Cuvânt și iubire

 

Dantele

 

 

Ieri, am făcut danteluţe din hârtie

în timp ce G. îmi citea

şi le-am pus în cărţile vechi,

învăluite într-un

strat  gros de praf,

pe care nimeni nu le mai răsfoise

de cine ştie câţi ani,

împrumutate de la

Biblioteca Universităţii.

Voiam să las un semn

pentru cineva care,

peste ani, le va găsi.

O să se mire de ele,

întrebându-se

cine le-o fi făcut.

 

 

XXX

 

 

 

                           INDIA  sept. 2003 – martie 2004

 

 

Noapte în ceaţă     

 

 

Noaptea trecută n-am putut dormi.

Nici să număr oile n-am fost în stare!

Mi-a venit în minte o noapte asemănătoare

de când eram în India, altădată.

Atunci, măcinată de insomnie,

de umezeală şi neputinţă,

am ieşit din încăperea sufocantă

pe balcon, căutând o gură de aer proaspăt.

Am dat de un perete de ceaţă!

În jos, nu se vedea pământul,

în părţi nu era decât pâclă,

de parcă nu exista nimic altceva

în afara mea şi a uşii din spatele meu!

Am intrat  înapoi în cameră

cu gândul la cum ar arăta

lumea şi oamenii dacă

mereu ar fi ceaţă groasă împrejur.

Ar fi trişti, însinguraţi, deprimaţi.

Fără speranţă, introvertiţi,

bâjbâind încoace şi-ncolo,

fără să ştie că mai există şi alţii,

că undeva este un soare, un cer albastru sau înstelat,

n-ar exista nici negrul cer al nopţii –

nici cerul, de fapt –

nici verdele copacilor,

nici o culoare.

Totul ar fi cenuşiu,

inclusiv sufletele!

Flori n-ar fi deloc,

ori ar fi toate de aceeaşi culoare ternă.

Ca pisicile, în noapte.

 

 

 

Ploaia      (pastel)

 

 

Plouă şi azi!

Dar sârguincios,

cu fulgere şi tunete

de alea rostogolite

de-a lungul şi de-a latul cerului,

numai bune să-ţi reamintească,

dacă uitasei cumva,

cât de puternică este

Maica Natură.

Te face să te gândeşti mai bine

ce reprezinţi tu

în faţa Ei

şi să-ţi mai taie din nas!

 

 

 

Lună roşie      (pastel)

 

 

Stau în balcon şi privesc cerul.

Luna nouă, cu burta în jos,

roşie, mare,

se pregăteşte să plonjeze

în spatele pomilor

din dumbrava maimuţelor

Mai văd şi două stele.

Ieri am văzut mai multe:

opt din Orion,

cinci din Caru Mare

şi o planetă,

nu ştiu care.

Acum atmosfera e mai poluată.

Copacii au cam chelit de frunze

dar se pregătesc de haine noi şi curate.

Palmierii au şi început să-şi scoată

suliţele cele noi, deşi

pe poale sunt vestejiţi.

Florile din grădina Universităţii

se grăbesc şi ele

să se arate.

Săptămâna trecută număram lovidragii.

Acum nu mai pot fi

număraţi,

că sunt o sumedenie!

La fel şi macii.

Şi sunt atât de multe

şi de frumoase!

O să le duc dorul?

Nu cred!

Poate o să-mi amintesc de ele uneori,

dar mie îmi sunt dragi cele de acasă!

Ce-or mai fi făcând floricile mele?

 

 

 

Tot ce aş vrea

 

 

Aş vrea să scriu despre

locuri pe care mi-aş dori să le cunosc,

despre depărtări negândite, nevisate.

Despre Lumină şi Întuneric.

Cred că aş vrea să scriu despre Dumnezeu.

Dar cu ce cuvinte să scriu,

că dacă Îl cuprind în înţelesul acestora,

atunci nu despre

Cel Necuprins aş vorbi!

Cred că am nevoie de o revelaţie!

Ori, aici mă lovesc de neputinţa

de a mă ridica din

Intuneric în Lumină.

Cel puţin nu fără

ajutorul Cuiva.

De fapt, aş vrea

să pot gândi,

să-mi imaginez sau

să mă rog, fără cuvinte!

Cum? Nu ştiu!

Tot încerc, dar nu reuşesc.

Să fie aşa, ca o vibraţie,

ca o reverberaţie

dintr-o altă sferă decât

cea materială.

Totul e să găsesc cheia,

lungimea de undă.

Iar o iau razna!

Iar intră în funcţiune

„opritoarea de gânduri”!

 

 

(Ce a aia? E un pârleaz pe invers.

Nu se trece decăt pe sub el!

Tot ce e mai înalt, nu poate.

Rămâne acolo, în spate

pentru vecie sau pentru

alte vremuri.)

 

 

 

Ploaie tropicală     (pastel)

 

 

O să stau pe balcon să ascult tunetele

şi să privesc cum se rup norii

peste dumbrava maimuţelor.

Cum să stau pe balcon? E tot o baltă!

Ploaie tropicală,

horărâtă să înece  totul.

 

 

Ce-or face gilii mei,

că nu se vede nimic din cuib?

Cred că s-au făcut mici-mici

deasupra ouălor.

De maime, nici vorbă!

Ieri au dat un asalt la cuib.

A fost bătălie mare!

Cred că numai de rele ce sunt

ele, maimuţele,

le fac zile fripte gililor.

Erau peste douăzeci de maime,

laşe şi obraznice,

dar , cei doi gili bravi

şi hotărâţi să le scoată ochii!

Mamă, când îşi întindeau aripile cele mari

şi strigau la ele ameninţător,

erau magnifici!

Mari. Frumoşi. Maiestuoşi!

 

 

Ploaia s-a mai domolit.

Cred că o să stea

că se aud păsărelele ciripind.

Dar tunetul tot se mai rostogoleşte

dintr-o zare în cealaltă,

ca un tăvălug.

Las uşa deschisă

dar vine un miros de ceapă prăjită

de la cantină,

de mi-a zăpăcit ficatul.

Ca la noi pe scară!

 

 

Mai plouă, dar cu bun simţ,

nu mai năvăleşte în casă.

Totul a durat mai puţin de o oră.

Dar jos, în grădină, apa bălteşte.

Lasă, că se bucură iarba şi florile

şi pomii de ea,

Ce, trebuie să-mi placă mie?

Ce sunt eu? O floricică?

Nu cred.

 

 

Mă indispuse vremea asta!

Mă întristă cu tristeţi Jungiene

venite din adâncuri.

Nici nu ştiu care sunt ele, dar

uite că-mi vine să plâng!

 

 

Nu-mi place ploaia!

Îmi place după-ploaia!

 

 

Şi ce tunete plimbăreţe!

La noi auzi unul tare, zdravăn şi scurt.

Aici încep încet, departe şi

îl auzi cum vine, cum creşte,

cum se prăbuşeşte peste lume,

puternic, dur, înfricoşător, copleşitor;

te striveşte cu măreţia lui atotputernică.

Apoi se duce mai departe, tot mai departe,

din ce în ce mai moale, şi mai slab.

Şi nici nu se îndepărtează unul bine,

că se şi porneşte altul

să cotropească cerul şi pământul!

 

 

Îmi vine să mă bag sub pat!

Ca bietul Felix, căţelul de acasă.

 

 

Asta nu e ploaia mea! N-o cunosc!

Cea de acasă îmi e familiară.

Asta mi-e total străină.

Şi nici nu ştiu ce-i poate pielea!

 

 

 

Deşi mai plouă şi mai tună,

în spre vest,

pe deasupra copacilor

se vede un petec de cer limpede.

Norii vin încoace dar trec mai departe.

Poate se opreşte  potopul!

Dar se mai oprise odată aşa că nu e sigur.

Doar n-o ploua  toată ziua!

 

 

 

De ce-am venit?

 

 

Poate pentru că ne era dor.

Poate pentru că am vrut

să îi mai întâlnim pe

prietenii de aici.

Cam greu!

Fiecare este acum în

altă parte din Delhi,

care este atât de mare!

Sau din India!

 

 

S-a schimbat şi starea psihică.

Nu mai suntem toţi la un loc,

nu  mai vem aceleaşi preocupări,

fiecare cu problemele

şi necazurile lui,

închis în  cochilia timpului scurs,

inimile nu se mai deschid

ca acum 25 – 30 de ani.

Sunt mai precauţi, mai închistaţi

în singurătate şi răbdare.

 

 

Acum, că plecăm,

trebuie să îi sunăm pe toţi

să ne luăm rămas bun,

măcar prin telefon.

Dar ne e greu.

Stând închişi aici

ca la mânăstire,

ne-am rupt de restul lumii de aici

şi ne-am apropiat

mai mult de natură,

de pomi  şi animale mai mult

decât de oameni.

 

 

 

                                Triluri

 

 

 Dimineţa toate păsările dau concert,

mai mare dragul să le-asculţi

şi să încerci să  le descoperi

care,  pe unde, cântă.

Tot felul de triluri

îţi umplu inima de bucurie.

 

 

Ies pe balcon şi las

glăscioarele lor să-mi pătrundă în suflet,

să mă ameţesc de frumuseţe şi pace.

