Harry Ross: Versuri
Nu râdeţi
Nu râdeţi cu voce tare
De-ale mele poezii
Le-am extras de prin sertare
Doar pentru o zi
De vor trăi însă o lună
Şi altele mai apoi
Meritau a fi scrise
Pentru tine, pentru voi
Am rămas aici
Am rămas aici
unde n-am rădăcini
nici părinţi,
nici amici,
doar steaua lui David
ca şi sulul strămoşesc
pe care scrisă-i istoria
de la geneză, până acum…
Trăiesc un vis?
da, şi încă unul măreţ
atâtea-mi lipsesc
după atâtea tânjesc
dar glia mă ţine în loc
şi jurământul de a nu fi-n veci
supus altuia,
în bătaie de joc.
Istoria
Am clădit turnuri de dovezi
Am săpat adâncuri pentru a scoate la lumină
Palate, unelte, aşezări omeneşti
Am fost aici stăpâni de mii de ani
Până la împrăştiere.
Cu sânge am plătit fiecare petec de pământ
Acum alţii îl revendică
Locul şi ţara şi mitul strămoşesc
Istoria e vie şi moartă în acelaşi timp
Ne luptăm cu umbrele trecutului
Dar şi cu monştrii zilei de azi
Care-s vii şi poartă la brâu
Gloanţe sinucigaşe
Ca niciunul din noi
Să nu rămână viu.
Neamul evreiesc e puternic
Aşa a fost din faşe
Rămâne-va în veci
De ce?
De ce nu lăsăm aripile
Să crească?
Picioarele să se odihnească
După nesfîrşite marşuri
Prin istoria bătută de furtuni
Gândurile caută
Zările luminii
Şi porţile spre o eră nouă
Avem nevoie de aripi
Să ne înălţăm pe piscuri de clarviziune
Să ne întâlnim cu Domnul,
Să fim deasupra tuturor
Nimicniciilor terestre
Doar înălţimile ne pot salva
De ţintele duşmane
Atât de multe,
Atât de otrăvite.
Trenul vieţii
Aşa mi se pare viaţa:
o lungă călătorie
din gară în gară.
cu opriri fugare,
zdruncinături fără încetare
şi reporniri amare
Trenul nu urcă mereu
şi nici nu coboară într-una
iar noi privim afară
spre o nouă gară
mai primitoare, mai ademenitoare
Ni se oferă însă adesea
una pustie,
alta murdară,
uneori prost luminată
în care orbecăim exact ca-n viaţă
Trenul pufăie şi se arată voios
De parcă ne-ar duce în locul cel mai frumos
Îi place să fie în veşnică mişcare
Şi noi la fel
Totuşi vine, pe neaşteptate,
o gară finală, cu lume, fanfară, flori
şi lacrimi de întristare
tu numai cobori, alţii te duc
unde rămîi, pentru totdeauna,
singur cuc
Închinare pietrelor
Mă închin pietrelor
pentru că nu-şi schimbă faţa
nici vorba, nici gândul
sunt mereu aceleaşi,
mai ciobite pe la colţuri,
mai netede în creştet,
bătute de vânturi şi ploi
statornice, neclinitite –
simboluri ale naturii
mult prea iubite.
Pietrele nu trăiesc niciun sentiment
nu cer, nu plîng, nu dăruiesc
totuşi le iubim,
şi le ocrotim
prefăcîndu-le în monumente
pentru alte ere
Un zid cum nu este altul
clădit din pietre şi lacrimi
din rugăciuni şi chemări
stă mărturie unui crez
că ele, pietrele-s create de mîna Domnului,
stând la temelia aspiraţiilor noastre
spre eternitate
Omul e om
iubindu-i pe alţii
pe sine se adoră
sinelui se închină
şi nimic nu-l clinteşte
din crezul acesta sfânt
E dureros
E dureros, dar vine o clipă
când trebuie să ne delimităm
de ce a fost şi ce este
de ce vom fi, când nu vom fi
facem un bilanţ
şi acceptăm că viaţa s-a oprit
calm sau tulburat
oricum, e păcat.
Recunoaştem cu umilinţă
că am fost cândva o fiinţă
plină de viaţă, curaj şi dărnicie,
încărcată cu doruri,
dar toate astea nu sunt destule
să rămâi nemuritor.
Zici: nu-i nimic,
voi petrece dincolo
într-o linişte solemnă
altă viaţă, fără zbucium
fără vise, dormind
nesocotind
de e zi ori e noapte
ce clevetesc vecinii în şoapte
de urzesc mici războaie
sau incendii pustiitoare.
Să fie ce-o fi,
Zic tuturor adio!
chiar şi frumoaselor dansatoare ale
Carnavalului de la Rio…
Harry ROSS
Israel