Cuvânt și iubire

 „I-am spus migdalului: Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu! Și migdalul a înflorit.”

– Nikos Kazantzakis

   Fiecare dintre noi simte și gândește diferit de celălalt, fiecare dintre noi suntem nepereche, deși suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. „Suntem după chip prin creație, iar după asemănare, prin noi înșine, prin voința noastră liberă”, spune Sfântul Grigorie al Nissei, erudit teolog trăitor al secolului IV. Această libertate ne-a fost dată pentru creștere spirituală, ne spun Sfinții Părinți, ca oamenii să nu cadă sub stăpânirea naturii, ci să rămână stăpânii ei. În general, gândurile noastre pot fi multe or puține, liniștite or turbulente; ele pleacă în valuri spre cei din jurul nostru, rezonează în sufletele lor. Fiecare dintre noi trebuie să-i dea celuilalt, tot ce are mai bun în el și așa, ca printr-un proces de osmoză, binele să treacă spre ceilalți. Prin înțelegere și deschidere spre celălalt, se vor putea auzi sunetele unei muzici plăcute, armonioase. Armonia este cea care ne apropie, pentru a putea trăi în pace și a nu ne învrăjbi. Nu în zadar Iisus a dat poruncile: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!”, și „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu”. Dar pentru a trimite gânduri bune, liniștitoare, trebuie ca în interiorul sufletului nostru să existe acea liniște, acea bunătate, acel echilibru al ființei; fiindcă omul se simte fericit când este, în primul rând, în armonie cu sine. Când există această armonie, ea corespunde armoniei cosmice, denumită de greci – „muzică a sferelor”. Dizarmonia este „lipsa armoniei; discordanță” și este constituită din gânduri ale minții pregătite pentru a trece la acțiune, în scopul distructiv al armoniei. Dizarmonia înseamnă dezordine, ea duce la ură și violență, la haos.

   De multe ori judecăm aproapele prin prisma propriilor defecte, și aceasta din cauză că nu ne-am analizat, nu ne cunoaștem defectele spre a îndrepta, mai întâi, propriul nostru suflet. Ca atare, pentru a putea da iubire celor din jur, să nu uităm formula imperativă scrisă pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Să ne cunoaștem și să ne iubim pe noi înșine, dar cu măsură, fiindcă iubindu-ne prea mult, nu are loc iubirea pentru celălalt în sufletul nostru. Nimeni nu este perfect, să-i judecăm mai puțin pe ceilalți și să-i iubim. Nu este ușor, dar trebuie încercat! Am scris cândva: „Ne iubim cu micile păcate,/ nu e perfect nici unul dintre noi,/ Și nufărul ne place,/ chiar dacă,/ ridică capul din noroi”. Unii dintre noi, însă, nu știu sau nu pot să se iubească și sunt obsedați de unele imperfecțiuni, existente sau imaginate, își subestimează calitățile, își exagerează defectele. În consecință nu se iubesc, nu pot iubi pe alții, dar simt o nevoie pregnantă de a fi iubiți și de aici – o serie de conflicte cu ceilalți, nu numai cu sinele. Scriitoarea americană Louise Hay, într-o lucrare a sa, spune: „A te iubi pe tine însuți este o aventură minunată; este ca și cum ai învăța să zbori…” „Încetează să te mai critici! Iartă-te!”.

   Armonia nefiind predestinată, ea trebuie cucerită cu ajutorul voinței noastre. Omul va fi bun dacă va fi în armonie cu spiritul său și scopul civilizației este cel de a dobândi armonia. Precum frunzele care iubesc, protejează și hrănesc pământul, așa și în iubire, armonia își așterne veșmântul ei, asupra sufletelor celor care se iubesc. Ele pot fi ființe, sau o ființă alături de ceva neînsuflețit, pe care ființa, cu iubirea ei o însuflețește. Exemplu – pictorul care realizează un tablou, sculptorul care dăltuiește o statuie etc.

   Explica un important filozof român, că atunci când ești îndrăgostit de „ceva” sau de „cineva”, toată puterea ta se concentrează asupra acelui „ceva” sau „cineva”, iar tu devii cel ignorat, ești „altcineva”, care poți deveni „nimic” în fața acelui „ceva” sau „cineva”, toată existența reducându-se la acel „ceva”, explicând totodată, în acest mod, cum Dumnezeu „a făcut lumea din nimic”, punctul de plecare pentru facerea lumii fiind El; și întrucât „nimic” nu poate să existe, „nimic” nu era decât „Altcineva”.

      În lipsa armoniei, nu putem avea realizări în viață decât cu mari eforturi, unii prin șmecherii, furturi, care și ele, în cele din urmă, duc la multă suferință a celor din jur, dar și la grave repercusiuni asupra celor care au creat dizarmonia prin furt, viclenie. Să ne dorim, deci, să fim în armonie cu noi înșine, adică împăcați cu alegerile și chiar cu greșelile făcute, pentru care știm cui trebuie să-I cerem iertare, și a nu le repeta.