Peste zi mai uit de ele şi mă mai enervez,

mă mai consum, mă mai şi întristez.

mă mai cuprinde dorul de meleagurile mele…

 

 

Dar în dimineaţa următoare

îmi curăţ iar psihicul de stres

cu ajutorul trilurilor lor

al cântecelor lor atât de minunate

şi atât de benefice, încât

sunt sigură că mi le dăruiesc  numai mie!

 

 

 

 Greu

 

 

E foarte greu să-ţi iei rămas bun

de la cineva pe care

ştii că n-o să-l mai vezi

niciodată!

Ce poţi să spui?

Care cuvinte să exprime

starea de spirit

atât de complicată?

Cred că doar tăcerea de dincolo

de cuvinte ar putea.

Dar atunci ar trebui

ca oamenii să simtă

gândurile celorlalţi

şi e cam greu.

Ar fi posibil, oare, între suflete

gemene,

din aceeaşi origine,

din aceeaşi voinţă,

intuită, de dincolo

de simţămintele şi

de puterea noastră de înţelegere?

 

 

Mă tot întreb

 

 

Mă tot întreb ce ne-a adus pe noi

în India,acum la bătrâneţe,

când nici nu ne închipuiam

că o să mai ajungem iarăşi

pe-aici vreodată!

 

 

Şi uite că plecăm poimâine acasă

şi încă nu mi-am dat seama

de ce am venit!

 

 

Ce chemare a sorţii

ne-a adus până aici, tocmai acum?

Că nimic nu e la voia întâmplării,

deşi unii susţin că haosul

este cel care ne guvernează.

Numai că eu nu cred!

O raţiune, trebuie să existe:

încă nedescoperită.

Poate să dureze destul

până să o aflăm,

dar, sigur, am venit aici cu un scop!

 

 

Poate o împlinire sufletească,

poate descoperirea unui aspect

neştiut, până acum, al firii noastre.

Poate o izolare în doi,

pentru a şti cum mai stăm

cu sentimentele şi cu

înţelegerea. Cine ştie…

 

 

Cert este că ne-am înţeles,

că suntem tot ca acum 37 de ani,

doar că astăzi

ştim fiecare ce gândeşte celălalt,

că ne completăm reciproc,

ca sufletele îngemănate.

Cu toate certurile şi nervii,

şi hachiţele, şi stările proaste,

şi disperările, şi angoasele

care ne bântuie!

Dar astea toate, numai

pe planul realităţii materiale.

În ceea ce priveşte planul spiritual,

faptul că aproape şase luni

n-am avut altă distracţie

decât cititul, discuţiile

despre cărţi, scriitori, filosofii indiene;

nu t.v., nu spectacole, nu societate,

în schimb recluziune şi

lipsuri din belşug –

şi totuşi nu ne-am spart capetele,

nu ne-am făcut zile fripte

şi nici  nu ne-am urât,

înseamnă că asta trebuia să

descoperim şi învăţăm să preţuim:

iubirea din sufletele noastre,

mai profundă, mai preţioasă decât

toate bogăţile de pe lume.

 

 

 

Aici şi acolo

 

 

Acum, că sunt departe,

mi-e dor de casă.

Abia aştept să mă întorc,

s-o strâng pe Nana la piept,

că ce dor îmi este de ea!

Dar şi ce noroc cu internetul ăsta!

Cred că dădeam toţi banii pe telefon,

asta făceam!

 

 

Şi să mă văd iar cu

gagicuţele mele,

că şi de ele

îmi este dor!

 

 

Şi de t.v., de ziare,

de ţigări mai acătării,

de Miandra, de supermarket,

de bisericuţă, de Piaţa Reşiţa,

de BIG, de 781,

de Berceni,

de Bucureşti,

de Românica mea!

(Mamă, ce patriotism pe mine!)

 

 

Şi ce, acasă n-o să-mi fie dor

de gili,de lovidragi

de palmieri, de flori

şi ciripeli de păsărele?

O să-mi fie!

Ei, nu poţi să le ai pe toate:

şi pe cele de acolo

şi pe cele de aici!

Dar Esha, Lila,

Margaret, Nilima?

De ele n-o să-mi fie dor?

Ba da, o să-mi fie!

 

 

Si uite-aşa o să oscilez

pentru totdeauna

între aici şi acolo.

 

                             XXX

 

                            „Cerşetorul” („Bhiksatana”) scris  de Appar  – versiune românească

 

 

A venit la noi cântând cântece pe felurite ritmuri

şi ne-a înrobit cu forţa!

Şi-a aruncat săgeţile ochilor către noi !

Cu vorbe ce stărneau pasiunea,

ne-a sedus cu măiestrie,

ne-a îmbolnăvit de iubire,

Purtătorul de cranii,  Zeul,

a încălecat taurul său cel iute,

Înfăşurat într-o blană, trupul

Îi este acoperit cu cenuşă albă,

O funie sfântă împodobindu-i formele,

Vino de vezi-L pe Stăpân,

călărind pe unde-L pot admira toţi!

Domnul din Amattur este, desigur, un bărbat fermecător!

 

 

Taurul cel alb pe care îl călăreşte

nu este cu nimic mai prejos

Decât caii şi elefanţii purtători de caleşti!

Cel Cu Gâtul Întunecat,

cu înfricoşătorul Său trup de culoare roşie,

Stăpânul, căruia I se închină  Zeii din Himalaia,

Nu posedă bogăţii

şi totuşi e un om bogat!

Lordul din Amattur,

Cel care poartă blană de tigru

Şi ghirlandă răcoritoare

de boboci de flori abia deschise

Şi care călăreşte înconjurat de demonii săi,

Este, desigur, un bărbat fermecător!

 

(Din  „Poeme către Shiva” – Imnuri ale Sfinţilor Poeţi din Tamil)

 

 

            JOC TERŢ

 

De-o vreme

 

 

De-o vreme îmi vin în vise

cei care mi-au fost dragi

şi au plecat de lângă mine

departe, în altă lume:

Ilinca – mama, Rina – sora ei,

Nase – tata…

Pe ei îi cunosc cel mai bine.

Pe cele două bunici mi le mai amintesc,

dar ele au plecat şi mai demult

din viaţa mea.

Pe cei doi bunici, nu i-am cunoscut,

au murit amândoi în primul război mondial.

Dar despre străbunici, nimic,

nici o urmă de amintire lăsată

de urmaşii lor.

Dar cei de dinaintea lor?

Cine or fi fost ei?

De fapt, cine or fi fost toţi oamenii

care au trăit pe pământ

acum o mie de ani,

acum 5000 de ani,?

Unde – or fi ei?

Vom fi fost tot noi , trecând

aşa cum cred indienii,

prin roata fără de sfârşit

a Timpului?

Sau or fi fiind niscaiva quarci,

cutreierând infinitul?

Că nu ştiu de ce,

nu prea cred în Rai.

Şi ce să facă acolo toată omenirea

moartă de-alungul timpului?

Sunt cam atee? Poate.

Dar eu cred în Dumnezeu.

Nu într-un Dumnezeu personificat şi

băgat în tipare pe măsura noastră

L-am coborât pe El

la nivelul nostru,

în loc să ne ridicăm noi

către El!

Aici aş cam fi de acord cu budiştii,,

Sau cu scrierile Vedice…

 

 

Mai bine să las subiectul ăsta

 că am oarece jene religioase.

 

 

 

Pietre seci  

 

 

 

Pietre seci cheamă noaptea

stropi de lumină lichidă,

ca să se fălească

cu strălucirea stelelor.

 

 

Ape galbene şi tulburi

strigă că-s de aur topit,

când e lună plină.

Nu-şi mai amintesc că le-au murit peştii.

 

                                       1965

 

 

 

 

O venire

 

 

Veni fumul şi zise: Nu!

Veniră ochii şi ziseră: Da!

Mai slab fumul.

Mai albaştri ochii,

goniră cenuşiul.

Când?

 

 

 

 

Două, una.

 

 

Două urme de paşi spre lumină

în noroiul verzui de la popii întunericului

merg, merg una în urma celeilalte

cu sonor de liră

 

 

Un pas înapoi – o destrămare.

De aici, numai una…

 

 

Îşi strânge pământul lacrimile norilor

în urmele paşilor.

 

 

Mergând spre lumină

una în urma alteia,

cântau, poate…

 

 

Ajunge un singur pas înapoi

pentru o destrămare în viaţă!

De aici numai una mai oglindeşte cerul gol.

 

 

                              

Te-aş striga

 

 

M-aş tăvăli prin ierburi

uscate şi arse,

dar pe care piatră să-mi culc capul

şi cu care rădăcini să-mi împletesc mâinile?

În care apă să-mi spăl ochii de ceţuri?

Şi glasul cărei păsări să-mi alunge spaimele

ce-mi izbesc atât de dureros tâmplele?

Pe ce cărări neştiute să alerg prin tăcerea asta,

să caut urmele paşilor

din alte vieţi, trecute, mai bune,

în care eram cerb,

sau, poate, veveriţă?

Şi cum să pot să strig

fără să mă audă nimeni?

Să strig ce?

Tăcerea?

Zbuciumul?

Te-aş striga pe tine,

dar am eu glasul pe care

să-l poţi auzi tu,

numai tu,

nimeni altcineva?

 

 

 

Rilke

 

 

Rilke. N-o să-l găsesc

şi chiar de-aş da de el,

pe ce să-l iau?

Mai bine nici nu mă duc prin librării

ca să nu rămân cu regretul

că trebuie să-l las din mână!

