Cuvânt și iubire

Evoluția

Guvernului Reprezentativ în India

(Kolkata, 6 decembrie 2013)

 

Mă simt onorat să mă alătur Onorabililor Membri ai legislaturii Bengalului de Vest la Ceremonia de Rămas Bun Celebrărilor Jubileului de Platină al Adunării Legislative. Sunt recunoscător Onorabilului Speaker al acestei Adunări pentru amabila-i invitație.

Respectatul meu tată, Regretatul Kamada Kinkar Mukherjee a fost membru al Consiliului Legislativului Bengalului de Vest din 1952 în 1964. Fiul meu Abhijit, care este acum membru al Lok Sabha, și-a început cariera politică în calitate de membru al acestei Adunări. Eu am intrat prima oară în sacrele coridoare ale Parlamentului în 1969 fiind ales în Rajya Sabha de membrii Adunării Legislative a Bengalului de Vest. După aceea, în încă trei ocazii am fost ales de membrii Adunării Vest Bengalului în Rajya Sabha în 1975, 1993 și 1999. În particular, sunt încântat că Shri Gyan Singh Sohanpal și Shri Md. Sohrab care erau membri ai acestei Camere în 1969 continuă să fie membri ai Camerei. Îi salut și le urez toată sănătatea. Complimentez Legislația Bengalului de Vest pentru felicitarea cu această ocazie a membrilor seniori ai acestei Camere. Ei sunt făclierii tradițiilor noastre Parlamentare.

Eminenți legislatori care au fost membri ai acestei legislaturi includ pe Sarat Chandra Bose, Subhas Chandra Bose, Birendranath Sasmal, Jyotindra Mohan Sengupta, Sayed Nausher Ali, Dr. Bidhan Chandra Roy, Kiran Sankar Ray, Khwaja Nazimuddin, Abdul Bari, Fazlur Rahman, Major Hassan Suhrawardy, Hussain Shaheed Suhrawardy, Dr. Shyama Prasad Mukherjee, Azijul Haque, Dr. Prafulla Chandra Gosh, Prafulla Chandra Sen, Siddharta Shankar Ray, Jyoti Basu, Latal Lal Brahmin, Hemanta Bose, Ajay Mukherjee, Dr. Asutosh Mukhopadhyaya, Syed Badrudozza, A. K. Fazul Huk, Kashikanta Maitra, Bimal Chandra Singha, Dr. Pratap Chandra Chandra, A. Ghani Khan Choudhuri, Bina Bhowmik, Gita Mukherjee, Ila Mitra și alții. Salut aceste mari personalități ale Bengalului care au lăsat o urmă de neșters în istoria modernă a Indiei. Prin această augustă cameră, ei au dat expresie voce și spirit poporului din Bengal.

Adunarea Bengalului de Vest are unele recorduri unice în creditul său. Trei membri ai săi, Khwaja Nazimuddin, Hussain Shaheed Suhrawardy și Mohammad Ali of Bogra au mers mai departe spre a deveni prim miniștri ai Pakistanului. Similar, Shri Jyoti Basu care a servit 22 de luni ca Ministru Șef Adjunct și 23 de ani ca Ministru Șef a servit cel mai îndelung ca Ministru Șef din țară.

Acest frumos complex a fost construit între 1928-30 și Consiliul Legislativ al Bengalului a început să-și țină ședințele aici din 9 februarie 1931. Mutele lui ziduri au fost martore la nenumărate evenimente istorice. Celebrările Jubileului de Platină marchează 75 de ani de la prima alegere în Adunarea Legislativă a Bengalului în ianuarie 1937, sub Government of India Act, 1935. Prima sesiune a Adunării s-a întâlnit în Consiliul Camerei în 7 aprilie 1937, la 2.30 P.M.

