Adrian Erbiceanu, Însemnele nopţii – Prefaţa: Adrian Munteanu
ADRIAN MUNTEANU ~ SONETELE TIMPULUI COPT ~
…..Când, într-un târziu, m-am hotărât să scriu poezie și m-am întrebat către ce stil și manieră ar fi indicat să mă îndrept, m-am oprit la “bătrânul” sonet, înțelegând că se potrivește cel mai bine structurii mele interioare. Din acel moment am pornit neabătut pe traseul melodic care intuiam că nu poate fi întrecut de nicio altă specie poetică. Mărturisesc că am luat această decizie și dintr-un motiv care ține de un anume orgoliu pozitiv. Nu mi-a plăcut niciodată să mă calc pe bombeuri cu prea mulți confrați. În privința versului alb, sunt mii de încercări, peste măsură de multe, mai mult sau mai puțin reușite, dar toate ducându-mă la senzația că pășim pe același drum, chiar dacă stilistic și chiar tematic vorbind, diferențele sunt practic inepuizabile.
În privința sonetului, mai puțini sunt “curajoșii” (ca să preiau formula lui Marin Mincu), care găsesc în adâncurile lor, în egală măsură, și armonie, și simț al accentelor și ritm și auz absolut. Pe un asemenea teren te miști mai în voie, simți că ai aer și nu te mai chinuie senzația de claustrofobie literară. Când mai apare câte un sonetist, nu e grav deloc. Terenul este încă nedesțelenit, aerul e încă respirabil, bucuria lecturii se menține. De aceea îl salut pe Adrian Erbiceanu care, la vârsta maturității depline, s-a hotărât să scoată primul său volum de sonete. Nu este o decizie de ultimă oră decât în privința adunării materialului sonetistic într-un volum, pentru că sonetele aparțin diferitelor perioade de creație ale autorului care a intuit, la răstimpuri, că fără emoția specifică mișcării armonioase și ritmice a sonetului nu se prea poate vorbi de poezie. Oricum, fără sonet, poezia nu este deplină. Ceea ce urmăresc întotdeauna mai întâi, chiar dacă este numai elementul de suprafață, învelișul grafic și acustic, este încadrarea strictă în tiparele formei fixe. Vreau să văd dacă autorul are auzul format, dacă nu are devieri metrice de la un vers la altul, dacă accentele cad echilibrat, dacă ritmul e fluent, dacă rimele sunt corecte, dacă nu chiar inovatoare. Fără aceste prime date, de suprafață, nu poți încadra pe cineva în categoria sonetiștilor, pentru că poticnelile fac demersul inegal și chiar supărător, iar efortul “creatorului” o curată pierdere de vreme.
Din fericire, din acest prim punct de vedere, Adrian Erbiceanu știe ce este acela sonet, îi înțelege și îi urmează melopeea, transformând structura verbală într-o apă curgătoare, cu sunet lin, fără străfulgerările și inegalitățile cascadelor. Unele devieri minore, inerente în decursul elaborării, a reușit să le corecteze din mers, iar întregul nu mai are fisuri. Partea mai grea, însă, vine abia de acum încolo, pentru că intrăm în ființa autorului, în capacitatea lui de a se individualiza printr-un inventar stilistic și imagistic propriu, pentru că descoperim la ce adâncimi poate ajunge, ce relaționări cu ungherele mentalului, emoționalului și viețuirii socio-morale poate construi, cât de autentic este limbajul, cât de profunde sunt lecturile asimilate, cât de proaspete, personale, convingătoare îi sunt asocierile și metaforele. Sonetele scrise de Adrian Erbiceanu la intervale diferite, uneori de zeci de ani, le poți identifica chiar fără să cunoști perioada în care au fost create. Și aceasta pentru că o altă convingere pe care o am este că valoarea adevărată a sonetului, profunzimea lui, o poți obține numai după o viețuire personală îndelungată, doar la maturitatea vârstei, deci a experienței, de viață și de scriitură. Sonetele de început ale lui Adrian Erbiceanu privesc lumea la modul general, cu vibrații ale propriei ființe într-un univers al cărui contur se recunoaște a fi influențat de lecturile timpurii, cu o anume notă de răceală și neimplicare. Mai apoi, ori de câte ori se reîntoarce la sonet, Erbiceanu adaugă ceva din acumulările livrești și de viețuire de pe parcurs.