 

                              

 

                            

                               Nehotărându-mă

 

 

 

Mă rup în două:

Plec

şi rămân!

Nehotărându-mă, ieri

am fumat o Dumunică de ţigări…

 

 

Vioara

 

 

Aş vrea să fiu vioară,

pentru a-ţi putea spune

ceea ce cuvintele nu pot.

 

 

Aş vrea să fiu o vioară,

numai aşa

aş putea exprima

iubirea pentru tine.

Iubire pentru care

vorbele sunt palide şi puţine.

 

                               

 

                               Oare…

 

                               

Să fie oare toate

aşa cum se vorbesc

şi să fi fost eu invinovăţită

să le trăiesc?

Să fiu eu cea care

nu-mi fac nici cântece,

nici câmpii?

Mai puţin decât dulceagă,

mai mult decât înfricoşată?

 

  

                        Sergenţii

 

Când eram adolescentă

ascultam noaptea sergenţii

fluierând pe străzile pustii,

pe care nu trecea nici un tramvai

şi nici un om.

Aveau un fel anume de a fluiera.

Şi îl auzeam pe unul undeva aproape

iar alţii îi răspundeau din depărtare.

Şi-mi închipuiam că sunt

cocoşii care anunţau miezul nopţii

la ţară.

Doar că aveau o nuanţă

de tristeţe şi de singurătate

în modulaţile fluieratului.

Erau doar două note joase,

dar dureros prelungite.

Şi-mi dau seama, acum,

că îmi era milă de ei.

Îmi imaginam că sunt oameni

pierduţi în întuneric,

care se caută şi se cheamă.

Uneori le auzeam şi paşii pe caldarâm.

 

 

Liniştea însăşi   

 

 

Ce linişte e!

Atât de linişte încât

aud  un tren fluierând!

Sau o fi fost o fabrică?

Liniştea asta îmi aminteşte

de timpul războiului

când nu puteam adormi noaptea

de frică şi ascultam

liniştea de dinaintea

bombelor.

Dar acum nu-mi e frică!

 

 

Apoi eram mai mare,

la ţară, la Bărboi,

după ce murise mama.

Şi iar nu puteam să dorm,

tot de frică.

Şi iar ascultam… greierii.

Şi mi se părea că ei sunt liniştea însăşi!

 

 

La Dharamshala

 

 

La Dharamshala m-am bucurat

de licuricii care umpleau

aerul din jur cu luminiţele lor,

ca în poveştile cu zâne din desenele animate.

Dar şi păianjeni săritori

mari aproape cât palma,

care îi vânau pe licurici.

Acolo am văzut pentru prima dată păduri

în focuri  care desenau

pe dealurile din depărtări

imagini suprarealiste

făcute parcă de un artist

dintr-o lume de deasupra noastră.

Tot acolo o pisică

mi l-a furat şi mâncat pe Goguţă,

papagalul alexandrin,

verde de parcă ar fi fost din jad,

pe care îl crescusem încă de când

nu avea pene şi

l-am hrănit din propria mea gură,

şi care mă iubea şi

venea după mine oriunde eram.

Întâi am crezut că poate şi-a luat zborul,

că nu stătea în colivie,

l-am căutat vreo două zile,

până ce un vecin mi-a spus că a văzut

o pisică mâncând un papagal.

 

DOUĂ LACRIMI LUNATICE

Mamă

 

 

Nu voiau mama şi fiica şi fiul

sa vină la fiu în casă…

 

 

Fiul nu mai putea de dor

şi vorbea despre toate:

casa cu porţi la curte,

rândunici,

sub garduri -plante,

în fânar sunt cuiburi,

zemuri în pivniţă

căci vinurile s-au vărsat

în cinstea tuturor;

cum coasta

nu se ştie pe ea,

lăsând cireşii

sâ-şi facă de flori

şi să le coacă

numai pentru îmbrăţişarea

hoţilor doar, lacomi,

demni de vârf.

 

 

Eu zic:

mai bine ar fi fost

să fi plecat pe munţi în căutarea

noastră,

mamă, pomenită într-o dragoste.

 

 

Monolog

 

 

Unde spuneai aseară că te duci şi pleci?

Să cauţi neştiutele poteci

prin văgăuni ascunse-n  burţi de stâncă reci?

prin scorburi de copaci încremeniţi pe veci,

sau prin artere-nguste ce duc la inimi seci

prin care nu mai curge sânge-n veci?

Ori  sus, pe cerul negru plin de stele reci

să bâjbâi prin genuni şi să te pierzi pe veci?…

 

                             

                               Două lacrimi

 

 

Două lacrimi amare şi triste

rătăcesc prin cutele obrajilor erodaţi

de ploile acide ale vieţii.

Se duc la vale spre

o bărbie tremurândă

prăbuşită în pieptul coşcovit

încercând să-şi găsească

drumul către cer

şi nu-şi dau seama că

merg în direcţia opusă.

Ce mai pot spera ele când

totul în jurul lor

este doar

amar, neputinţă,

întuneric şi abis…

 

 

                       

                        Zilele

 

 

 

Zilele se scurg una după alta

ca dintr-un robinet stricat

din care picură, sâcâitoare, apa…

pic, pic, pic…

Nu mai are cine să mă ajute.

Instalatorul s-a mistuit nepăsător

în ceaţa dimineţilor fără orizont.

 

 

Statui   I       

 

Mă simt ca o statuie

de marmoră cenuşie şi rece

într-un parc părăginit şi pustiu,

pe aleile căruia,

de multă vreme

nu se mai plimbă nimeni.

 

 

Statui  II    

 

Cât de triste erau aseară

statuile tăcute, în sălile goale ale muzeului!

Parcă strigau, uitate,

după creatorul lor care

le părăsise de ani şi ani

pentru cine ştie ce altă lume.

Aşa cum şi noi îl chemăm

pe Creator

când suntem disperaţi.

Oare el, sculptorul, le aude?

Oare, pe noi, El ne aude?

 

 

 

Miniatură

 

 

Îmi cântă cucii în suflet a Primăvară, a Infinit, a Nemurire.

 

 

                                   Lumina lunii

 

 

 

O pată pe covor : lumina lunii!

Ce frumos!

Pata asta mi s-a pus şi pe inimă!

Nici nu-mi mai aminteam că există luna!

De câţi ani n-am mai băgat-o în seamă…

M-a înveselit şi m-a bucurat.

 

 

 

 

Liniştea aurie

 

 

 

Azi noapte am visat sute de flori ale paradisului,

una lângă alta, una lângă alta,

ca nişte mâini de balerine,

cu degete graţios răsfirate portocaliu

către cerul albastru,

aşteptând să primească

binecuvântarea lui Dumnezeu.

Toată ziua următoare am plutit

într-o mare de linişte aurie.

 

 

Iubiri   I

 

 

 

Eu îmi pun la picioarele ei atât iubirea mea de mamă

cât şi pe cea pe care mama mea mi-ar fi dat-o mie,

dacă ar mai fi trăit,

şi prin mine,mai departe, ei.

Şi nu numai a mamei mele,

ci şi pe cea a mamaiei, care

n-a apucat s-o vadă nici măcar adolescentă,

darămite femeie măritată.

Eu am rămas mandatarul lor.

Ba chiar şi al lui Tataia Nase.

Am atâtea iubiri pe care să i le ofer

şi se pare că nu ştiu cum!

 

 

                                Iubiri  2

 

 

 

Când eşti copil îţi iubesti părinţii:

„pe tata şi-ntâi pe mama”

Pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile,

animăluţele,fluturii, florile, fraţii…

 

 

Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea,

colegii, profesorii.

 

 

În adolescenţă

iubeşti băieţi sau fete,

iubeşti excursiile, poezia,

romanele de dragoste

visurile.

 

 

Peste câţiva ani

îl iubeşti pe el,

sau pe ea,

chiar dacă îi mai schimbi uneori.

 

 

Apoi îţi  iubeşti soţul.

Sau soţia.

 

                             

Apoi îti iubeşti copilul.

Pe primul, pe următorul, pe toţi,

nu numai pe ai tăi,

pe toţi copiii din toată lumea.

 

Pe măsură ce trec anii,

iubesti oamenii.

Pe toţi.

Când eşti batrân,

îl iubesti pe Dumnezeu.

 

 

Ceea ce e minunat este că

aceste iubiri

nu se înlocuiesc una pe alta

ci se adună, se acumulează

până iţi umplu toată inima

cu iubire.

                               

                                Ţi-aş spune        

 

 

Ţi-aş spune că sunt tristă,

că mă doare depărtarea asta

şi că m-am dedublat:

sufletul lângă tine,

lutul aici.

Ti-aş spune o poveste

pe care nu mi-ai spus-o tu,

cu o prinţesă

şi cu nişte trandafiri galbeni,

firavi şi palizi.

Cântă greierii toamnei prin grădini.

Ei şi ploile nesfârşite

de până azi

îmi aduc aminte că

am trecut vara asta

mai mult unul fără celălalt.

Că vine o toamnă

plină de nostalgii

şi singurătăţi.

O toamnă tristă,

ale cărei culori îmi par

lipsite de sens

şi impertinente!

Pe ici, pe colo,câte un castan mai grăbit

s-a şi îmbrăcat în rugină,

crezând că o să mă bucure!