Istoria Adunării Legislative a Bengalului de Vest este intrinsec legată cu evoluția dezvoltărilor constituționale în India. Kolkata a fost pepiniera practicii legislative și a democrației reprezentative în țara noastră. Aceasta a fost la două niveluri distincte – legislatura Centrală care a avut sediul în Kolkata până la mutarea capitalei în Delhi în 1911 și legislatura Provincială a Bengalului.

Originile procesului legislativ al zilei moderne în India pot fi trasate în Carta din 1601 care autoriza Guvernatorul și East India Company „să facă, să ordone și să constituie astfel și atâtea legi, constituții, ordine și ordonanțe” câte vor fi necesare și convenabile pentru buna guvernare. Carta din 1726 a investit, pentru prima oară, Guvernatorii și Consiliile celor trei Președenții cu putere legislativă.

Actul Regulamentar din 1773 deține o semnificație specială în istoria legislativă a Indiei întrucât marchează începutul controlului parlamentar asupra guvernului Companiei. Despre acest Act s-a spus că ar fi început și procesul integrării teritoriale și centralizarea administrativă în India. El a acordat supremație Președinției Bengalului și Guvernatorul Bengalului a fost numit ca Guvernator-General.

Actul Cartă din 1833 a pus capăt drepturilor comerciale ale Companiei și i-a dat doar o agenție a Coroanei în India. Guvernatorul-General al Bengalului a fost, după aceea, desemnat ca Guvernator General al Indiei și împuternicit să administreze întreaga Indie Britanică. Pentru prima oară, Guvernul Guvernatorului General a fost cunoscut ca Guvern al Indiei și Consiliul său ca Indian Council. Acest Act a decretat un consiliu legislativ pentru toate teritoriile britanice în India și a introdus un element de specializare constituțională prin diferențierea mitingurilor de legiferare ale Consiliului de mitingurile executive. Funcțiunile legislative ale statului au fost astfel pentru prima oară separate de funcțiile sale executive.

În 1852, Asociația Britanică Indiană din Kolkata a petiționat Parlamentul Britanic pentru stabilirea unei legislaturi în India posedând un caracter popular reflectând creșterea conștiinței politice a perioadei. A fost poate prima oară ca opinia indiană să fi fost exprimată pe subiectul reformelor legislative.

În temeiul Actului Cartă din 1853, discuțiile în consiliu, când acesta activa în capacitate legislativă, au devenit orale în loc de scrise. Proiectele de lege treceau prin cele trei etape uzuale și erau trimise Comisiilor de Selecționare. Afacerile legislative au fost conduse în public, și nu în secret, iar rapoartele lucrărilor erau publicate oficial. Erau adoptate ordine permanente pentru conducerea și reglementarea lucrărilor. Noul Consiliu și-a conceput datoriile fără a se limita doar la legislativ, dar a început și să-și asume și caracterul unei miniaturi de adunare reprezentativă, asamblată pentru scopuri de anchetare și redresare a plângerilor.

Actul din 1853 a dat legislaturii pentru prima oară dreptul de a-și elabora regulile și procedura. Shri Prasanna Coomar Tagore a fost numit pe postul de funcționar al Consiliului și a pornit să furnizeze Consiliului o formă parlamentară de procedură și l-a încurajat să-și afirme independența ca un organ separat al guvernului. Publicului i s-a permis să asiste la lucrările Consiliului, iar raportarea de presă a fost permisă în 1856. În pofida progresivei stabiliri a practicilor legislative și a procedurilor, nu a fost, totuși, participare indiană în Consiliu.

