Anatol Covali: Lirice
Eu sunt semănătorul
Eu sunt semănătorul. Semăn şi
nu-mi pasă ce în urmă-mi va ieşi.
Pot fi buruieni,
pot fi vârtoşi coceni
sau pot fi holde mari şi aurii.
Nepăsător
trec la un alt ogor
şi semăn mai departe orice-o fi,
cu ochii-n zări
vrăjit de depărtări
unde-am să fiu cosit şi voi cosi.
Pun în pământ
cuvânt după cuvânt
fără să sper măcar că va-ncolţi,
că voi vedea
vreodată-n viaţa mea
cum tot ce-am risipit mă va-mplini.
Semănător nebun,
ce crede-ntr-un
mirabil viitor ce va rodi.
Dă-mi mâna!
Dă-mi mâna! Vom merge-mpreună, n-ai teamă.
De vine vreo spaimă să n-o iei în seamă.
Prin orice furtună
cu mine-mpreună
durerii, de-acum, nu-i vei da nicio vamă.
Să nu îţi mai pese
că viaţa ne ţese
şi-apoi fără milă la loc ne destramă,
cât fi-vei cu mine
la rău şi la bine
vom râde şi-n cea mai teribilă dramă.
Să mergem spre piscuri
sfidând orice riscuri,
cât ele aşteaptă şi cât ne mai cheamă.
Vreau încă o dată
să fii fermecată,
vrăjită de-a visului meu panoramă.
Acolo, din stele
cu mâinile mele-ţi
voi ţese-a iubirii superbă maramă.
Aceeaşi
E dragostea aceeaşi, doar timpu-a-ncărunţit
şi stă lângă destinul ajuns un foc mocnit.
Noi doi avem pe feţe
aceeaşi tinereţe
fardată doar pe-alocuri cu câte-un rid zbârcit.
Iar sufletele noastre
au cerurile-albastre
mai sus de norii care s-au tot îngrămădit
şi-n ale căror vaduri
sădim mereu răsaduri
din visurile pure ce nu s-au ofilit.
Avem deja-n lumină
palate şi-o grădină
a cărei primăvară îţi seamănă leit,
de-aceea nu ne pasă
de vremea ticăloasă
ce crede că de-acuma în ea ne-a-ntroienit.
Păşind senini şi-alături
prin naltele omături
mă-nvălui cu uimirea-ţi când te privesc uimit.
Geană de lumină
Îmi bate începutul în sufletul avid
de împrimăvărare şi de puţin torid,
dar nu îmi pot da seama
de ce mă roade teama
şi nu alerg ca poarta speranţei s-o deschid.
Se pare că de-acuma
n-o să mai cadă bruma
şi nici n-o să mai vină ierni lungi cu ger perfid,
sunt semne că începe
şi-n ale mele stepe
să curgă al luminii renăscător fluid.
Nu m-aş mira ca zorii
să fie vestitorii
unor superbe zile lipsite de sordid,
ca-n prima dimineaţă
să-ncep o altă viaţă
pe care cu tristeţea-mi să nu o mai ucid.
Încă strivit de plânsu-mi,
speriat de mine însumi,
uşa celulei mele uşor o-ntredeschid.
Anatol Covali