Prefer ploaia

monotonă şi cenuşie,

prefer gândurile amorţite,

prefer apatia.

Le vreau pe toate din jurul meu

fără culori,

fără forme,

mohorâte

înstrăinate.

 

                        1966

 

 

                              

                               Zadarnic

 

 

Degeaba îmi  fac eu iluzii şi planuri,

câ nu-mi mai găsesc elanul,

puterea şi voinţa

să-mi dovedesc că

sunt şi eu în stare de ceva pe lumea asta!

Nu-s! Nu-s! Nu-s!

Asta mă înnebuneşte de-mi vine

sâ urlu ca un lup flămând în mijlocul iernii.

Am în cap  o bulboană de mâl

care mă trage spre fund, spre fund;

care îmi întunecă judecata

şi îmi macină nervii!

Nu poţi, pentru nimic în lume,

să nu-ţi mai închipui scârboşenii despre mine?

Crezi, cu adevărat, că sunt

un cuib de vicii şi de prefăcătorii?

Nu mă crezi în stare de nimic bun?

Mi-am pierdut complet echilibrul.

Mă răsucesc bezmetică

cu toate îndoielile astea

care mă otrăvesc,

mă obsedează şi

dau cu mine de pământ.

Ce să fac? Ce să fac?

Cum să mă calmez?

Îmi vine să urlu!

Mi-e groază, înţelegi?

Mi-e groazăăăă!

 

                                     1966

 

 

Toamnă

 

 

Ce soare e afară!

Dar e frig şi bate vântul.

Dacă ai fi acasă, am merge undeva,

în pădure

să ascultăm cum cad frunzele.

 

 

 

                                Lună  ireală

 

 

Pe seară,

când veneam spre casă,

mi-a ieşit înainte

o  lună ireală,

mare cât roata carului de argint

al lui Apollo.

Rece. Fără nici o nuanţă caldă.

Mi-a fost frig şi frică.

Te-am vrut atunci lângă mine

şi am mers împreună,

târându-ne picioarele prin

foşnetul frunzelor îngălbenite

de pe trotuoar,

cu ochii la ea,

la lună,

până în poarta casei.

Înăuntru te-ai aşezat în spatele meu

şi ai privit peste umărul meu

să vezi ce-ţi scriu.

Şi m-a cuprins un dor

tot atât de curat ca cerul,

tot atât de aprins ca frunzele toamnei,

tot atât de tulburător ca luna!

 

                                          1966

 

 

Aştept

 

Aştept visele nopţii să mi te aducă

şi deşteptarea zorilor să mă întristeze.

Şi iar nopţile

şi aş  vrea să mă trezesc odată,

când tu să fii aici

şi să nu-mi mai pară rău

că a venit ziua să mi te ia.

 

 

Cuvintele de iubire

 

                               

 Tu îmi spui cât de mult  mă iubeşti,

eu îţi răspund tot cu atât.

Şi a devenit o banalitate.

Poate nici nu te mai emoţionează.

Spre deosebire de mine,

tu ştii să-ţi dozezi atât de bine

cuvintele de iubire,

încât, când le întâlnesc în scrisori

le citesc de multe ori,

astfel încât să lungesc

timpul în care mi le spui,

să acopăr celelalte cuvinte,

mai ironice, mai răutăcioase,

care le iau locul celor atinse de dragoste.

 

 

 

                                Luna de pe cer

 

 

…E o lună pe cer

că nici nu-mi vine să intru în casă!

Rămăsesem cu ochii la ea

ca lunaticii…

Mi-ar fi plăcut să mai stau s-o privesc

dar n-aveam umărul tău lângă mine,

să-mi sprijin capul,

n-aveam braţele tale în jurul umerilor mei…

Aşa că…

ar fi fost prea trist să mai rămân…

 

 

 

Aşteptând toamna

 

 

…Tot aştept să suni,

îmi imaginez că poate vii

aşa, călare pe mătură,

Visez şi eu aiurea

şi-mi zic, tot eu,

că mă  scrântesc,

şi-atunci mi se face şi mai gol în casă.

Îmi spun că nu poţi veni şi mă apucă somnul,

aşa ca pe urşi aşteptând primăvara.

Doar că pentru mine,

se pare că va întârzia

şi o să se facă toamnă

până mi-o înflori mie liliacul!

 

 

 

 Iarnă

 

 

Iarna asta nu-i a mea!

N-o mai recunosc deloc!

Iernile mele erau fermecatoare,

pline de bucurie, pure şi albe,

luminate de sfinţenie.

Nu mai există joacă în zăpadă,

nici măcar plimbări prin albul ei imaculat.

Nu mai am nici o bucurie de a ieşi afară în frig,

de a simţi aerul curat

şi de a mă lăsa  invăluită

de lumina îngheţată a soarelui.

Totul îmi pare străin în zilele astea.

Mă tem să merg afară să nu răcesc

sau să-mi  rup vreun picior.

Zăpada e murdară,

frigul e prea geros,

picioarele mele prea ţepene

şi voinţa prea slabă.

Aşa că de ce să nu stau eu în casă

să-mi plâng de milă?

E mai uşor! !

 

VISIUNI

 

 Întrebări

 

Creierul are mai mulţi neuroni decât universul stele.

Cum să ştim atunci, ce-i în capul nostru?

E o entitate străina şi separată de noi,

care ne acceptă pe undeva,

la periferie,

să ne imaginăm că

suntem stăpâni pe gândurile

şi pe faptele noastre.

Poate are conexiuni

cu inconştientul colectiv,

cu memoria universală,

cu eternitatea,

cu nemărginirea,

cu Creatorul?

Dintr-acestea vin oare

inspiraţia,

viziunea,

iubirea? De fapt,

nimic nu ne aparţine,

nu e original,

 nu e creat de noi,

 ci el, creierul,

ne permite uneori să îl pătrundem

puţin mai adânc

şi să mai intuim căte ceva…

Păcat că s-a supărat pe mine!

Ori nu mai am eu curaj

să ridic un colţişor din perdeaua care-l ascunde.

Mi-a tăiat orice cale de retragere din realitate

Iar eu mă simt precum o statuie intr-o expozitie fără privitori.

 

 

                                Spre vale

 

 

Curgând la vale

Işi urlă apele disperarea:

„Izvoarele! Izvoarele!

Cine ne mânâ de la ele şi de ce?”

 

                               

 

                                Fantome

 

 

Cineva, un vecin fără creier,

a tăiat în primăvară

un cireş înflorit.

De atunci îl bântuie în nopţi chinuite

fantoma cireşului învăluit în linţoliul alb

al florilor moarte fără a rodi.

Sper că şi pe cei care au mutilat

teii de pe aleea noastră,

îi aleargă noaptea

crengi amputate

cu flori de tei uscate

care nu mai răspândesc mireasmă

şi nici nu mai umbresc copiii

ce se joacă acum sub

suliţele fierbinţi ale soarelui.

Au rămas doar scheletele pomilor,

cu  cioturile ramurilor

ca nişte mâini moarte

ridicate către cer

cerând mila Domnului,

că oamenii nu mai au!

 

 

 

Miniatură

 

                              

 „Unde se duc rândunelele când se duc?”

Dar sufletele? Unde se duc când se duc?

Se mai întorc oare şi ele primăvara?

 

 

 

Murim?

 

                                

Murim?

Nu cred!

De ce n-am părăsi trupul acesta

precum fluturii crisalidele,

renăscând mai frumoşi,

într-o  lume  mai minunată

şi plină de har?

 

 

 

                               Ce vis ciudat

 

 

Ce vis ciudat!

Aveam corpul din lut

modelat de mine însămi.

Adică nu din carne şi oase

ci din lut eram.

Undeva, la braţul stâng

aveam o crăpătură

pe care încercam s-o acopăr

folosindu-mi cealaltă mână,

dojenindu-mă că n-am

udat bine armătura

înainte de a pune lutul.

Cum oi fi făcut acest lucru?

Eram deja gata când visam.

Nu eram o copie din afara mea,

ci chiar eu mă făcusem.

E absurd!

Cu care braţe am lucrat

de vreme ce încă nu mi le făcusem?

 

 

 

                              

 

                                 Ploaia    

 

 

Singură acasă, mă uit pe geam

şi-mi amintesc că acum două seri

ploua şi bătea vântul,

afară toate se învârteau bezmetice,

ca şi gândurile mele.

Imi închipuiam că

vântul îşi suieră blestemele

la urechea pământului;

că norii îşi plâng cine ştie ce

păcate originare;

că pomii îşi ciocnesc crengile

ca pe nişte oase ale lor –

albite şi spălate cu apa ploilor

de sângele frunzelor.

Şi vedeam în geamul luminat

de felinarul din stradă

umbrele crengilor ca degetele unei

mâini fantastice ale

cine ştie cărui Hamlet,

care-mi făcea semn să-l urmez,

de parcă eu aş fi fost

„nefericitul prinţ”.

Şi cine jelea

un mort neştiut,

pe vremea asta

câinoasă?

N-am putut să-mi dau seama.

Desluşeam însă,

printre şuierâtura vântului

şi curgerea ploii

un sunet straniu, trist,

neidentificabil,

care aducea a bocet.

Şi mi-au venit în gând

sufletele sinucigaşilor.

 

 

Azi însă, e atât de calm

de parcă stă să ningă.