The Government of India Act 1858 a inițiat pentru prima oară non-oficial participarea la Consiliu. Guvernatorul General a autorizat să fie nominalizați în consiliul său „nu mai puțin de șase nici mai mult de doisprezece” membri adiționali, din care cel puțin o jumătate aveau să fie non-oficiali. În 1862, Viceregele Lord Canning a numit trei indieni – Maharaja Sir Narendra Singh din Patiala, Raja Deo Naraian Singh din Benares și Raja Sir Dinkar Rao Raghunath din Gwaliori în nou constituitul Consiliu Legislativ. Între 1862 și 1892, patruzeci și cinci indieni au fost numiți în Consiliul Legislativ. Cei mai mulți dintre ei erau prinți conducători sau șefi sau din familii bogate de zamindari (moșiri). În timpul viceregalității Lordului Rippon, au fost numiți Durga Charan Law, un negustor, Raja Shiva Prasad, un Inspector de Școli, și Syed Ameer Ali, un Magistrat la Președinție. Editorul lui Hindoo Patriot, Kristodas Pal, a fost recomandat de British Indian Association, iar după moartea sa, Peare Mohan Mukherjee a fost de asemenea nominalizat pentru Consiliu de către Lord Rippon. Intelectuali precum Syed Ahmed Khan, V. N. Mandlik, K. L. Nulkar și Rash Behari Ghose au fost printre cei numiți în Consiliu între 1872-92.

Totuși, indienii nominalizați ca membri au arătat puțin interes în discuții, de obicei citeau scurte expuneri pregătite dinainte. Ei rămâneau docili și prezentau mică opoziție față de Guvern. A rămas în același timp puternică opoziție printre mulți englezi față de implicarea indienilor în Consilii. Un pamflet satiric din 1883 argumenta: „Orice încurajare pentru Bangalee Baboos ar rezulta în nimic altceva decât completa extincție a regimului britanic, că o Indie guvernându-se pe sine s-ar dovedi o democrație parlamentară avortată, care ar intra în haos și s-ar expune la dictatură militară”.

Introducerea Amendamentului la Legea Procedurii Criminale (1883-84) sau Ilbert Bill a dus la primul miting al primei Conferințe Naționale la Kolkata în 29 decembrie 1983. Surendranath Banerjee și Ananda Mohan Bose au fost principalii organizatori. Bose a descris această conferință ca primul stadiu spre formarea unui Parlament Național Indian. Conferința a cerut introducerea adunărilor reprezentative pentru progresul poporului Indiei. Conferința Națională a fost în multe feluri precursorul Congresului Național Indian.

Fondarea Congresului Național Indian în 1988 a grăbit evoluția unui guvern responsabil. Chiar la prima sa sesiune, Congresul a trecut o rezoluție cerând reforme constituționale și admiterea undei considerabile proporții a membrilor aleși în Consiliile Legislative și dreptul de a discuta bugetul. Rostindu-și discursul prezidențial, W. C. Banerjee a descris Congresul ca Adunarea Națională a Indiei.

Cererea pentru reformă și expansiunea Consiliilor Legislative a continuat să fie făcută la fiecare Congres anual și a devenit mai vociferantă din an în an. Congresul a considerat reforma Consiliilor la rădăcina tuturor celorlalte reforme. Totodată, Viceregele Lord Dufferin a respins public congresmenii ca „o minoritate microscopică” și a spus că metodele democratice ale guvernului sau adoptarea sistemului parlamentar în India ar fi un foarte mare salt în necunoscut.

În replică, vorbind despre rezoluția asupra reformei Consiliilor Legislative la cea de-a cincea sesiune a Congresului la Bombay (1889) a spus „Dacă obții asta, obții orice altceva. De aceasta depinde întregul viitor al țării și viitorul sistemului nostru administrativ”.

Indian Councils Act din 1892 a lărgit Consiliul Legislativ spre a consista în „nu mai puțin de zece nici mai mult de șaisprezece” membri adiționali. În cazul Consiliului Legislativ al Guvernatorului-General, ori Consiliul Legislativ Indian, cum a ajuns să fie cunoscut, cinci membri „adiționali” au fost incluși, unul fiind nominalizat de membrii neoficiali ai fiecăruia din cele patru Consilii Provinciale și unul de către Camera de Comerț Calcutta. Cu toate că termenul „alegere” era scrupulos evitat, faptul că membrii non-oficiali ai Consiliilor Provinciale au recomandat și returnat nominalizații lor către Consiliul Central, a indicat implicit acceptarea principiului alegerii indirecte.

