atunci. Discursul mi s-a părut confuz. Reţin doar două dintre motive: 1. speranţa păstrată încontinuu de mareşal, să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu; 2. un zvon care fusese raportat, că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice.

În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă. Mărturisesc că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon – lansat, fără îndoială, intenţionat, de unul sau de celălalt dintre cei doi mari adversari. A adăugat însă că situaţia creată de spargerea frontului germano-român în zilele de 19-20 august l-au convins pe mareşal de necesitatea reluării negocierilor de la Stockholm. În acest scop, domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay: 1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul; 2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.

Soldaţii nu s-au mai bătut bine

Mi-a spus apoi un lucru atât de extraordinar, încât mă tem să nu fiu crezut pe cuvânt: domnul Nanu trebuia să dea părţii sovietice ca nou argument că România doreşte sincer pacea faptul că soldaţii români, în faţa ultimei ofensive sovietice, nu s-au mai bătut bine.

Argumentul mi s-a părut, pe loc, atât de insolit încât, cu toată vârsta mea şi scurta mea experienţă diplomatică, am îndrăznit să-l întrerup pe ministru, chiar pe un ton vehement, rugându-l să mă ierte că mă încumet să-l contrazic, zicându-i că un asemenea argument nu trebuia în niciun caz înaintat la deschiderea unor negocieri finale, căci implicau renunţarea dinainte a continuării rezistenţei, în cazul în care am fi constatat, la urma urmei, imposibilitatea de a încheia armistiţiul în condiţiile impuse.

Mihai Antonescu a acceptat întâmpinarea mea şi mi-a zis: „Ai dreptate! Mai bine să nu spună asta!”. Am plecat de la acea memorabilă audienţă cu dramatica impresie că „număru’ doi” al regimului era, în acel moment tragic, cu totul descumpănit şi cu un singur gând, să scape cel puţin el. Am dedus-o pe loc când, înainte de despărţire, mi-a spus că intenţiona să plece a doua zi la Ankara, ca să vadă el, acolo, ce-am mai putea aştepta de la Turcia şi de la anglo-americani…

“Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.”

“Domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay: 1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul; 2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.”

Intenţia mareşalului Antonescu, neserioasă

Peripeţiile drumului de la Băneasa la Stockholm via Viena-Berlin (cu o noapte la Berlin) le-am povestit în cartea mea „Amintiri din pribegie” (Albatros, 2002; Humanitas, 2005, 2006, 2010). Voi spune aici doar foarte pe scurt: 1. a fost cât pe-aci să nu fiu acceptat la Viena, la schimbarea de avion, din cauza excesului meu de valize; 2. la Berlin nu m-a aşteptat nimeni din partea ambasadei române, evacuate la 70 de kilometri de Berlin; 3. marele hotel Adlon la care am ajuns, după ce îndrăznisem să cer telefonic la Auswärtiges-Amt (Ministerul de Externe), o maşină specială „pentru a duce curierul român la Stockholm, de la aeroport la hotel”, nici pomeneală să aibă loc în acea noapte pentru mine; după ore de aşteptare înfrigurată la poarta hotelului am întâlnit, în fine, ca prin minune, trei tineri români de o inconştienţă incredibilă, care mi-au găsit loc în alt hotel şi m-au luat la cină împreună cu o tânără aristocrată nemţoaică cu care doreau să mă ia în acea seară la un club să dansăm!

Tragi-comedia

Unii cititori vor crede că spun braşoave, ca să-mi bat joc de ei. E, din păcate, adevărul greu de închipuit, privitor la drumul pe care l-a făcut mesagerul mareşalului Antonescu la Stockholm pentru reluarea negocierilor de armistiţiu. Să mai adăugăm că această tragi-comedie suprarealistă avea loc câteva ceasuri după ce mareşalul Antonescu fusese demis şi arestat. Tinerii români m-au dus totuşi la noul hotel. N-a fost bombardament în acea noapte.

La cinci dimineaţa, tinerii, după o noapte de chef, au venit la vreme să mă ducă la aeroport. Am rămas în pană de benzină pe drum… dar, alergând tuspatru cu geamantanele în mâini, am sosit la vreme să găsesc un ultim loc liber în micul avion de Stockholm şi să sosesc, evident degeaba, la legaţiunea română, unde iarăşi nu eram aşteptat. E totuşi bine să se ştie barem azi, de la un martor ocular, ce neserioasă a fost intenţia mareşalului Antonescu de a negocia la vreme condiţii acceptabile cu sovieticii.

Şi să se termine odată cu „povestea telegramei de la Stockholm de la 23 august, prin care URSS acceptă condiţiile de armistiţiu ale mareşalului Antonescu”! E scandalos că unele organe de presă şi chiar unii „istorici de meserie” refuză în continuare mărturia a, pesemne, ultimului martor ocular al evenimentului de acum 67 de ani.

28 de ani avea Neagu Djuvara în august 1944, când a fost trimis la Stockholm.

1. Telegrama sosită de la Stockholm în dimineaţa lui 23 august nu anunţa, nicicum, un acord cu mareşalul Antonescu, după cum voi dovedi mai jos.

La Direcţia Cifrului şi Cabinetului

După 23 august 1944, Partidul Comunist Român a devenit tot mai vizibil Foto: afp

Călătoria lui Vişoianu

Samsarul bulgar

“Din prima şedinţă, URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA.”

