Cuvânt și iubire

Cu moartea pre moarte călcând

Se-apropia de capăt şi în trup
simţea fiorii spaimei cum irup.
Cu cât înainta, un crud simptom
de groază îl făcea să fie om.
Şi parcă ar fi vrut să nu fi fost
sortit să-ndeplinească acel rost
pe care El cândva şi l-a menit:
de-a se lăsa învins şi umilit.
Ştia, clipă de clipă, ce va fi,
cât va răbda şi ce va suferi
şi inima-i se zvârcolea în piept
fiindcă simţea ca om că nu e drept
ca pentru cei ce vor greşi mereu
să fie pus pe cruce Dumnezeu,
ca Cel etern şi fără de soroc
să moară cu tâlharii la un loc.
S-a dus şi în pustie s-a rugat
să-i fie chinul morţii-ndepărtat,
căci nu durerea trupului era
cea care al Său duh îl tulbura.
Nu concepea ca om ca Cel etern
să intre pentru-o clipă în infern,
ca Cel făr’ de sfârşit şi început
să dea prin moartea Sa vieţii tribut
.Dar Dumnezeu în trupu-i a învins
şi-o dulce bucurie L-a cuprins,
nu-i mai păsa de-al suferinţei chin
şi-nţelegea că sfântul Său destin
a fost menit să spele-n suferinţi
primul păcat al primilor părinţi,
prin moartea Celui ce-i nemuritor
să schimbe-n viaţă prima moarte-a lor.
Când s-a suit pe cruce era blând
şi L-au văzut cu toţii surâzând
de-aceea chiar şi cei care-L iubeau
erau miraţi şi nu înţelegeau.
Numai în clipa-n care a rămas
doar omul răstignit, din al Său glas
s-a auzit un urlet îngrozit:
„Părinte Sfânt, de ce m-ai părăsit?!”
Atunci întâiul om a fost iertat
de săvârşirea primului păcat,
prin strigătul acesta a învins
al morţii crud şi negru necuprins
şi cu iubirea jertfei Sale uns
în veşnicia vieţii a pătruns.

Anatol Covali