Sistemul pregătirii unui buget anual și punerea lui dinaintea legislaturii a fost introdus în 1860 de către James Wilson care era membru al Parlamentului Britanic, trimis ca membru financiar al Consiliului Viceregelui. Primul buget a fost prezentat la 18 februarie 1860. În timp ce discuția asupra bugetului ca atare nu era permisă, aceasta s-a căutat uneori să fie făcută posibilă legând bugetul de vreo propunere pentru taxare. Între 1861-62, au fost 16 ocazii când bugetul a fost discutat în această manieră. Consiliul nu avea dreptul să voteze asupra bugetului.

Actul din 1892 a concedat atât Consiliului Central cât și celui Provincial privilegiul criticismului financiar sau dreptul de a discuta bugetul sub anumite condiții pentru prima oară. Totuși, membrii Consiliului încă nu aveau puterea să supună ori propună vreo rezoluție ori să dividă Consiliul în ce privește orice discuție financiară.

În temeiul Actului din 1892, membrilor le-a fost garantat pentru prima oară privilegiul de a pune întrebări și a interoga membri ai guvernului. Prima întrebare a fost pusă pe 16 februarie 1893. Chetionatorul a fost Maharaja din Bhinga și chestiunea s-a referit la greutățile cauzate de sistemul de colectare a livrărilor la dispoziția funcționarilor guvernamentali afalați în tur. Timp de doi ani – 1905 și 1906 – doar 13 întrebări au fost puse, iar subiectele au fost Servicii, Căi ferate, Venituri, Schimb. Uneori informația putea fi negată pe motiv că răspunsul ar implica o pregătire îndelungată.

Intrarea membrilor aleși a marcat începutul unei ere noi în viața Consiliului. Veteranul Congresului Sir Pherozeshah Mehta a fost cunoscut ca „leul din Bombay” pentru contribuțiile sale către oraș și, totodată, „Ferocious Mehta” pentru rolul său ca legislator. Pentru a stăvili creșterea mișcării naționaliste în India, Lord Lytton a decis să cenzureze presa în dialect local. Pherozeshah Mehta s-a opus vehement mișcării. El credea că presa trebuia să fie pe cât posibil liberă, și că era fundamentală datoria guvernului de a educa masele. „Anglia trebuie să ridice India la nivelul ei, sau India o va târâ la al ei,” a avertizat el. Cariera lui Sir Pherozeshah Mehta a fost rezumată de un jurnalist britanic de primă importanță care a spus că Mehta „s-a ridicat singur împotriva birocrației, a arătat curaj egal cu al lui Gokhale, o elocvență cu greu mai prejos decât a lui Surendranath Banerjee, și putere a sarcasmului greu de rivalizat de către Motilal Ghose”.

În anii 1890-1909, pe lângă Sir Mehta, Consiliul a avut mari viteji precum Gopal Krishna Gokhale, Ashutosh Mookerjee, Rash Bihari Ghose, G. M. Chitnavis, P. Ananda Charlu, Bishambarnath, Muhammad Rahimtullah Sayani and Salimula care au făcut uz deplin de oportunități limitate pentru a ventila plângerile poporului pe probleme politice, economice și sociale. Gokhale, pe care unii oameni au început să-l numească ‘Liderul Opoziției’, a fost o mare autoritate în economie. El a demascat afirmația guvernului că surplusurile bugetului arată sănătatea economiei și a arătat cu fapte și cifre sumbra și crescânda sărăcie din India rezultând din greaua cheltuială pe armată, poliție, din impozitare, impunerea de accize pe industriile indigene ca textilele, lipsa facilităților de irigații pentru fermieri etc.