Cerul, ca o burtă de vacă,

moale, lăptos, păstos

îmi pare că vrea

s-o pornească la vale,

spre noi.

N-ar fi exclus ca

mâine să-l găsesc

pe trotuare.

 

N-ar fi minunat?

 

 

Murim? Nu cred!

De ce n-am părăsi trupul acesta

precum fluturii crisalidele,

renăscând mai frumoşi,

într-o  lume  mai minunată

şi plină de har?

 

 

 

 

Dureri

 

 

Nu neajunsurile stării de sănătate fizică

sunt problema.

Pe astea le-aş putea depăşi cu puţin stoicism.

Ce mă fac însă cu cele psihice,

mentale sau sufleteşti?

Astea mă dor mai tare decât încheieturile.

 

 

 

Motive

 

 

Nu mai desenez,

nu mai pictez de multă vreme.

Ba am fost plecată,

ba nu am avut bani

pentru culori, pentru pânze.

Motive am găsit mereu.

şi am tot amânat

până mi-am pierdut încrederea în mine

de-a binelea,

nu m-a mai tras inima şi,

din teamă să nu râdă careva de mine,

nici n-am mai incercat.

Şi nici nu mai scriu.

Nu-mi vin în minte decât

văicăreli jalnice de care mi-e jenă

chiar şi faţă de mine.

Cine are nevoie de ele?

Când mintea nu mai are bucuria de a crea,

când e tot mai înceată,

tot mai neinspirată,

cînd nu găseşte cuvintele

potrivite imaginii pe care încearcă să o redea,

ce să mai fac?

 

 

 

                                Dacă …

 

 

Dacă starea fizică nu-mi prea mai permite

să mă mişc după voia inimii,

n-aş putea oare să-mi determin mintea

să fie mai agilă, să prindă curaj să viseze,

să  călătorească în timp şi in spaţii necunoscute,

să le descopere, să le descrie, să le dea viaţă?

Sau, poate, ar trebui să-mi accept cu resemnare

multele şi jalnicele  neputinţe.

Cred că ar fi o soluţie rezonabilă.

Să renunţ la mâdrie,

să refuz să iau în seamă orice  mă poate afecta,

să mă bucur de ce-mi oferă timpul şi viaţa:

copiii, G, natura,

să ajut, să sper, să meditez, să visez.

 

 

 

Tot o moarte

 

 

Odată, în copilărie,

în timpul războiului

cerul Bucureştiului

era roşu de flăcări,

de bombe,

de explozii,

de sânge,

de frica de moarte.

Dar spectacolul era magnific!

 

 

Când peste 4 -5

miliarde de ani

Andromeda şi Calea Lactee

se vor ciocni şi devora reciproc,

exact aşa va arăta cerul!

 

 

Atunci, în viitor,

ca şi atunci, în trecut,

această culoare

va însemna tot moarte!

 

 

Dar ambele spectacole

sunt departe:

unul în trecut,

celălalt şi mai departe,

în viitor…

 

 

 

 

Liniştea     I

 

 

Ce linişte e!

Atât de linişte încât

aud  un tren fluierând!

Sau o fi fost o fabrică?

Liniştea asta îmi aminteşte

de timpul războiului

când nu puteam adormi noaptea

de frică şi ascultam

liniştea de dinaintea

bombelor.

Dar acum nu-mi e frică!

 

 

Apoi eram mai mare,

la ţară, la Bărboi,

după ce murise mama.

Şi iar nu puteam să dorm,

tot de frică.

Şi iar ascultam… greierii.

Şi mi se părea că ei sunt

liniştea însăşi!

 

 

Vis

 

 

L-am visat pe Julio Iglesias!

Aşa cum era când a venit la Braşov,

tânar. Vorbeam cu el,

îi spuneam cât l-am iubit noi,

pe el, cântecele sale,

la vremea tinereţii şi chiar mai apoi.

Dar când am fost în India ultima dată,

l-am iubit mai mult pe fiul lui.

Se  părea că nu s-a supărat

aşa că l-am pupat pe obraji.

Doar că eu eram babă, el rămăsese tânăr.

 

 

                                Mi-e dor   

 

 

Mi-e dor de-un loc albastru

în care parcă am mai fost cândva.

În vis…

Totul era albastru închis, profund, aproape negru,

cu tentă verzuie:

liniştea era albastră,

tăcerea era albastră,

intunericul era albastru,

nemiscarea era albastră,

neantul era albastru.

Eu eram albastră.

Era un ocean albastru,

nu cu apă,

doar cu unde albastre

care păreau că vin şi se duc

de nicăieri spre niciunde

Doar o boare albastră

ca o adiere de aduceri aminte

estompate de timpul care nu mai curge.

O vibraţie albastră care se revarsă

din flautul unui înger albastru,

care îmi răspândeşte în suflet

atâta pace şi linişte

ca o  ploaie de stele albastre.

 

 

In oceanul ăsta,

eram doar o undă albastră printre altele,

infinit de multe şi de albastre.

                              

                              

 

                               Mărul de sub fereastră   

 

 

Mărul de sub fereastra fetei

s-a îmbrăcat în flori ca o mireasă

castă în rochia ei albă, diafană, cerească.

M-am bucurat de el,

mi-am scăldat sufletul în frumuseţea lui

timp de câteva zile.

Mi-ar fi plăcut să mă întind la rădăcina lui

şi să-l tot privesc…

De la o vreme mi s-a părut

că florile încep să se estompeze.

Azi m-am uitat mai cu luare aminte la ele

şi am descoperit că

au apărut frunzele

iar albul florilor se disipează în verdele crud al acestora.

Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert?

 

 

Toamna, preafrumoasei şi fericitei mirese

care fusese în primăvară mărul,

i-au picat merele în ţărână ca unei babe, dinţii!

 

 

 

Soarta florilor

 

 

 Am avut cinci flori ale soarelui.

 Au fost magnifice.

Acum s-au cocoşat,

au început să chelească,

li s-au înmuiat picioarele,

sunt triste, bătrâne,

parcă ruşinate de mizeria

pe care n-au cum s-o ascundă.

Le privesc şi mă văd pe mine.

Mi-e atât de milă de ele!

Mai bine le-aş curma suferinţa.

Dar nu am inimă să le pun la gunoi!

 

 

 

Inelul

 

                            

Mi-am dat un inel!

Are un aer vechi, de parcă ar fi fost

făurit de elfii nordului.

Se potriveşte de minune cu mâna mea

osoasă şi zbârcită.

 

 

Cenuşiu pe piele maronie!

Dacă îmi las puţin negru sub unghii,

e perfect!

 

 

 1953 ( 12-13 ani)

 

 

Preotul a terminat

veşnica mea pomenire.

Bulgări de pământ uscat

cad cu zgomot peste mine…

 

 

Dup-o vreme, toţi s-au dus

şi-am rămas, iar, singurică.

Lumânări la cap mi-au pus,

să nu-mi fie noaptea frică.

 

2014

 

 

 

Vine o zi când totul se prăbuşeşte:

speranţa, visul, dorinţa, plăcerea, bucuria

şi te trezeşti singur 

în mijlocul unui întuneric străin de viaţa

pe care ai trăit-o înainte,

lipsit de orice reper

în timp şi  spaţiu.

Te-nvârţi in cercuri haotice

fără nimic în minte, orbecăind

prin beznă ca un zombi.

Poţi să mai faci ceva?

 

 

Când ai să vii

 

 

Când ai să vii la groapa mea

brânduşe-albastre să-mi aduci,

în ele-am strâns eu dragostea

şi fericirea mea de-atunci.

Voi şti că nici tu n-ai uitat

ce zile-albasre am trăit

şi că deşi nu mai trăiesc

de-aici de sus, din infinit,

tot te iubesc!

 

 

                        Galaxii

 

 

Am o revistă cu fotografii

de galaxii.

Mă uit grăbită peste ele,

dorindu-mi să fi fost mult mai mari,

puse pe perete pe  pereţi,

în care să plonjez cu patimă

de câte ori mă cuprinde aleanul

după nemărginire

şi fuga de realitatea mea!

 

 

Amân studierea lor şi visarea,

pregătindu-mi sufletul şi imaginaţia,

aşteptând febril şi parcâ languros,

vremea când mă vor chema acolo,

la ele, în ele!

 

 

 

Şi găuri negre!

 

 

Stau în fotoliu pe întuneric

şi-mi vin în minte

găurile negre.

Unii savanţi spun că acolo

se află un corp ceresc cu

o gravitaţie atât de mare,

că nici măcar lumina nu mai poate scăpa!

Şi-atunci unde-i  „gaura”?

Alţii nu pomenesc despre

vre-un corp ceresc,

vorbind numai despre abis,

hău, atracţie, destrucţie

şi Nimicul Absolut,

unde nu există timp,

spaţiu sau materie,

nici măcar de sămânţă!

Acolo, în fundul  „sacului”

există doar „Singularitatea”.

Şi ce-o fi ea?

O fi Dumnezeu, de la care

toate au pornit şi la care

toate se vor întoarce?

O fi Nimicul lui Eminescu?

O fi Brahman, din filosifia indiană?

O fi noul Început, cămara unui alt Big-Bang?

Nu se poate! În cazul acesta

ar trebui să existe numai

o singură Gaură.