Cine e Djuvara

Ordinul tânărului rege constituţional

Condiţiile cerute de Ion Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu

1. Cerea să i se lase 15 zile ca să-i convingă pe germani să părăsească tot teritoriul românesc înainte de semnarea unui armistiţiu şi de ocuparea ţării de către armata sovietică.

Cine nu vede astăzi că ambele cerinţe erau cu totul iluzorii?

Armistiţiul în numele unui nou guvern

Telegrama fără obiect

Exemplarul raportului, la Stanford

Tânărul curier

Minciuna din „Oglinda”

“Se bănuia că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.”

“Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august, de a răspunde în sfârşit propunerii sovietice din 30 mai.”

“Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul.”

Instrucţiunile primite de Neagu Djuvara în noaptea de 22 spre 23 august 1944

Alexandra Kolontay, ambasadoarea URSS la Stockholm

Mihai Antonescu, nervos şi obosit

Soldaţii nu s-au mai bătut bine

“Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate.”

“Domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay: 1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul; 2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.”

Intenţia mareşalului Antonescu, neserioasă

Tragi-comedia

28 de ani avea Neagu Djuvara în august 1944, când a fost trimis la Stockholm.

CONSTANTIN CORNEANU

CEL MAI MARE SECRET DIN VIAȚA REGELUI MIHAI

Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu.

Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu.

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de “Conducător al Statului”.

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluție politică după război.

Ce puteri avea Regele în fața Mareșalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că “Statul a avut în toate unghiurile pământului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”.
Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I (“Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.
În discursul ținut, la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că “nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.
Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest “aranjament”?
Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat.
Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile.

La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice.

O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea “Ucrainei Mari”

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce privește războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât și a trecerii Nistrului.

Ce a motivat, totuși trecerea Nistrului?
Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate “Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor.

Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major.

Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării “problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich.

Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemților

Când s-au stricat relațiile dintre Regele Mihai și Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane.

Conducerea celor două grupări de opoziție (PNȚ și PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.

Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv câștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției antiantonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House”), jurnalist la Allied News Papers și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilitățile de reușită ale unui puci.

Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944.

Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvânt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian.

Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației antievreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască.

Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Șeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar și Ronald D. Bachman, în cartea sa “ Romania : A Contry Study”, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor.

Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo țară vestică. Este adevărat?

Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curând, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil.

În timp ce Aliații Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.
Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizând un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova .

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistițiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării “telegramei de la Stockholm ”.

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm ) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc.
(“Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se va pune în față, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem.

Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi.

Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”).

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?

Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o.
Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.
Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „Cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziției?
Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut “cartea” pe care Mareșalul “o juca”.

Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate.
Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greșeală?

Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.
Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute.

Regele Mihai si maresalul Antonescu pe frontul de est (1941)

Nu este o apreciere prea aspră?

Nu. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a „Bătăliei pentru Armistițiu”.

În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creându-se, astfel, condițiile pentru instaurarea „regimurilor de democrație populară”.
Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai.

Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit și el la acest deznodământ nefast?

Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor.

Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, grațierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea rușilor?
Predarea Mareșalului Ion Antonescu și a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniștilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanții PCR începeau să domine raporturile de “amiciție” cu Casa Regală, și nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August”.
O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum și mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini.

Ostilitatea “camarilei regale” față de Ion Antonescu avea să-și spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preț pe Mareșalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de grațiere a lui Antonescu?

O posibilă grațiere a Mareșalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat și în care Casa Regală dorea să se salveze, totuși, și să-și salveze perspectiva existențială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?

Greva regală (1945) și micile gesturi de opoziție față de ocupantul sovietic și aliatul său, comuniștii români, nu aveau cum să influențeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reține această „rezistență regală”, precum și, totodată, infamia de la „23 August” 1944.

În contextul în care nu fusese semnată nici o convenție de armistițiu între noul guvern român și cel de la Moscova, respectiv Națiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea și luarea în prizonierat a unităților românești.

Mulți militari români – circa 150.000 de soldați, 6.000 de subofițeri și 6.000 de ofițeri – au fost dezarmați de către sovietici și internați în lagăre de prizonieri.

În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorității statului și de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condițiile în care sovieticii și-au impus condițiile, pe fondul slăbiciunilor și înțelegerilor cu Aliații Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofițerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situație, dovedind, totuși, o totală inactivitate și lipsă de dinamism.

Casa Regală a rămas un simbol al speranței, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmașilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată și nici măcar negociată. Posibilitățile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eșichierul politic al României, la sfârșitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniștilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizațiile politice din exil și eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanța sa politică nu a fost pe măsura speranțelor “camarilei regale” și ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.

Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoțit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declarațiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a „făcut război împotriva lor”.

După decembrie 1947 au existat relații între Casa Regală și regimurile Dej și Ceaușescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală și România lui Dej și Ceaușescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însușite de Regele Mihai I.

Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităților de informații externe ale Securității române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a „Declarației de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârșitul „neutralității binevoitoare” care exista între regimul de la București și locatarul de la Versoix.

Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice “ Gheorghe I. Brătianu” (AESGS), din septembrie 2009.

Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova între 2004 și 2007.

Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale “Sub povara marilor decizii” (Editura Scripta 2007).

Sursa: http://georgeanca.blogspot.ro/

Comments are closed.

Revistă de cultură, tradiții și atitudine civică

George Anca – 23 AUGUST

Mihaela Gligor shared Cluj Center for Indian Studies‘s