Cu timpul două sunt palierele pe care autorul le explorează cu asiduitate. Primul dintre ele este o filozofie a sinelui ce își caută locul în lume. Nu este lipsit de originalitate acest demers. În “Alergare continuă” are conștiința vieții ca “un ghem care singur se deznoadă”, iar în „Aceleași vânturi” intervine cu versul expresiv și cuprinzător “cu cât mă-nalț, cu-atâta mă afund”. Continuând pe aceeași linie a versului semnificativ, extrag din sonetul „Între gânduri” formula “Dorm visele pe praguri efemere”. Dintre toate, poate că versul care are cel mai încărcat, adânc și tensionat conținut, unul de unde ar putea începe căutarea de sine, înțelegerea rosturilor sale devoalate în formule poetice subtile este versul descoperit în sonetul „Cabală”, unde omul se recunoaște pe sine într-o mișcare continuă, tensionată, anarhică, destabilizatoare, dar și ordonată în același timp. Iată versul: “Cădeam prin mine-n mine să m-ascund”. A doua grupare tematică bine reprezentată în volumul lui Adrian Erbiceanu nu putea lipsi dintr-un volum de sonete. Și aceasta pentru că este vorba de tema primordială a poeziei universale, identificabilă cu poezia însăși, cu atât mai mult în cazul sonetului care este cea mai armonioasă dintre speciile poetice. Vorbim de iubire ca sentiment general omenesc. Idila la Adrian Erbiceanu cheamă uneori “spre lumi necunoscute”, alteori are reverberații de conflict sau provine dintr-o amintire care păstrează nuanța efemerului. Ceea ce este de remarcat în acest segment tematic și îl individualizează pe Adrian Erbiceanu este că poezia sa de dragoste nu merge spre senzualitate, ci spre cerebralizarea relației, spre o privire detașată asupra unor stări ce s-au consumat și le poți doar ordona și înțelege curgerea. Este, așadar, o continuare a filozofării prin elemente sensibile. Astfel putem vorbi de o unitate a întregului volum, cu diferențieri de stare și de trăire sensibilă evidente care pot să creeze complexitatea întregului. Un sonetist adevărat nu poate omite că partea cea mai importantă, conclusivă, finalizatoare și cu nuanță deseori aforistică este finalul sonetului, acolo unde se desfac sau se încheagă firele nevăzute ale șerpuirilor imagistice.
Adrian Erbiceanu știe acest lucru și în destule locuri finalul sonetelor sale este remarcabil prin concizia expresivă. Iată câteva exemple: “Dar toate râurile curg spre mare/ Și Marea nu e niciodată plină” (“Dar toate râurile”); “Tăcerea doare… spre a ști că ești” (“Neliniști”); “Iubirea noastră – templu-n năruire/ Robită unor legi universale,/ Stă surghiunită-n cartea de citire”(“Mă-ntorc în timp”); “Iar când furtunile s-or prăbuși rapace/ Doar noi, prin noi, vom ști să ținem piept”(“Nu-i piatră să nu fie răsturnată”). Poetul vine și cu un fel de ars poetica, prin demnitatea intelectuală specifică sonetului. Formula poate fi privită și ca mărturisire de creație în întregul poeziei lui Adrian Erbiceanu. După timpul care inexorabil a trecut peste ființa creatorului, el vede sonetul, această recâștigare târzie a rosturilor sale de viață și de creație, ca pe modalitatea ideală de a te reculege sau de a te răzbuna pe “timpul copt”.
…..Dacă încercăm o caracterizare a sonetelor lui Adrian Erbiceanu în ansamblul lor, ar fi sintagma ”simplitate de efect”. Poetul nu caută să-și demonstreze abilitatea stilistică, ci să determine o curgere firească, expresivă și lipsită de angoase existențiale de nebiruit ale trăirii pe care o supune atenției unui public nu neapărat specializat, ci, mai degrabă, cât mai divers cu putință. Unui public care are nevoie de poezie.
Adrian Munteanu
(Prefaţa la volumul “Însemnele nopţii“, autor Adrian ERBICEANU)
