George Anca: Salbămoale
George Anca
SALBĂMOALE
(1973 a doua zi)
a doua zi m-am repezit la moară
auzind-o bătând nu mai aveam
nici un pumn de făină iar mălaiul
îţi aduci aminte că l-au mâncat şobolanii
ce i-am mai omorât în noaptea nunţii pe toţi
doisprezece erau furaseră bucatele
în gaura de lângă soba rece ba
unsprezece de-a mers al doisprezecelea
sub coteţul purceilor şi găsindu-şi
pereche vai ce i-am mai ucis
cu pui cu tot cum am prins şi vulpea
în beci am dat peste un şarpe
dar mi-a fost milă să-l omor
pentru ce femeie dumnezeu a lăsat
dacă un om nebun sapă beciul
eşti nebună şi tu că laşi şarpele
nu era atât de nebun săracul
el nu se lega de nimeni până când
lasă asta acum a murit nebunul
şi am rămas noi cine te-a pus
nu m-am gândit când mi-a sunat
ceasul să rămân orfană îmbătrânisem
un nepot mi se dădea în leagăn
o ploaie a început să toarne un fulger
a acoperit curtea şi sala casei
a intrat în grădină leagănul se răcise
nepotul s-a luat după fulger
să-mi întâlnească deodată tatăl
şi căzându-i strămoşul a luat-o la fugă
peste lunca asemenea curţii dar fără grădină
şarpele zacă hai să mulţumim domnului
femeie vino-ţi în minţi acum casa
ţi s-a mărit şi pustie hrăneşte
purecii luminatei veri de la domnul
era o noapte numai lumină
lupii au mâncat oile în pădure
şi bunul tată pe urma lor înnopta
aducând în sat jumătăţi de berbeci şi oiţe
pădurea se goleşte de toţi
grota nu mai are os de judecător
locul îngropăciunilor se surpă
neamurile se dezbină de frică
se îmbrăţişează de moarte fraţii
cine va căuta un înţelept de sus
va trebui să se grăbească şi-n zadar
nu va minţi dându-se drept pe nedreptul
iubitei lui i-a încântat auzul inimii
cu bătăi alese de adieri din sânul norilor
i-a mai povestit şi despre Cutare
ea îl pomenise de la mama sa bună
mai avusese însă şi altă mamă
care mamă nici ea nu crescuse
cu mama ei bună ci tot cu vitregă
o mamă dintre acestea oh trebuise
văzând durerile şi răutatea
să nu ştie deodată ce mai naşte
şi nimenea nu ştie cine-a fost
a fost Cutare ah păcat
păcat că mamă bună nu-i era iubitei
doar nu-i Cutare să-l asculţi de-aci
e ca o închipuire a îndrăgostitului
şi uite iubita ce-i vorbeşte
s-o fi născut
de foc sau de îngheţ crapă lemnele
e ca de lemn femeia asta Salbămoale
sau lemnul gorunilor e ca de femeie
nu s-o fi născut
ăsta e împărţit în trei
cap tată şi mamă
cap îi e muntele
găsiţi-i părinţii
trebuie să fie buni la ceva
şi mai ales trebuie să fie
oo
muntele e de piatră curată
cu peşteri nevinovate
capul său nu cumva
o să se clatine
vântul e ţeasta lui atunci
nuu
nu capul lui poate fi
ochiul din capul lupului
cee
ce lup în adâncul pământului
oile nu prea au ce paşte
la fel şi lupul
la feel
păi sare şi peştele prin aer poate
să fie cerul capul bătrânului
să poată ara cu opincile
e o putere
şi a fost primăvară
când el a început semănatul
bobul pe un piept mort pierea
talpa la vară scăldându-se în ape
îngropa în adânc un fir de păr de aur
şi el nu l-a mai căutat
și nimeni nu îndrăzneşte
şi nici nu s-a mai văzut
şi cine să-şi ia ochii de la soare