Deficiențele Actului din 1892 erau evidente. Rămânea o majoritate oficială în Consilii. Guvernul putea trece oricând legi desconsiderând opoziția membrilor indieni. Criticismul vehement al membrilor indieni se dovedea inefectiv în prevenirea guvernului de a urma o politică a represiunii, întemnițări pe cale largă, deportări etc., urmare a agitației împotriva partiției Bengalului, a calamităților naturale ca Marea Foamete și Ciuma epidemică etc., care în anii 1880 a rezultat în moartea unui mare număr de oameni.

La cea de-a 22-a sesiune la Kolkata prezidată de Dadabhai Naoroji în 1906, Congresul a declarat Swaraj (autoguvernare) ca scop al său și a cerut imediat expansiunea Consiliilor Legislative pentru a asigura control mai larg asupra administrației financiare și executive a țării. Indian Councils Act din 1909 a împuternicit Guvernatorul General să nominalizeze un membru indian, Consiliul Executiv ducând la numirea lui Shri Satyendra Prasanno Sinha ca primul membru indian.

Government of India Act 1909 a crescut numărul de membri ai Consiliului Legislativ Indian de la 16 la 60. Membrii aleși aveau să revină în circumscripții precum municipalități, comisii de district și locale, universități, camere de comerț și asociații comerciale și grupuri de persoane ca moșieri ori plantatori de ceai.

Actul din 1909 a creat majoritate non-oficială în toate Consiliile Legislative Provinciale, dar a menținut majoritatea oficială în Consiliul Legislativ Central. Circumscripțiile erau mici, cele mai largi cuprinzând doar 650 de persoane. Din 27 de membri aleși în Consiliul Central, doar 9 erau presupuși a reprezenta poporul Indiei ca întreg. Acest Act este cel care, regretabil, a introdus pentru prima oară principiul reprezentării comunale în India și a creat electorate separate.

Actul 1909 a dat tot pentru prima oară membrilor Consiliului putere să adopte rezoluții pe orice subiect de interes public general și să dividă Consiliul asupra lor. Acesta a fost începutul rezoluțiilor non-oficiale. Prima rezoluție în temeiul regulilor a fost trecută în 25 februarie 1910 de Gopal Krishna Gokhale recomandând prohibirea muncii captive (indentured) în Natal, Africa de Sud. Asupra Rowlatt Bill, Pandit Madan Mohan Malviya a vorbit două ore și jumătate. Similar, asupra Indemnity Bill (legea despăgubirii), el a vorbit patru ore continuu și, în total, a petrecut șase ore și jumătate vorbind despre Bill. Era foarte rar ca membrii non-oficiali să poată avea calea lor. Oricum, ei își făceau prezența simțită prin trecerea de amendamente, rezoluții și punând întrebări. Regulile Consiliului elaborate în 1909 au lărgit și gama discuției asupra bugetului. Bugetul a fost considerat în două etape. Prezentarea unui buget preliminar, numit declarație financiară, era urmată de o discuție generală. Unele articole de cheltuieli, precum cele ale Armatei, erau totuși tratate ca non-votabile.

Dreptul de a pune întrebări pentru a afla informații de la guvern a fost asigurat în 1892 dar dreptul de a cere precizări suplimentare nu a fost concedat până în 1909. Deși membrii non-oficiali nu erau în poziție de a înfrânge măsurile guvernului în Consiliu, ei luau foarte în serios procedura chestionării. În timp ce în 1911 numai 151 de întrebări au fost puse și răspunse, numărul a crescut la 397 în anul 1919.

Două legi, Indian Criminal Law Amendment Bill și Indian Criminal Law Emergency Powers Bill, de obicei numite Rowlatt Bills, au fost introduse în Consiliu în februarie 1919, având în vedere să dea puteri extensive guvernului pentru a reduce la tăcere mișcările revoluționare naționaliste. Acestea au fost întâmpinate cu opoziție amară și prelungită atât înăuntru cât și în afara Legislaturii. Dezbaterea a mers pentru opt ore extinzându-se peste două zile în care nu mai puțin de 20 de membri non-oficiali au luat parte. Membrii indieni s-au opus Bill-ului nu numai în stadiul introductiv dar și în fiecare etapă. În cursul trecerii Bill-ului, Consiliul a fost divizat de 16 ori. În toate ocaziile, membrii indieni au votat solid împreună. Unii membri precum Malaviya și Sukul au demisionat din Consiliu în semn de protest.