Dar fiecare galaxie şi-o are pe a sa,

iar când se întâlnesc două galaxii,

atunci cele două găuri se contopesc

şi cresc şi se „împuternicesc”!

Pot să-mi imaginez că vreodată

toate galaxiile din univers

se vor strânge la un loc,

aşa cum spun Vedele şi

Brahman va adormi

pentru multe miliarde de ani.

Sau poate nu dispare totul

ci numai se transformă în energie.

(nu-mi amintesc acum cine a spus!)

Şi sărim pe o altă treaptă

a formei de existenţă:

Vom fi, poate, noi, oamenii

şi tot ce este animat,viu,

energie spirituală.

Tot ce nu este viu, animat,

în atfel de energie: fizică, cuantică.

Eu mă şi imaginez

străbătând Infinitul sub formă de quarck!

Sau legănându-mă

sub formă de picătură

în oceanul Conştiinţei Universale (!)

când voi afla şi eu

tot ce cunosc celelalte picături,

când ne vom fi întors acolo de unde am plecat,

cu toate cunoştinţele acumulate

de-alungul nenumăratelor vieţi

pe care le vom fi trăit fiecare!

Dar parcă tot un quarck, mai întâi,

să văd eu cum e cu

găurile astea negre!

 

 

OSTĂŞEŞTE

 

Cântec de jale

 

La antipod, la antipod, la antipod el a plecat,

L-a durut în c… de mine şi de-acasă a zburat.

Nu te duce, nu te duce, – eu plângeam – nu fi nărod,

Pe el l-a durut în bigă şi-a plecat  la antipod!

Ca să-şi gâdile orgoliul, fără jenă a plecat

Părăsindu-mă acasă cu sufletu-ndurerat.

El s-a dus la dracu-n praznic, dezinvolt şi excitat,

Eu rămân să-mi plâng de milă, de angoasă. Ce păcat!

M-a lăsat plângând şi tristă, vai de sufleţelul meu.

Ce mă fac eu singurică? Dânsul singur, derbedeu…

 

 

Penelopă modernă

 

 

 

Mă simt ca o Penelopă tânjind după Ulisse-al său,

doar că al meu este mult, mult mai departe

decât a ajuns vreodată eroul ei.

Şi în loc să-mi scurtez aşteptarea ţesând,

stau cu ochii pe e-mail.

pe telefon.

De! avantaj eu!

Dar ea avea nenumăraţi pretendenţi

care o pândeau la cotitura răbdării,

a neîncrederii,

ca să pună mâna pe inima ei.

De! avantaj ea!

 

 

 

Scrisoare către ostaşul meu

 

 

Frunză galbenă de fag

Soţiorul meu cel drag,

Tu aseară ai plecat,

Ai plecat şi m-ai lăsat

Singură cu gândurile

Şi cu aşteptările,

Că aseară âi-am zâmbit

Până nu te-am mai zărit

Dar plecând tu de la mine

Mi-ai luat zâmbrtul cu tine

Şi-am rămas cu lacrimile

Şi cu întrebârile

Să te caut, să-ţi vorbesc

Nicăieri să te găsesc,

Doar în inimă la mine.

Toate-n juru-mi sânt străine…

Că azi -noapte n-am dormit

Cu tine-am călătorit

Şi am mers pe drumul tău

Pân-am ajuns la Bacău,

Că n-am vrut să te las singur

Şi nici n-am putut să-ndur

Tu să te gândeşti la mine

Şi eu să dorm în neştire.

Doar la trei am adormit

Când somnul m-a potopit

Mi s-a lăsat greu pe pleoape

Şi mi te-a adus aproape.

Am visat că mă asculţi

Şi pe frunte mă săruţi.

Eu citeam de fata Dochii

Şi tu îmi sărutai ochii,

Lângă tine mă strângeai

Şi cu dor mă mângâiai.

M-am trezit să te sărut,

Dar atunci ai dispărut,

Mai bine nu mă trezeam

Lângă mine să te am!

Dimineaţ-am răsfoit

Prin carnete, am citit,

Mi-a venit de dor să plâng,

Lângă tine să mă duc,

Să te aflu, să te iau,

Nimănui să nu te dau.

Să te aflu, să te ştiu

Lângă mine să te ţiu,

Că plecarea ast-a ta

Zău că-mi frânge inima

Şi mă doare ceva-n piept

Că mai am mult să te-aştept.

Dar grijii să nu te dai,

Credincioas-o să mă ai,

Iubitoare cum nu-i altă

Şi cu suflet fără pată.

Iar tu, nu te mânia

Câ-mi veni să scriu aşa,

                                Probabil m-am molipsit

De la Taicu-tău iubit

Şi de mine să nu-ţi râzi

Nici proastă să nu mă crezi

Că vreau să te-veselesc

(Nu prea cred că reuşesc)

Şi ţi-am scris în poezie

C-aşa mi-a venit a-ţi scrie.

Poezie din popor

Că mi-e soţul iubitor,

Iubitor şi drăgăstos

Şi am vrut să-i scriu frumos

Că şi eu mult îl iubesc

Şi de doru-i mă topesc.

Mă topedc ca stelele

Când răsare soarele,

Mă topesc ca o zi lungă

Însererea cânde o-alungă.

Bun e Domnul ăstei luni,

Or să treacă şase luni

Şi te-aştept la primăvară

Să-mi aduci iubirea-ţi iară.

Fericiţi o să trăim,

O viaţă să ne iubim.

O viaţă şi mai departe

Chiar şi dincolo de moarte!

Doar de dine jinduiesc,

Doar pe tine te iubesc,

Dor îmi este doar de tine,

Doar cu tine-mi este bine

Şi dragoste ca a noastră,

Nu mai e pe lumea astă!

                                            1966

 

 

O altă scrisoare, tot pentru el   

 

 

Soţiorul meu iubit,

treaba, eu, mi-am isprăvit

şi mă culc să te visez

şi aievea să te văz

lângă mine să te simt,

cu iubire să te-alint,

să-ţi desmierd şi ochi şi tâmple,

inima să mi se împle

de căldura-ţi şi de doru-mi,

adorate, Ochişoru-mi.

Foaie verde otinteavă,

soţioara ta cea dragă

(ce-a fumat şapte ţigări!)

te sărută cu mult dor,

te doreşte-n nopţi târzii

ţi te-aşteaptă ca să vii,

te-nsoţeşte să te culci

sărutând buzele-ţi dulci.

Cetină de btăduţ drept,

trei zile de când aştept!

Eu aştept, dar ea nu vine,

scrisorica de la tine,

dorul să mi-l stâmpere,

inima să-mi bucure.

M-ai uitat, de nu-mi mai scrii?

Că mi-s zilele pustii,

nopţile fără sfârşit,

liniştea de negăsit.

Foaie verde de aglice,

să-ţi spun ce mai e pe-aice

că iubite,-ţi faci armata

iar nevastă-ta, ingrata,

se duce la „Cleopatra”.

Asta nu i-a fost a bine,

că s-a dus fără de tine.

A certat-o Dumnezeu

fiindcă s-a simţit cam rău

şi la doctor când s-a dus,

doctorul, ce crezi c-a spus?

Că deloc nu-i de glumit,

că e rost şi de cuţit,

apendicul inflamat

ţi trebuie operat!

Soţioara, sărmana,

începea şi se ruga

să mai potă amâna

servici sî-şi poată lua.

Doctorul, când auzea

ca un leu se-nfuria.

Că, de nu mă dus, spunea,

el, răspundere, nu-şi ia!

Aşa că, iubirea mea,

mâine mâ voi interna!

Vestea când vei fi aflat,

totul va fi terminat,

eu mă voi fi operat!

Tu, să nu te-ngrijorezi,

teafără o să mă vezi.

În spital, stau doar cinci  zile

şi-am să mă gândesc la tine,

şi-am să-ţi scriu imediat

ce-am să mă dau jos din pat,

ca să ştii că-mi merge bine

şi că-mi este dor de tine.

La Creangă n-am mai sunat

că de număr nu am dat.

O să-l caut astăzi iar

şi-o sun mâine din spital.

Însă  noi nu n.am gândir

că n-ar fi prea fericit

să lucrez pe-un loc cu ea,

să fac eu toată treba.

Mai bine să renunţăm

alt mijloc să căutăm.

Mi-a mai găsit cineva

o vecină-a lui tata.

Despre asta-om mai vorbi

din spital când voi ieşi.

Că stau  doar  câteva zile

şi-apoi, cum mă simte mai bine,

luna viitoare, crez,

dau fuguţa să lucrez.

Că Tanti s-a cam strâmbat

de spital când a aflat,

crede c-o fac special

să nu-mi iau de lucru iar.

Teamă, dacă nu mi-ar fi,

zău că nu m-aş duce şi

dracu-n patru l-aş făcea

ca să pot lucra ceva.

Soţul meu cel mult iubit

la loto, nu ne-a ieşit

şi, ca să-mi măresc otrava,

şi la lămpi m-am dus degeaba _

şi, cum ştii că bani îmi trebe,

până la unu septembre,

am ceru de la Nuţa

şi-o să-i dau când iau bursa.

Cam atât de pe aici,

dar vezi, grijile sunt mici

şi, de bine sau de rău,

trec ele, că Dumnezău

are El grijă de noi

să păşim peste nevoi!

De min”să nu stai pe loc,

că nu mi-e frică deloc

şi mă fac repede bine

ca să pot veni la tine.