urâtă de tânără
că a rupt-o în bătăi
da cu laba
lua cu dinţii
nici tu oaie
nici vre o mânză
nici un pui din flori de câine
fătată din mărăcini
hrănită cu guşterii
ia-o azi
mortăcină
să-ţi spun drept
n-avu zile
n-avu ochi
n-avu fraţi la o pisică
este
asta
lepădătură
a iacacui
de la pădure
în casă
cum s-o-ngropi
cum s-o măriţi
urâtă de tânără
ar fi spus
dacă nu mi-e dat să văd răsăritul soarelui
îngăduie-mi măcar să privesc apusul lunii
nu-mi îndesa pe gât nimic adormitor
nici nu mă pune să visez ce ţi-ai dori
vârându-mi limba prin inelul de otravă
al dinţilor ce mi-i sfărâmi cu pumnii
cum să spună
din ochi să spună asta întuneric
e pentru cel ce nu iubeşte luna
orbii ar putea să zboare
prin aer după ea acela nu o ştie
dar dacă lanţurile i se slăbesc
şi se ridică cel ce nu iubeşte
nu o să-l vadă nici pe el
căci ţeastă-i va fi luna
păcat atunci că va mai răsări
şi după noaptea asta soarele
cui să spună
plătit pe viaţă cu avere
de-o turmă aplecată la pământ
poate să pască poate de vreo boală
el este cel de neunneam
din taţii lui şi mamele
ce ţin de boturi turmele
nu poate să spună
o frânghie lungă îi atârnă de gât
spânzură în gol înrourată
cine să-i prindă capătul într-un laţ
să aşeze un leagăn să se suie
şi să se legene sau să stea ţeapăn
Cutare Salbămoale Neunneam Cenenune
oh să fii tu Neunneam
şi să nu spui cine eşti
căutam şi te pierdeam
înainte de-a avea veşti
Salbămoale burtă goală
ce-o să bagi astăzi în oală
o să ne înfometezi
pre cât flămânzeşti
de la Cutare când pleacă
îi lasă casa săracă
pe la Cutare nu vine
casa tot nu i se ţine
dumnezeu nu l-a lăsat
Cenenune să stea-n sat
l-a lăsat să nu se-adune
din cărare Cenenune
unde nu începe
să toarne
mort şi viu până la os
înţepaţi de ale apei coarne
plâng otrepe
nămolos
şi unde nu se pune
să ardă în foc
învie oameni de cărbune
cei de pământ se coc
se miră în şiră
se dezbină în cină
ia la măsea încolo ho încoa ha
îhî ţi se urî tii prostii tu hu
poematistul continuă
în ţeasta mortului
se prinse capul de peşte
al pământului
oh luminile cerului
sparseră osul rotundurilor
de atunci tot ce nu mai e
să se învârtească ah
să nu-şi dea de urmă
vrei să te duc de mână
cum tu m-ai dus în pântec
vrei să-ţi urmez în casa retezată
de lupi de mine hăituiţi
nu vreau nimic tot eu la ce
doreşte-ţi oaia boul pasărea
ce ţi le-oi creşte doar să ai
noroc de ele şi să-ţi placă
păzea de boala urşilor
nu scapă nici furnicile din burta lor
ei când sătui aşteaptă ziua iernii
vezi trăznete ce vântul încă nu le-a spulberat
cum pe spinări le scapără
şi boala şi-o târăsc până în gropa urşilor
din scorburi pică peste tot cercei de lemn
pe coamele de licurici dau foc
ochirii tuturor culegătorilor
şi vatra cum de va mai înverzi
să mergem şi noi în curte
altfel cine mai ştie
cu ce rămânem
acolo nu dăm nimic
nici de veste
nici de primejdie
eu cred că au înnebunit
tu crezi că aşteaptă ploaia
o să se verse făină pe câmp
făină în pielea goală
lelea s-o ţină în poală
făină cu gura plină
de copii flămânzi la cină
şi dacă n-o să piară nimeni
fiindcă nu ne-am dus apoi
nu o să moară toţi şi noi
