Monica Ilaș: Poesis
Marea îndoială
Marea îndoială a trecut prin mine
Ochii lumi-albaştri ard şi mă fac scrum.
Ninge peste gânduri stele albe, fine;
Într-un alt deceniu umbra lor de fum.
Ceasuri fără ace numără secunde.
Astăzi cade nordul. Mâine este acum.
Iese din greşeală taina care-ascunde
Lumea în parfumul gerului postum.
Am ales din toate formele rotunde
Şarpele spiralei ca să-mi fac alt drum…
Blestem
Amiezile care-au pornit din zar
răsună albastru pe înalta mare
aflându-mă arzând imaginar
– tăcere albă a ochiului din zare.
Plecările care-au pornit din gând
mi-au îndreptat din nou marea greşeală
găsindu-mă ca semn mereu răsfrânt
într-un blestem şi-n bezna lui ovală.
Atunci eram corola unui crin,
acum sunt iarăşi punct – din întâmplare,
durerea-albastră desenată fin
greşeala semnului de întrebare…
curcubeul din lacuri
Mă luminează culoarea acestei flori
– o tăcere rotundă
ferecată în semnele inimii.
Adâncimea sufletului însetat de ger
şi de ordine cerească
îmi dezleagă enigma degetelor
care-mi cunosc începutul .
Mă umileşte greşeala beznelor
şi sărbătoarea nervului divin –
mantie de mătase peste ochiul de cenuşă
care aruncă visele abstracte
în setea ceasului.
Mă luminează imaginea perfectă
a icoanelor fermecate şi umbra
curcubeului din lacuri,
desluşind,
aproape de fiecare dată,
miezul de foc al sentimentelor.
Înserare absolută
Eram atât de solemni
încât se stingeau în cupole zorile
iar îngheţatele icoanele de aer
se prefăceau în stoluri de silabe.
Eram atât de senini
încât respiraţia străvezie a clipei
se prăbuşea peste înserarea albastră
culegându-şi memoria.
Deodată,
ne-am trezit printre templele cu idoli
rătăcind in fiecare greşeală,
ca şi cum ne-am fi-nvelit simţurile
cu toate cele patru zări.
Eram atât de solemni,
încât visând colorat
nu ne-am mai recunoscut, şi poate
că vom purta mereu,
în fiecare oră, în fiecare zi – acelaşi nume
fără să desluşim fantoma spiralei
de înserarea absolută care vine !
Dincolo de gând
Dincolo de vântul care mă învăluia
este gândul tău.
Te pierd prin ochii care îmi răsfrâng
ceasurile pe rând,
mai mult decât lumina străvezie.
Teama îmi alungă somnul…
Tu eşti liniştea din care îmi culeg
lumina pentru firul fiecărei nopţi.
Sună în gând paşii numelui tău
şi ochii păstrează lumina.
Te aştept să mă cauţi culegând
vorbele tale-cu palmele limpezi.
Pândesc umbra cuvântului
peste chipul meu şi ecoul mâinii oarbe
căutând linia curbă a visului.
Peste pleoape a căzut de mult
perdeaua de ape tulburi.
Sub tâmple şi-au zbătut aripile albe
cocorii care se întorc.
Stâncile îşi pun podoabe străvezii
şi nisipul cenuşiu
se spulberă peste colţurile tocite.
Linia de îndoială a orizontului
se va salva încet de lumina zilei
cântând în adâncuri
leagănul valului domolit.
Acum, dacă întind un an peste timp,
mă regăsesc cu un secol în urmă
pe marginea aceloraşi gânduri,
albă lângă izvorul unde cerbii
îşi leapădă ochii ascuţiţi, fără suflare.
Astfel îmi este în gândul venit
mai din adânc decât lumina, rămas
mai departe decât tăcerile…
Ca apa m-ai cuprins învolburat.
În taina mea m-am rătăcit de tine.
E clipa în care mă pierd.
Voi plânge lângă tine
şi nu voi înţelege de ce mă caut
în clipe şi în cuvinte…
Deasupra stelelor
S-a întâmplat ca la celălalt capăt
al toamnei portocalii
să găsim norii calzi aplecându-şi
fruntea – peste lanurile de rouă
şi peste focurile mute ale stâncilor.
Înţelepciunea stelelor viscolea
spirala – devenită pentru încă
un sfert de veac – lacrima iubirii
noastre.
Ca o culoare biruitoare – noaptea
răscolea destinul trupului tău
încercând să asculte mirarea
ultimelor semne înţelepte
de dincolo şi de deasupra
înfloririi noastre primăvăratice !
S-a întâmplat ca liniştea punctelor
să ne străbată amiezile
căzute din oglinzi – pentru ţipetele
şi semnele de întrebare
ale muzicii de deasupra stelelor !
Ca o culoare biruitoare
voi răsări de fiecare dată
când furtunile din clepsidre
vor răscoli sunetul înfloririi noastre !
Contur
Când fluturii sunt doar contur
si curg spre filele veline
se spune ca prin gerul pur
vin magi de seara sa se-nchine…
Când fluturii sunt la apus
si trecem – doi – prin ceata fina,
tu ma întrebi daca ti-am spus
taina ramasa pentru cina…
…si daca-n gerul cel mai pur
vor prinde fluturii contur.
Tăcere albă
Rasunam albastru pe înalta mare…
mai era durerea desenata fin,
drumul înspre mine, semnul de-ntrebare,
sfera de tacere alba-a unui crin!
Rasunam albastru si înalta mare
îmi spunea pe nume, ma ruga când vin
sa ard în tacere si din întâmplare
sa ramâna-n lume adânc maiputin…
…Eu – durerea albastra desenata fin!
Trandafirii galbeni
Cad mugurii la margini de religii
când verzile monezi batute-n ape
duc trandafirii galbeni în vestigii
si-nalta mare arde mai aproape…
E rece focul semnelor desprinse
dintr-un ceaslov uitat pe masa…
Trec vastele pustiuri stinse
prin umbra veche-a unei case…
E straja de matase violeta
fara legenda dusa într-o cupa
si armoniile de trioleta
rasuna înainte sa se rupa…!
Trist
Sa nu fii trista, azi sunt trist;
am cu o frunza mai putin…
Sunt foarte trist fiindca exist
în chiar aroma mea de crin!
Sa fii frumoasa, daca sunt
de trei petale împartit,
daca în gerul din cuvânt
sunt fiul tau dezmostenit!
(Mi-a spus, azi, crinul meu cel sfânt
alb viscolit. Eu nu mai sunt!)
Monica Ilaș
Italia
La Mulți și Fericiți Ani !
28 mai 2016