   „Ce ție nu-ți place altuia nu face! este, după filozoful francez Voltaire, vocea care va fi auzită întotdeauna de la un capăt la celălalt al pământului”. Ne frământăm, ne sensibilizăm la spusele celor de lângă noi; sunt mulți care ne influențează viața în mod negativ, fie că fac din răutate, din cinism sau perversitate răul pe care nu și l-ar dori, acționând dizarmonic, adică invers de cum ar trebui, de cum ne învăță viața. Unii au plăcerea de a ne pălmui cu vorbe care ne provoacă suferințe. N-ar trebui să ne doară atât, n-ar trebui să răspundem la răutăți cu răutăți, la vorbe de ocară cu alte vorbe de ocară, ar trebui să iertăm pentru liniștea sufletului nostru, să ne întărească orice experiență de încercare a ruperii armoniei din jurul nostru, dar și din interiorul sufletului. Să aducem în fața noastră imaginea clipelor de împlinire, să ne bucurăm că le-am avut, că ele din memoria noastră nu s-au pierdut. Să încercăm să îndepărtăm din suflet valul furios, distrugător, trimis înspre noi, înlocuindu-l cu bucuriile avute și cele sperate. Să conștientizăm că toți suntem fiii lui Dumnezeu, fiecare cu darurile lui, și că trebuie să trăim în armonie. Părintele Dumitru Stăniloae spunea, referitor la neamul românesc: „Trăsătura cea mai cuprinzătoare și definitorie a neamului nostru, este armonia”. Cu adevărat ea este cartea de vizită a românului, „nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul ființei”. Să nu lăsăm ca unii să distrugă această armonie!

   Universul întreg este energie, totul este energie în mod diferit condensată și structurată, în așa fel încât să putem exista, să putem dăinui, să existe această simfonie perfectă; dirijor avem, partitura ne-a fost dată, fiecare instrumentist trebuie să știe să-și acordeze instrumentul pentru un sunet cât mai curat.

   Menținerea unui  echilibru permanent în jurul nostru este necesar pentru a nu aluneca în haos. Am mai amintit cândva de „Teoria Haosului”, de efectul „aripii de fluture”, de cercetările care au dus la concluzia că „cea mai mică schimbare a parametrilor inițiali pot produce un comportament complet diferit al unui sistem complex…”, teoria Haosului arătând că natura lucrează după anumite tipare care sunt suma mai multor impulsuri mărunte. Să luăm seama la impulsurile noastre! Concluzia cercetătorilor a fost că, în final, sistemele încearcă să ajungă la un echilibru, la o armonie, ceea ce este foarte important și încurajator.

   A strica echilibrul, a strica armonia acestei lumi, înseamnă a încerca distrugerii ei. Necesar ar fi să lucrăm la înfrumusețarea vieții, pentru a o face cât mai armonioasă, demnă, bogată. Prin cunoaștere, în primul rând, se poate ajunge și dori a vibra la unison cu tot ceea ce există, fiindcă Dumnezeu ne-a dat viața, nu pentru a ne bate joc de ea, ci pentru a o cunoaște și a o proslăvi. Cosmosul întreg vibrează în armonie prin voința „Inteligenței cosmice”, spunea și maestrul bulgar Omraam Mikhael Aivanhov (1900-1986): „Dacă vreți să fiți fericiți, dacă vreți să înfloriți, trebuie să vă gândiți la armonie, să vă puneți în armonie cu universul întreg”.

   Unii gândesc greșit, sfătuindu-ne să ne trăim doar clipa prezentă, trecutul este mort pentru ei, mâine nu vine niciodată. De acord cu necesitatea unui spațiu atribuit zilei prezente, dar nu putem să ignorăm trecutul, să nu tragem învățăminte din trecut, să fim nepăsători față de viitorul care se va datora în parte trecutului; trecutul, prezentul și viitorul se leagă între ele. Prin felul lor de a vedea lucrurile, dorind de a le fi bine, nepăsându-le de cei din jur, dau dovadă de egoism.