să se aleagă cine când
de fulger însemnat va înnegri
sub cer
ce curte de rândunică
nezburată de-unde pică
rodul n-o s-o afle nu te
şi va creşte ah să mergem
rodul să nu-l speriem
noi să ne dăm vieţile
noaptea dimineţile
du-te tu eşti curajos
din născare te aştept
vrei să mă omori cu zile
fără tine ce să caut
nimeni n-o să bage-n seamă
c-am venit sau că lipsesc
aş primi pedeapsa mare
şi n-ar şti-o nimenea
rodul şi-ar da drumu-n slavă
şi ei tot ar aştepta
îţi voi da o mască rară
piele rasă subţioară
cioc în nări înciocuit
bot cu bală de argint
îţi voi da haine de mort
să învii în ochii lor
când doar duhul şi tu-ți dai
să te vadă verde scai
nu-s puterile de mine
du-mă-n cârcă altfel n-ajung
o să merg singur în curte
eu să mor pe rând afară
pentru cine o să moară
uită-te bine de tot bine
tu nu ai ochi nu văd pe cine
eu mă tot uit
aşa se uită
arată-mi cum
când dă el cui dă
îmi dă şi mie uneori
în vârful viei vre o trei flori
să le priveşti
ce am cu ele
să ţi se scuture pe piele
să faceţi şase struguri amândoi
iar ochii să se scalde în butoi
eu nu-mi doresc să-l văd la faţă
destul că îl visez de-o viaţă
când mă purta pe umeri viu
acum e vis pe bidiviu
mă pui să îmi stric ochii după morţi
şi dacă nu ar face astfel toţi
hai aş mai zice dar aşa
stai până adineaurea trăia
trăia murea ne e tot una
îi vede doar pământul luna
hai urma lui poate ţi se încheagă
de te trânteşti cu capul pe desagă
poftim atunci şi capu-mi crapă
ca la urciorul plin cu apă
sleit de sete ochii-i cască
şi-n loc de apă vei bea iască
pe când orbit la moartea lui
în ceasul ăla îl văzui
sau ţi se arătă şi nu ţi se arată
şi astăzi o să mori deodată
deodată cu vederea către el
deodată cu cel mort de fel
şi nu vrei să te uiţi
uitându-mă şi eu
ţi-ar fi pământul peste piept mai greu
ascultăă cum vorbeştee
s-a dusîî şi nu mai e
vrea mâncare ce şi ce
s-a dusîî şi-i fericee
spune-mi din nou şi vom pleca
de care-ţi vrei muierea ta
să fie nici prea prea nici foarte foarte
pe ea când deschizi ochii ţine-o pân’ la moarte
până la moartea ei
şi a ta moarte
a mea departe
a ei tot departe
pe ea când voi deschide ochii o s-o ţin departe
departe de durere
de ce cere
chiar dacă nu eşti bucuros
s-o bucuri
bucurie ponos
te vor purta genunchi de sclavă
apoi a umerilor slavă
numai să nu te pierzi sub vre-un copac
cu umbra mai adâncă decât apa unui lac
nenorociri ieşiţi din văgăuni
din găurile ochilor tot uni
să părăsească văgăuna
şi mama moartă-a ei tot una
s-o nască printre voi din voi
reînviată jalnice nevoi
nu vreau să mi se-ntâmple niciodată
să mă aşez în iarba mamei fată
întâia oară m-a născut bărbat
şi după moarte nu m-a deochieat
acum nenorocirile s-o lase
în groapa ei să nu se zămislească-ntoarse
ruşinile de fel nepăcătoase
trei zile sunt de când tot fluier
astăzi e sărbătoare mare nu ieri
de răsalaltăieri te am în pază
şi nu mai vine nimeni să ne vază
tu şuieri singur eu te ţin
din scurt doar te-oi opri puţin
când nu te-aş auzi mi-aş pierde pâinea
şuierătura ta mi-e mâinea
dar uite ce e ai să cazi
de foame-n sărbătoarea ce e azi