Ceva bani cum o să-aleg

intr-un suflet o s-alerg

să te văd, omul meu drag,

să-ţi spun că nu te-am uitat.

Că de dorul tău mă frâng

şi tu nu-mi scrii şi eu plâng.

Te sărut de mii de ori

şi aştept cu drag scrisori,

prin ele la mine vin”,

dorul să mi-l mai alin!

Te aşteaptă şi sărută

soţioara ta iubită.

 

                           1966

 

 

RUGĂCIUNI

Rugăciune     1966

 

 

O, Părinte,

Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor

închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

 

 

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului

unde se  lovesc toate stihiile împărăţiei  Tale;

 

 

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub

rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile

găunoase lângă apa vieţii;

 

 

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea

bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale

de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu

flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină

şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar

un pumn de cenuşă curată;

 

 

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor

Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,

purificat, iar pe mine nu mă mai scoate

din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el

şi prin el, până la sfârşitul lumii

 

 

 

                               Gânduri păcătoase

 

 

Nu prea ştim noi,

cei trăiţi numai printre necazuri,

cum să ne purtăm şi să gândim

în caz de bucurie.

Mereu ne e teamă că ceva n-o să meargă,

că ceva rău se poate întâmpla.

Nu ştim să ne bucurăm.

Sau sunt numai eu

cu zdroaba mereu!

Îmi vine mai uşor,

mai natural,

mai de la sine

să spun o mulţumire

Domnului,

decât o rugăciune!

Când cer ceva îmi pare

o îndrăzneală, o obăznicie.

Dar când se petrece ceva

frumos şi bun,

este numai bunăvoinţa Sa.

Omul trăieşte cu necazurle

cum trăieşte cu aerul:

când respiră ozon i se pare minunat,

neobişnuit, de excepţie.

Nici nu ştii cum să gândeşti

când eşti fericit!

La necaz îţi umblă mintea

cu multă fantezie!

Nu mai sfârşeşte cu detaliile,

cu variantele,

cu posibilităţile.

La bucurie, rămâne mută, prostită,

nu găseşte cuvintele,

nu găseşte imaginaţia –

a pierdut-o pe undeva, printre nefericiri.

Psihicul, în schimb,

îşi schimbă starea

şi astfel o schimbă

si pe cea a fizicului:

nu te mai doare nimic,

şi de te doare, ce dacă!

Tu ai alte preocupări, elevate,

aceste probleme

ale materialităţii,

nu te mai interesează,

se retrag pe undeva

prin subsolul simţurilor-

şi nu le mai iei în seamă!

Şi culmea,

trec de la sine!

Când eşti bucuros

fredonezi, ţopăi,

te scălâmbăi, te prosteşti,

ce mai…

Dar când eşti trist,

Doamne,

ce gesturi tragice,

plângi, te tângui, eşti apatic,

ai privirea stinsă, te tăvăli,

îţi smulgi părul…

Un întreg evantai

de posibilităţi…

Şi parcă,

din ce eşti mai nefericit,

de-aia îţi vin mai multe opţiuni!

O fi fiind firea omului

machetată pe tragedie?

O fi drama mai firească

decât fericirea?

O fi nefericirea starea normală

a spiritului omenesc?

Şi la teatru

ceea ce ne atinge cel mai mult

nu e siropul fericirii,

ci otrava tragediei!

Vorbesc cu păcat?

Iartă-mă, Doamne!

 

G  E  M  A

 

 

   G E M A     I       (13.7.12)

 

 

Ocroteşte, Doamne,

fiinţa cea atât de plăpândă,

atât de mică,

ascunsă  în gema unui univers minuscul,

pitulat în cel infinit.

Aşa cum i-ai purtat de grijă acestuia,

de când era tot atât de mic şi de nevăzut

şi l-ai vegheat şi i-ai dat putere să crească,

să se dezvolte şi să ne poarte

pe noi de-alungul vieţii,

ai grijă, Doamne,

şi de stropul miraculos de viaţă

din gema în care începe să devină om,

ascunsă în pântecul Mamei.

Trimite-Ţi, Doamne,

Ingerii să-i ţină de urât,

să-i spună poveşti ne-mai-spuse vreodată cuiva,

să-l înveţe să trăiască şi să crească.

Trimite-i, Doamne, lumina Iubirii Tale,

să alunge întunericul nefiinţei din jurul lui

şi să-i arate calea devenirii.

Ocroteşte-o, Doamne,

şi pe Mama cea binecuvântată de Slava Ta,

veghează asupra ei,

dă-i putere să-l crească acolo,

ascuns în matricea gemei,

învăluit în căldura cea miraculoasă

a Iubirii.

 

 

GEMA  II           (31.7.12)

 

 

Tu, fiinţă minusculă şi atât de dorită,

înconjurată de oceane de iubire,

acolo,  în mijlocul gemei tale,

nu te teme de întunericul dimprejurul tău,

că nu este întuneric ci iubirea cea ocrotitoare,

care te ascunde în desişul mângâierilor ei

spre a te proteja.

Nu trebuie să te temi,

trebuie să crezi în dragostea cea omniprezentă,

gata oricând

să te încurajeze cu alintarea sa,

să te protejeze cu fiinţa sa,

să-ţi lumineze cochilia preţioasă

în care te simţi izolată şi în nesiguranţă,

cu stelele sufletului,

să te poarte  la sânul Mamei,

în care tot universul este cuprins.

Mâinile cele iubitoare ale lui Dumnezeu,

te poartă şi te susţin

cu Dragostea Lui cea nestârşită

pe drumul către Lumina Vieţii,

unde te aşteaptă sufletele celor care te iubesc.

 

 

 

G E M A    III      (25.8.12)

 

 

Cum o duci tu acolo,

fiinţă primordială,  singură, micuţă,

înconjurată de întuneric,

în mijlocul  pulsatiilor cosmosului tău ,

şi oare ce visuri îţi ţin de urât,

povestindu-ţi despre viaţă,

despre bucuria de a trăi,

despre lumină,

despre iubirea care  te-a adus

către lumea asta,

care, poate, acum îţi pare că nu există,

dar care te aşteaptă

cu  sufletele încărcate  de iubire

şi de bucuria aşteptării.

Ocroteşte-o Doamne,

în căuşul iubirii Tale nemărginite,

veghează-i şi lumineză-i Doamne,

drumul către viaţă,

către iubirea Mamei şi a Tatălui,

şi dezvăluie-i Doamne, miracolul vieţii şi al frumuseţii.

 

 

   G E M A   IV      (5. 9. 12 )

 

 

Bine te-am regăsit,

suflet gingaş.

Cum o duci tu acolo,

în culcuşul gemei tale

care te ocroteşte şi te creşte?

Nu ţi-am scris  două sîptămâni lungi,

dar să nu crezi că te-am uitat,

zilnic m-am gândit la tine

cu inima plină de iubire,

aşeptând vestea ta,

care a venit astăseară

şi ne-a umplut sufletele de bucurie.

Ne spui că eşti băieţelul nostru cel cuminte,

acolo în căldura trupului Mamei tale,

care te ocroteşte cu propria ei fiinţă,

pe tine, miracol al iubirii

şi al binecuvântării Tatălui Ceresc,

pe care îl rugăm să te ocrotească

şi să te ajute pe calea către lumină.

 

 

 

 

                     GEMA   V    (24, 09.12)

 

 

 

Aseară mi-a adus maică-ta veste de  la tine.

Te felicit că ai crescut

şi că ţi-ai făcut simţită prezenţa!

Trebuie să mai ai puţintică răbdare,

şi o să ne cunoaştem.

Noi ne pregătim de

miraculoasa întâlnire de pe acum.

Eu o  să-ţi scriu o poezioară şi o povestioară.

Abia aştept!

Până vii, îl rog pe Bunul Dumnezeu să te ocrotească,

iar pe Ingeraşul tău să te ţină de mânuţă

şi să-ţi arate drumul spre lumina lumii

şi spre lumina iubirii.

 

 

       GEMA   VI   (2. 10. 12)

 

 

 

Aseară a venit mămica Nana

cu un maldăr de poze cu tine.

Ai crescut mult de când

nu te-am mai văzut eu.

Tare m-am mai bucurat!

Mi-a venit să plâng de emoţie,

dar m-am temut să nu mă certe maică-ta

şi mi-am stăpânit euforia,

dar după ce aţi plecat

am dansat de bucurie.

Eşti băiat mare, ce mai!

Şi frumos!

Şi ai un nume de toată frumuseţea:

Valeriu! „Cel puternic”.

Să fii aşa cum îţi este şi numele!

Îţi mulţumim, Bunule Părinte,

că ne-ai ascultat rugăminţile pe care

le-am înălţat către Tine,

din profunzimile sufletelor,

inimilor şi iubirilor noastre

şi ai grijă de minunea pe care ne-ai dăruit-o.

Ajută-l să crească mare şi puternic.

Te rugăm, Doamne,

veghează asupra lui

cu dragostea şi mila Ta,

şi de acum înainte,

de-a lungul întregii sale vieţi.

 

 

 GEMA    VII   (2. 2. 13)

 

 

Ziua ta cea dintâi pe lumea asta.

Ai venit, tu ,

Binecuvânare din ceruri

pentru Mama ta  şi pentru Tatăl tău.

Şi pentru noi, toţi ceilalţi.