Government of India Act 1919 a introdus sistemul „dyarchy” (dublu guvern) în opt Provincii majore cunoscute ca Governors Provinces. Acest sistem a stabilit o formă duală de guvernământ în fiecare provincie. Controlul unor zone ale guevernării numite „listă transferată” a fost dat unui Guvern al miniștrilor Indiei care să răspundă Consiliului Provincial. Totodată, toate celelalte zone de guvernare (‘lista rezervată’) au rămas sub controlul Viceregelui. ‘Lista rezervată’ includea Apărarea, Afacerile Străine și Comunicațiile. ‘Lista transferată’ includea agricultura, supervizarea guvernului local, Sănătatea și Educația.

În temeiul Actului 1919, Consliul Legislativ Imperial a fost lărgit și introdusă o legislatură bicamerală. Camera inferioară a fost Adunarea Legislativă cu 144 membri, din care 104 erau aleși și 40 numiți cu mandat de trei ani. Camera superioară a fost Consiliul Statelor consistând în 34 membri aleși și 26 numiți și cu mandat de cinci ani. Actul 1919 de asemenea a prevăzut clasificarea subiectelor de administrare ca Centrale și Provinciale și transferul către guvernele locale a autorității privind subiectele provinciale; iar pentru alocarea veniturilor și a altor bani către acele guverne.

În măsura în care Legislatura Bengaleză era vizată, după cum s-a menționat, Actul 1861 a facilitat, pentru prima oară asocierea indienilor cu afacerea legislației. Același Act a pus temeliile legislaturilor provinciale moderne din India și a declanșat un proces de descentralizare. Un Consiliu Legislativ cuprinzând 12 membri, pentru provincia nedivizată a Bengalului, a fost stabilit în 18 ianuarie 1862. Din acești 12 membri numiți, 4 erau indieni, anume, Baboo Rama Persaud Roy, fiul lui Raja Ranmohan Roy; Moulvy Abdool Luteef Khan Bajadoor; Rajah Pertaub Chand Singh and Babu Prasanna Coomar Tagore. Primul miting al Consiliului s-a ținut pe 1 februarie 1862 sub președinția lui Sir John Peter Grant, Locotenent-Guvernatorul Bengalului, la reședința lui din Belvedere, Kolkata.

Indian Councils Act din 1892 a crescut numărul membrilor în Consiliul Provincial al Bengalului la 20 și Indian Councils Act 1909 a crescut mai departe numărul membrilor la 50. În temeiul Government of India Act 1919, numărul membrilor Consiliului Legislativ al Bengalului a fost crescut la 125 din care cel puțin 70 la sută erau aleși. Locul de desfășurare a ședinței Consiliului s-a mutat în Town Hall, Kolkata, unde a rămas până în 1931. Nawab Sir Samuel Huda a fost primul ofițer president.

În temeiul Government of India Act, 1935, au fost create două camere ale Legislaturii Bengalului i.e. Consiliul Legislativ și Adunarea Legislativă. Adunarea cuprindea 250 de membri, în timp ce numărul total al membrilor Consiliului era nu mai puțin de 63 și nu mai mult de 65. Sir Azizul Haque a fost ales ca Speaker al Adunării Legislative a Bengalului, pe când Shri Satyendra Chandra Mitra a fost ales președinte al Consiliului în 9 aprilie 1937.

