Cuvânt și iubire

În original, povestirea noastră se intitulează  “L’ours the coagar scene“. Este un filmuleț primit de la un amic, durează cîteva minute, dar impresia este de neuitat. Scena este absolut reală, nu ştiu cum a reuşit fotograful s-o surprindă şi să o redea cu atâta veridicitate.

Cadrul este undeva intr-un pustiu. E o zi sumbră, norii plutesc aproape de pămînt, un şuvoi de apă tulbure acoperă cu zgomotul lui ţinutul acela sălbatic. De după o stîncă pleşuvă, se iveşte capul unei jivine. E o leoaică. Flămîndă, după toate semnele.  In vale zărim un pui de urs. Zglobiu, jucăuş, simpatic. Vînătoarea începe în chip dramatic. Leoaica porneşte într-o goană nebună spre micul animal. Acesta, speriat de moarte, găseşte un refugiu provizoriu pe spinarea unui copac aplecat deasupra  şuvoiului de apă. Se retrage pînă aproape de capăt. Leoaica e pe urmele lui. Cînd distanţa este doar de un metru, coroana copacului se înclină şi ursuleţul cade-n apă. Se zbate voiniceşte, ţinîndu-se de o creangă apropiată. Şuvoaiele sînt furibunde, urmărirea te obligă să-ţi opreşti respiraţia. Ursuleţul vrea să se salveze cu orice chip, dar pe de o parte valurile sînt gata să-l înghită, pe de alta, leoaica hămesiotă îl pîndeşte de pe mal. Dumnezeu nu ţine cu ursuleţul, nu ştim de ce. Apa îl aduce drept în gura leoaicei. Atunci auzim nişte ţipete de-a dreptul înspăimîntătoare.  Puiul de urs ştie că aceasta este  unica lui şansă: să ţipe după ajutor sau să-l sperie pe duşmanul său. De undeva, apare mama ursuleţului, ţipînd şi ea ca din gură de şarpe. Ţipetele ajung să se unească într-un glas care fac să  cutremure pămîntul. Leoaica se simte învinsă, se îndepărtează iar urşii – mama şi puiul, se aruncă unul în braţele celuilalt într-o efuziune şi o salbă de sărutări care exprimă desigur o victorie aproape umană asupra sălbăticiunii ameninţătoare.

***

Nu se poate să nu te duci cu gîndul la jungla în care trăim noi, oamenii. Cîte ameninţări ne pîndesc, de la terorişti,  gangsteri, brute, pînă la mitomani, şmecheri de duzină sau şleahta de indivizi care umblă după taxă de protecţie. Mai mult, ţările noastre, mai ales Israeleul, este ţinta unor atacuri nesfîrşite cu rachete, bombe, acte de teroism, pînă la ameninţări cu distrugerea ca cele proferate de conducătorul Iranului. Sîntem, vrem-nu vrem, puiul de urs care ţipă cu disperare după ajutor, aşa cum nu am putut face asta în urmă cu decenii cînd milioane dintre evrei erau aruncaţi în cuptoarele de la Auschwitz.

Leii şi leoaicele, indiferent de unde provin, se adună în haite şi vor să ne înghită. Noi ne apărăm , nu doar cu ţipete, dar şi cu arme. Pericolul contnuă să planeze asupra noastră, pentru că haitele de sălbăticiuni se măresc, pofta lor  este tot mai mare, iar cei care ar trebui să ni se alăture, să se solidarizeze cu noi, se tem şi ei de haitele de lei.

Cum se va termina toată această goană pentru supravieţuire? Nimeni nu ştie. Din păcate, ursuleţul cu toate strigătele lui disperate rămîne un pui al pustiului, aşa cum noi sîntem prizonierii  junglei umane. El a fost salvat de o mamă grijulie şi puternică, noi, trebuie să credem în forţa noastră proprie şi protecţia cerului că ne vom salva de haitele de sălbăticiuni.  Nu este pentru prima oară că ne aflămîn pericol. De multe ori ne-am găsit în pustiu faţă de haite ucigaşe, de multe ori am urlat fără ca nimeni să ne audă. Şi totuşi în cele din urmă ne-am salvat.  De mii de ani,  ne apărăm pielea de lupi, hiene şi lei. Avem o istorie plină de lupte, ne-am aflat de multe ori aproape de a fi pierduţi, dar o minune totdeauna ne-a vemit în ajutor. Astăzi avem un stat al nostru, un cuib naţional, o ţară puternică, o armată echipată cu cele mai moderne aparate de luptă şi, dincolo de toate, avem un detaşament de luptători de elită, pregătit  să învingă cu orice sacrificiu.

Aşadar, dacă nu ne vor ajuta ţipetele, ne vor salva tunurile şi avioanele, curajul şi voinţa de a supravieţui, fie şi în jungla în care sîntem obligaţi să trăim.

Harry Ross

Israel