Sandu Cătinean: Eminescu şi Veronica
Eminescu şi Veronica
Lumini albastre sorb din lumea-ntinsă
Cristale albe de iubire-adâncă
Iar dragostea pluteşte-ndemânatec
Pe-un tei golaş, ce străjuie o stâncă
Mihai se plimbă-ncetinel pe malul
Ce sprijină al trestiilor cântec
Mustind de dorul, dragei lui iubite
Priveşte lacul, cum se umflă-n pântec
„Ah, draga mea, cum cerul se răstoarnă
Pe-al apelor întunecate valuri
Cum dorul tău încearcă să-mi înece
În ape-adânci, trăirea de pe dealuri „
„Tu unde-mi eşti, acum când suferinţa
Mă-ngână crunt, lovind perfid în mine ?
De-oi mai trăi – sau mort -,cu toată fiinţa
Te-oi adora prin veacul care vine” …
Iar vântul răsuceşte printre trestii
Fiorii firavi, din trăiri străpunse
Simţind durerea ce se scurge tainic
Un stârc stingher, cu-un ţipăt scurt răspunse
„Tu înger blond, ce mi te pierzi prin lume
De mine uiţi, acum când chinu-i crunt
O clipă doar, Eminului de-ai spune
Un „ te iubesc”! şi-atuncia altul sunt”
Dar nici un glas din trestii nu-i răspunde
Dinspre păduri, doar frunze fremătânde
Prin păru-i des, treceau lumini şi umbre
Şi-un vis buimac, ce-n ochii lui se-ascunde
„Iubirea mea, tu înger blond şi tainic
N-oi ştii de-acum, cum răul mă răpune”
Şi-n visul lui, băietul trist se-nchise
Şi-ngenunchind, căzu-ntr-o rugăciune…
-Ah, vânt pribeag, cum nu ştii tu să stărui
Iubiri prin veac, să nu le pierzi nicicând
De vezi iubiţi, că-şi calcă jurăminte
Tu nu-i lăsa, ţipând din când în când…
În noaptea-adâncă-un geniu tremurând
Cu inima străpunsă de durere
-O, Cer străin, cum poţi a-ntuneca
Un suflet ars, ce suferă-n tăcere ?
……………………………………………….
Printre iubiri, mereu e-o lume cruntă
Iar Geniul Trist, mereu a fost pustiu
El a iubit, cum doar un geniu poate
Iar ce-a iubit, de-acuma toţi o ştiu…
Sandu Cătinean din Bonţida
„Cel care vine din brazi”