Am menționat mai devreme rolul și contribuția lui Sir Pherozeshah, Shri Gopal Krishna Gokhale și Pandit Mohan Malavyia. Această adresare ar fi incompletă fără o specială mențiune a „Swaraj-iștilor” ca S. Satyamurti, Sir Tej Bahadur Sapru, Pndit Motilal Nehru, C. R. Das, Srinivasa Sastri etc. Acești lideri au fost în dezacord cu politica Congresului de non-cooperare cu Guvernul pe problema intrării în Consiliu. Ei credeau că munca în interiorul legislaturilor poate fi un instrument egal efectiv pentru a duce mai departe cauza naționalistă. Aceasta putea evidenția deficiențele conducerii aliene și totodată demonstra britanicilor abilitatea noastră de a stăpâni nuanțele sistemului parlamentar.

S. Satyamurti, un avocat și orator remarcabil, a intrat în Madras Legislative Council în 1923 și faima lui ca legislator s-a răspândit în toată țara. El s-a întrecut pe sine în ora chestionării și a devenit un maestru al interpelațiunii. El a fost cunoscut ca ‘teroarea orei chestionării’. Discursurile lui briliante și efective i-au adus numele de „Vocea Trompetă”. Când a venit timpul pentru alegerile în Consiliul Legislativ al Madrasului, Gandhiji a declarat că este de ajuns dacă un Satyamurti era trimis Legislaturilor. Shri Satyamurti a fost membru al Adunării Legislative Centrale din 1935 în 1939 unde succesul lui ca legislator a condus pe Gandhiji să remarce că, dacă ar fi fost zece Satyamurtis în legislaturile noastre, britanicii ar fi plecat demult.

Sir Tej Bahadur Sapru a rupt-o deschis cu Congresul după ascensiunea lui Mahatma Gandhi, care pleda pentru non-violentă nesupunere civilă împotriva stăpânirii britanicilor. Lui Sir Sapru i se opuneau cei care considerau legislaturile a fi „ștampile” nereprezentative pentru Vicerege. Totuși, mulți politicieni ai Congresului îl respectau pe Sir Sapru ca eminent jurist. Legăturile lui cu britanicii l-au făcut valoros ca mediator și Sir Sapru a mediat între Gandhi și Viveregele Lord Irwin, ajutând să forjeze Gandhi-Irwin Pact. Sir Sapru a mediat de asemenea între Gandhi, Dr. B. R. Ambedkar și britanici asupra problemei electoratelor separate, care au fost stabilite de Poona Act. Sir Sapru a fost ales ca reprezentant al liberalilor indieni la Conferințele Mese Rotunde din 1931-1933. Ultimul său rol proeminent a fost ca unul din principalii avocați angajat să apere soldații capturați ai Armatei Naționale Indiene.

Deshbandhu Chittaranjan Das ca lider al Swarajiya Party în Consiliul Bengalez, asistat de H. S. Suhrawardy, Kiran Sankar Roy, Tulsi Goswami etc. a zguduit temelia regimului britanic cu talentul lui oratoric și parlamentar. În același timp, Pandit Motilal Nehru ca lider al Swarajya Party în Consiliul Central a pus temelia de bază a guvernului constituțional din India. Atât Motilal cât și Chittaranjan erau capabili să mențină musulmanii în Swarajya Party și să proiecteze o Indie unită.

Eu am expus în astfel de mare detaliu istoria Guvernului reprezentativ, care a emers în Kolkata, pentru un scop precis. Este de subliniat faptul că a fi reprezentant al poporului Vest Bengalului este un privilegiu și o mare onoare. Ca leagăn al guvernului reprezentativ din țara noastră, Adunarea Legislativă a Bengalului are o responsabilitate mai largă decât oricare alt organ din țara noastră pentru susținerea și promovarea celor mai bune norme parlamentare. Această Adunare are datoria și responsabilitatea de a da un exemplu pentru restul țării.