   Românul, botoșăneanul, dr. ing. Stelian Bajureanu (1934-2009), autor al unui mare număr de invenții și inovații, a multor lucrări de specialitate, membru al Consiliului Internațional de Cibernetică, membru fondator și secretar general al Academiei Ștefan Odobleja de la Lugano, Elveția, a editat în 2006 un „Dicționar enciclopedic de consonantică și cibernetică consonantistă” scrupulos și inteligent alcătuit, care conține definiții de „omonime noi, fundamentale – cu alte înțelesuri sau subînțelesuri decât suratele lor comune din dicționarele explicative, enciclopedii, lexicoane tehnice, standarde, norme și literatură de specialitate cotidiană, actuală”, după explicațiile lui. Unul dintre cele 1100 de omonime este „Armonism” (opusul evoluționismului), definit ca „Sistem de filozofie fenomenală care unifică legile universului” și care ce enunță legea generală și universală, legea echilibrului: „Orice fenomen este o acțiune de echilibrare; orice cauză este un dezechilibru; orice efect este un echilibru mai mult sau mai puțin durabil”. Armonism este definit de către filozoful, medicul militar, scriitorul Ștefan Odobleja (1902-1978) –  amintește autorul în lucrare –, ca „știința ce consideră în prim plan legea echilibrului, este o filozofie pozitivă, practică, științifică, aplicabilă nevoilor imediate și actuale ale științei și vieții. Departe de a se ambiționa să rezolve problemele universului, armonismul nu pretinde să rezolve decât problemele omului și ale mediului înconjurător. Fără să aspire la a fabrica lumi, ființe și suflete, el nu încearcă decât să surprindă obișnuințele lor și să descopere legile lor”. Considerând-o „filozofie utilitară”, scopul ei ar fi „să sintetizeze cel mai mare număr de reguli dintre cele mai utile”. Ștefan Odobleja a practicat medicina, dar a scris importante lucrări despre cibernetică pe care le-a publicat în străinătate, astfel și-a atras ostilitatea regimului comunist și a fost supravegheat de organele de securitate. O parte din lucrările sale au fost publicate după moarte. Fiul său a afirmat că tatăl – Ștefan Odobleja – avea încredere în semenii săi, conștient că ideile-i vor confirmate în viitor.  Din cauza bolii de care suferea, nu a putut participa la al IV-lea Congres internațional de Cibernetică de la Amsterdam, din anul 1978. Lucrarea sa „Diversity and unity in cybernetics” a fost citită de către cel care l-a înțeles, l-a admirat și a meritat acest prestigiu, inginerul Stelian Bajureanu. Într-un articol din 2015 despre savantul Ștefan Odobleja, autoarea articolului scria: „Dacă ar fi trăit într-o lume normală, astăzi o întreagă lume ar fi știut că a existat”. Dar, a trăit, ca mulți alții, într-o lume anormală, imorală, o societate egalitară, în care nu puteai să-ți manifești opinia, să-ți aperi demnitatea, valoarea, să pretinzi respectul, interesul și înțelegerea, ba mai mult, cei suspectați de asemenea „defecte” erau „puși la zid”.

   Personal, lucrând în aceleași Combinate din Borzești și Pitești cu „Stelică”, și făcând parte din colegiul de redacție al revistei timișorene „Coloana Infinitului” în perioada 2000-2004, i-am publicat articolul despre Consonantica lui Odobleja. Din tot sufletul său dorea să facă cunoscut meritul savantului, în toată țara.

   Scriitorul român contemporan Ștefan Dumitrescu, în cartea sa „Psihologia și pedagogia poporului român”, scrie: „Ele, operele, creațiile, rezolvă prin apariția lor „probleme” deschizând la rându-le noi orizonturi în plan epistemic și al praxisului (cunoaștere și experiență). Dar la rândul lor, creatorul și istoria sunt și ei întâlniri, rezultat, efect, sinteză, rezultantă a altor întâlniri, care le-au precedat și le-au creat, sau le-au prilejuit apariția în timp, instituirea în existență. Altfel spus, „întâlnirile”, rezultante ale unor întâlniri anterioare, se deschid unele către altele, se întâlnesc, creând la rândul lor alte întâlniri”.

   Revenind la ideea de Armonism, în sinteza concepției lui Șt. Odobleja se relevă faptul că Armonismul este știința care consideră în prim plan – legea echilibrului. În continuarea lucrării Dicționarului, autorul ne redă definiția tabelară a Evoluționismului și Armonismului (Odobleja – 38, pag. 646-650): „Evoluționismul – totul merge spre complicare; Armonismul – totul merge spre simplificare”.

   Ajungând la zilele pe care le trăim, dintr-un articol publicat în data de 11 februarie 2016, în ziarul Deutsche Welle, am aflat că „Alianța pentru solidaritate, toleranță și democrație împotriva prejudecăților, urii și violenței a lansat un apel semnat de numeroși reprezentanți din mediile religios, sindical, civic și de afaceri”. DW prezenta textul integral al apelului publicat. Titlul articolului era: „Un apel la deschidere: Demnitatea umană este intangibilă!”, iar în încheiere – un lăudabil punct de sprijin acordat de către „Alianță”: „Sprijinim o Europă care apără demnitatea umană și oferă condiții pentru o societate armonioasă”, aceasta fiind deosebirea între statul totalitar care constrânge demnitatea și statul de drept care are grijă ca un cetățean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate pentru a supraviețui sau pentru a-și salva sufletul.

   Ne naștem pentru a trăi împreună cu demnitate, în armonie și nicidecum într-o lume conflictuală. Nu este ușor. Dar de ce să renunțăm la luptă, ne înfruntând greutățile ivite în calea unei vieți trăite în armonie? Cunoscându-se și dând în vileag intențiile ascunse ale unor conducători, nervozitatea lor – cauze ale destabilizării acestei lumi –, acționând cu inteligență la prevenirea, stoparea efectelor, se va putea clădi o societate armonioasă.

   Natura din jur ne oferă atâta armonie!

Vavila Popovici – Carolina de Nord