sau te vei odihni pe veci
lăsându-mi porţiile reci
căci limpede-i porunca
taci tu îmi tace munca
apoi vor trece ani să se mai nască
bărbaţi cu gât tăiat de broască
voi flămânzi
mai mult de-o zi
cum tata mare porunci
aşa că zi
nu spune treaz cum ai rămas
suflând pe gură şi pe nas
ai dinţi de frunză cu omizi
sub ei mai poţi să ţi-i deschizi
de ce nu vine nimeni să anunţe
termenul fiert să-ţi dea grăunţe
grăunţele să fie fierte
pe mine sau pe tine să ne ierte
se fluiera pe vremuri doar o dată
de la o casă pân’ la alta roată
de când cu feţe răposate
se fluieră pe cât se poate
ascultă-mă şi tu nu vrei
să te ridic mai înspre ei
din apa mea mâncată
ia hrană adăpată
şi vântul poate c-o să bată
să nu mai fluieri niciodată
ah nu mai fluiera
mi-e mie gura rea
ştii că am plâns mai adineaurea
am învăţat şi eu să fluier tot aşa
o să-ţi arăt că n-am mâncat
nu am băut
uite păsat
urciorul ne-nceput
nici n-am tăcut nici n-am dormit
să fie sărbătoare înmiit
să fie astăzi unul altul
cu jumătate prea înaltul
eu eu să cânt ca tine încă
de când te rog ia de mănâncă
mi-e foame nu pot înainte
de tine să-nghit bob de linte
te ţine şuierul în viaţă
pe mine vorba tăcăreaţă
limba vorbăreaţă
eu să înfulec tu să mori
rămân pe drumuri de miori
pierdute-n şuier de trei ori
îmi iese-n cale lupul mort
eu în spinare că îl port
şi el nu fluieră nici tu
ia nu mai fluiera acu
mănâncă oi de mei cu miei de mei
şi uită-te măcar o dată-n ochii mei
nimic să nu te desclintească
din patima preapăsărească
hei ţi-e pedeapsă asta lasă
o clipă de-a fi om de-acasă
şi te voi răsplăti din când în când
la fel urmându-ţi eu la rând
mă sperii rar şi nu atât
să îţi sucesc şuieru-n gât
să-i zic într-una eu apoi
până-şi vor aminti de noi
cei cu poruncă şi fără poruncă
auzitorii de-o speluncă
ţi se deşiră pieptul ne-ncetat
pe ochi nu te cunosc neşuierat
atunci poftim de fluieră nu fluieri
e sărbătoare mare astăzi nu ieri
vezi cine te îndeamnă să-ţi foieşti
prin pietre dinţii şuiereşti
numai de mine trebuie s-auzi
n-ai alţi călăi de sângele tău uzi
poate ţi s-a părut că moarte îmi căşuni
dar de trei zile mi-s stăpânii buni
sau vezi pustiul cum îl cară
în bâte azi din cale-afară
odată şi odată toţi se scoală
să vadă cum porunca nu-i greşeală
porunca tuturor e în puterea mea
şi de nu fluieri nu mai merge-aşa
voi fluiera când nu vei fluiera
să fie voia sa şi-a sa
dar ţie ţi-e suflarea condamnată
să-i fie vieţii mele plată
cât mai trăiesc să-mi fluieri ca şi lor
apoi să piei că nu ai păzitor
din ce în ce vei duce-o ce şi ce
topindu-te pe fluieratele
o soartă şi mai soartă ca a soartă
cu tine nici se-mpacă nici se ceartă
pe când eu nu îţi sunt ce-mi sunt
şi-mi eşti din cer până-n pământ
tu după şuierele-ţi lungi
la capăt zilelor ajungi
dacă nu fluieri cum te joc
ajungă-ţi zilele pe loc
şi ce te faci dacă n-ai fluierat nicicând
şi eu te-am auzit c-am fost plângând
de mila ta am plâns vrei lacrimi iar
să le înşuierşti cu vrednic har
ia colea chef din solniţă mălai
îmbătător trezeşte-te săvai
unde s-o mai văd
când ea prea stă pe loc