Fii binevenit printre oameni !

 

 

 

Rugăciune

 

O, Părinte,

Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor

închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

 

 

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului

unde se  lovesc toate stihiile împărăţiei  Tale;

 

 

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub

rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile

găunoase lângă apa vieţii;

 

 

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea

bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale

de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu

flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină

şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar

un pumn de cenuşă curată;

 

 

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor

Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,

purificat, iar pe mine nu mă mai scoate

din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el

şi prin el, până la sfârşitul lumii

 

1966

 

 

                               Gânduri păcătoase

 

 

 

Nu prea ştim noi,

cei trăiţi numai printre necazuri,

cum să ne purtăm şi să gândim

în caz de bucurie.

Mereu ne e teamă că ceva n-o să meargă,

că ceva rău se poate întâmpla.

Nu ştim să ne bucurăm.

Sau sunt numai eu

cu zdroaba mereu!

Îmi vine mai uşor,

mai natural,

mai de la sine

să spun o mulţumire

Domnului,

decât o rugăciune!

Când cer ceva îmi pare

o îndrăzneală, o obăznicie.

Dar când se petrece ceva

frumos şi bun,

este numai bunăvoinţa Sa.

Omul trăieşte cu necazurle

cum trăieşte cu aerul:

când respiră ozon i se pare minunat,

neobişnuit, de excepţie.

Nici nu ştii cum să gândeşti

când eşti fericit!

La necaz îţi umblă mintea

cu multă fantezie!

Nu mai sfârşeşte cu detaliile,

cu variantele,

cu posibilităţile.

La bucurie, rămâne mută, prostită,

nu găseşte cuvintele,

nu găseşte imaginaţia –

a pierdut-o pe undeva, printre nefericiri.

Psihicul, în schimb,

îşi schimbă starea

şi astfel o schimbă

si pe cea a fizicului:

nu te mai doare nimic,

şi de te doare, ce dacă!

Tu ai alte preocupări, elevate,

aceste probleme

ale materialităţii,

nu te mai interesează,

se retrag pe undeva

prin subsolul simţurilor-

şi nu le mai iei în seamă!

Şi culmea,

trec de la sine!

Când eşti bucuros

fredonezi, ţopăi,

te scălâmbăi, te prosteşti,

ce mai…

Dar când eşti trist,

Doamne,

ce gesturi tragice,

plângi, te tângui, eşti apatic,

ai privirea stinsă, te tăvăli,

îţi smulgi părul…

Un întreg evantai

de posibilităţi…

Şi parcă,

din ce eşti mai nefericit,

de-aia îţi vin mai multe opţiuni!

O fi fiind firea omului

machetată pe tragedie?

O fi drama mai firească

decât fericirea?

O fi nefericirea starea normală

a spiritului omenesc?

Şi la teatru

ceea ce ne atinge cel mai mult

nu e siropul fericirii,

ci otrava tragediei!

Vorbesc cu păcat?

Iartă-mă, Doamne!

 

 

Copila

 

 

De atunci, de când s-a născut,

toate gândurile, visele,

preocupările,

aspiraţiile  noastre

s-au centrat în jurul acestui

sâmburaş de lumină,

ca nişte fluturi vrăjiţi de atracţia iubirii,

căruia i-am dăruit tot sufletul,

toată inima şi toată viaţa.

Şi acum,

după aproape 40 de ani,

tot pe acolo plutesc ele,

gândurile, visele, preocupările,

aspiraţiile noastre,

iluminate de dragostea

necondiţionată şi fără de sfârşit,

a părinţilor pentru copilul lor!

 

 

Câtă fericire,

câtă bucurie  să porţi în braţe,

să strângi la piept

acest miracol al vieţii,

acest dar binecuvântat de la Dumnezeu!

 

 

 

Bucurii de părinte

 

 

Cât de minunat să-i asculţi respiraţia

în întunericul nopţilor,

gânguritul de porumbel

vesel de lumina soarelui,

să-i urmăreşti primii paşi

nesiguri, tremuraţi,

să pândeşti primul cuvînt rostit (Ta-ta),

să-i asculţi prima recitare, primul cântec,

să urmăreşti cu emoţie cum

păşeşte prima oară pe poarta şcolii,

să te duci la serbările de sfârşit de an,

să aştepţi la poarta liceului

să iasă de la examenul de admitere,

să-ţi tremure genunchii în aşteptarea listelor!

Apoi,, câte emoţii,

dar şi câtă mândrie să urmăreşti

preotul cântând „Isaiia dănţuieste”

 

 

Doamne, îţi mulţumim

pentru toate aceste bucurii

cu care ne-ai binecuvântat!

 

 

 

Rugă

 

 

Doamne, iartă-mă pentru că nu nu ştiu să mă rog !

Ştiu numai să cer !

De parcă datoria ta ar fi

să ne indeplinesti nouă,

oamenilor, toate cererile.

Nu, Doamne, nu cred asta

şi nici nu pot să-mi depăşesc jena

de a-Ţi cere în fiecare seară favoruri

minore şi egoiste.

Aş vrea să Te înţeleg mai profund,

să mă apropii de Tine.

Numai că nu ştiu cum.

Ştiu doar că trebuie să fiu mai bună,

să iubesc oamenii,

pe toţi, nu doar pe cei apropiaţi.

Să-i ajut!

Dar nu pot să fac mare lucru.

Dacă aş avea avere, mi-ar fi uşor…

Oamenii se bucură mai mult

pentru câţiva bănuţi,

decât pentru iubire şi compasiune,

astea nu ţin de foame şi de cald.

Pot să plâng de mila lor,

dar asta nu-i ajută cu nimic.

Nu pot fi Maica Tereza, deşi mi-aş dori.

Nu sunt printre cei aleşi şi nu stiu ce să fac.

Aş vrea să mă pot ridica doar puţin

deasupra condiţiei mele,

poate aş avea altă perspectivă,

poate Te-aş simţi mai aproape,

poate aş putea înţelege mai multe.

Dar nu sunt în stare să mă autodepăşesc!

E vina mea, dar nu găsesc calea.

 

Eu ştiu că mereu am iubit oamenii,

ştiu că n-am urât pe nimeni, niciodată,

chiar dacă mi-au făcut rău. I-am iertat.

Ştiu că am împărţit cu ceitalţi aproape tot ce-am avut.

Am regretat greşelile făcute

şi mă rog în fiecare seară pentru iertare.

Nu spun asta ca să mă laud, că ce bună sunt eu,

ci ca să-mi dau seama

ce aş putea face de-acum înainte,

deşi timpul rămâne tot mai puţin cu

fiecare zi ce trece

şi nu vreau ca în ultima zi

să-mi dau seama

că n-am făcut ceva ce aş fi putut face

şi să regret.

 

Ştiu că eu trebuie să Te caut, dar unde?

Te-am căutat în cărţi,

în învăţăturile altora, mai deştepţi,

luminaţi. sfinţi.

Dar am rămas tot cu nesiguranţa şi neştiinţa

care m-au înconjurat de-alungul vieţii.

Te-am căutat şi înăuntrul meu,

am bâjbâit prin intuneric

pe-aproape de erezie.

M-am înfricoşat şi-am evitat

să mai gândesc.

 

Doamne, nu te caut pentru

a Te trage de mânecă cu cererile mele.

Te caut pentru că mă simt singură

şi nesigură în apropierea Neantului

şi am nevoie de Tine, Doamne,

pentru a putea trece dincolo

cu credinţă, cu speranţă

cu fericire, şi cu inima uşoară

pentru că ştiu că vei veghea

asupra tuturor celor pe care

Ţi-i las în grijă.

 

Vreau să te simt aproape de mine

aşa cum te-am simţit în

visul acela din copilărie,

în care mă prăbuşeam în abis

şi eu Te-am strigat:

„Doamneee!”

cum aş fi strigat-o pe mama,

iar Tu m-ai oprit!

N-am mai căzut şi m-am trezit

mulţumindu-Ţi.

Abia acum realizez că

ai vegheat asupra mea

de-a lungul vieţii întregi,

că mi-ai iertat nenumăratele greşeli,

că nu m-ai pedepsit cum aş fi meritat.

 

Îţi mulţumesc pentru G.

care este un om minunat,

cum cred că puţini există,

cu care m-am potrivit încă de la început,

completându.ne reciproc,

sprijinindu-ne unul pe umărul celuilalt

în tot ce am făcut în viaţă.

Apoi mi-ai dăruit-o pe Fata noastră,

un copil cu suflet mare,

iubitor, curat, cinstit,

pe care o iubesc din tot sufletul

şi căreia îi mulţumesc

pentru fericirea şi împliniea

pe care mi le-a adus în viaţă şi în inimă

prin iubirea şi prezenţa ei.

Mi-ai dăruit şi talent,

pe care nu am ştiut să-l preţuiesc

cum s-ar fi cuvenit.

Dacă aş fi fost mai deşteaptă

aş fi putut face mai mult.

Mi-ai dăruit şi sănătate;

n-am fost grav bolnavă niciodată.

Pentru toate aceste daruri

îţi mulţumesc.

 

Te rog, Doamne,

dă-mi incredere în mine.

Întinde-mi Mâna Ta

pe calea de intoarcere la Tine,

întăreşte.mă în credinţă

şi fereşte-mă de rătăcire.

Amin.