de am orbit tot pironind-o
au înfrunzit şi s-au trecut
iar au înfrunzit şi s-au trecut
pe bolţile de frunze vieţile
închinare înaintea femeii străine
frumoaso înţelegi cuvântul
vezi e o şoaptă de la ceruri
pentru auzul tău neştiutor
poate sunt blestemat să se vestească
iubirea mea în toate încăperile
şi să răsune până-n vârful munţilor
dar ţie să îţi pară de neînţeles
tălmacii ştii şi ei mi s-au împotrivit
şi zac de-acum sub steagurile albe ale mele
un mort o moartă nu mai ai pe nimeni viu
un schingiuit de ură neamul îngropat
ascultă-mă nu te feri atâta
curând o să te urâţească foamea
aşa cum te înfometează frumuseţea azi
de ce să-ţi fi rămas dator destinul
doar ţie dintre fiii-mpărăţiei dispărute
pe fratele-ţi iertându-l singur şi-a dat moartea
mai înainte ţi-o fi potuncit în limba voastră
să mai trăieşti în amintirea tuturor
Zalmoxe-i numele fiului tău
de îl vei zămisli pun datină
să nască toate semenele tale nume
de mai nainte puse prea cu drag visate
Zalmoxe spune-i zi-i Zalmoxe
şi-n fire vino-ţi taci să nu uiţi
Zalmoxe ţi-l înseamnă în minte
şi frânge-te ca şi cum asta
ţi-e dăruirea mea iubirea
Zalmoxe-i darul tău Zalmoxe
e de ajuns atât să ştii pe limba-nvingătorilor
nimenea nu o să-ţi vorbească
în numele cu numele Zalmoxelui
nu plânge nu Zalmoxe
fii născătoarea-i fii Zalmoxe
şi nu te prăpădi Zalmoxe
înviază-te Zalmoxe
norii pe creste poruncilor sunt morţii
cuvântat-ai în văile neauzite
de norii pe creste şi turmele
când s-ar întoarce ţi-ar paşte
hainele de mort
vorbeşte şi acuma în dodie na-o
fără hotar ascultarea
şi rău întunericul fă-l să-mi arate
unde să calc la sfârşirea prăpastiei
să se înfăţişeze robul
nu-i devreme
o demon harnic fiul meu
şi mi-ar aduce robul mai de grabă
o doamne ar aduce o regină roabă
iată-l la uşă mie mi-e duşman
din al războaielor domniei voastre an
o anul ce-l visasem de copil
să-l umilesc pe robul prea umil
după ce fraţii i-i voi îmbăia
în sânge sub de-a sabiei cişmea
iată-l la uşă mie mi-e nebun
o dacă vrei să râdă pot să-l pun
o o îţi poruncesc un rob şi-un ou
să-l spargă el tu să te naşti din nou
vezi-l de se apropie chiar el
şi află-ţi coaja altfel nu e fel
ce multe cloşti şi puice o să uşui
tronul să fie pentru ou urcuşu-i
să nu-ţi porţi gândul mai departe
când hotărâtu-te-ai de moarte
stăpâne în divina-ţi mână
ai spart un ou căzu o căpăţână
de cin’ să-mi fie milă sfetnicul
ori oul e netrebnicul
de tine căci de nu-l învii
şi nu-l îmbraci în coji mai ştii
o leneşi măgăruşi pe cale-ntoarsă
la poalele de munte mângâios
când vă mânam din turme cu o gioarsă
de sabie eram şi ticălos
erai pe drumul capătului nostru
o plânge-ţi-vor de milă măgăruşii
mânaţi călăii de căscatul rostru
vor scârţâi la iad ţâţâna uşii
dă-mi tu pedeapsa doar ţi se arată
aici eu am un neam întreg
rudeniile nu te ştiu de tată
dar nici nu pot să le dezleg
chiar dacă pier chiar dacă te omor
mi-e teamă să nu-ţi afli fii
ai fiilor din casa mea
ardeau cetăţile-n vecii
când vre o femeie te năştea
pe unde au pătruns şi nici de unde
nu ştie nimeni sfat porniră
de-i vom striga nu vor răspunde