Constituția Indiei plasează Adunarea Legislativă în centrul guvernării statului și o concepe ca pe un instrument primordial al guvernării și schimbării socio-economice. Jobul unui legislator este 24×7 responsabilitate. Legislatorii trebuie în orice clipă să fie sensibili și responsivi la problemele și grijile pe care le au oamenii. Ei trebuie să dea glas plângerilor publicului ridicându-le în aula legislaturii și acționând ca o legătură între popor și guvern. Trebuie totdeauna menținute disciplina și buna-cuviință, respectate regulile, convențiile și eticheta. Practicile parlamentare, procedurile și convențiile sunt menite să asigure tranzacția ordonată și rapidă a activității Camerelor. Disidența trebuie exprimată cu decență în contururile și parametrii procedeelor parlamentare. Democrația trebuie să cuprindă trei ‘D’-uri: dezbatere, disidență și decizie, nu ‘dezintegrare’.

Principiul cardinal al funcționării efective a sistemului parlamentar este că majoritatea va conduce minoritatea și minoritatea se va opune, expune și, dacă e posibil, depune. Totuși, minoritatea trebuie să accepte deciziile majorității în timp ce majoritatea trebuie să respecte vederile minorității. Este nevoie de maximă prudență în materie de legislație, bani și finanțe. Nicio cheltuială nu poate fi făcută fără aprobarea legislativului. Nicio taxă nu poate fi percepută, cu excepția unei legi trecute de legislatură. Niciun ban nu se va retrage din Fondul Consolidat al Statului fără aprobarea legislaturii.

Este regretabil că timpul devotat de legislatori pentru legislație a fost gradual declinant de-a lungul țării. Pentru a ilustra, Lok Sabha din 1952-1957 avea 677 ședințe în care au fost trecute 319 legi. În comparație, cea de-a patrusprezecea Lok Sabha din 2004-2009 a avut doar 332 ședințe și a trecut numai 247 legi. Similar, prima Adunare Legislativă a Bengalului de Vest din 1952-57 a fost în ședință 326 de zile. În comparație, cea de-a patrusprezecea Adunare Legislativă din 2006-11 a fost în ședință numai 231 de zile. Numărul ședințelor în curenta a cincisprezecea Adunare Legislativă, în 2011 au fost 33 de zile și în 2012, 41 de zile. Ofițerii Presidenți ai Conferințelor au reiterat iar și iar nevoia de a ține cel puțin 100 de zile ședințe în fiecare an. Cu complexitatea sporită a administrației, legislația trebuie să fie precedată de discuție adecvată și verificare a scrutinului, dacă aceasta nu se întâmplă ea va eșua să dea rezultatele dorite ori să îndeplinească obiectivele.

O chestiune de interes pe care vreau s-o fac fanion în această ocazie este crescânda tendință în unele state de a decreta legislația prin ordonanțe. Ordonanțele pot fi promulgate numai în caz de nevoie imediată. Unele state, totuși, apar ca împingând anume legislații controversate prin ordonanțe. Astfel de ordonanțe nu au aprobarea Camerelor și nu sunt dezbătute și discutate normal de legislatori și trebuie așadar să moară de o moarte naturală dacă Adunarea eșuează să le ratifice.

Este nevoie de gândire colectivă a partidelor politice și liderilor țării noastre asupra modului cum să asigure o funcționare fluentă a Parlamentului nostru și a Adunărilor Legislative, și dacă unele din regulile existene au nevoie să fie amendate în acel context. Trebuie de asemenea să verificăm dacă Comitetele noastre pot considera post-aprobare scrutinul alocațiilor bugetare făcute diferitelor ministere.

Fiecare legislator trebuie să asigure că fondul și calitatea dezbaterilor care au loc în camere sunt de cel mai înalt ordin. În virtutea apartenenței la diferite partide politice, legislatorii individuali vor fi ghidați de politicile respectivelor lor partide. Politicile competitive nu trebuie totuși să aibă ca rezultat încetinirea funcționării legitime a Statului ori contribuția la suferința oamenilor. Multe probleme ale dezvoltării și bunăstării publice transcend barierele politice. Nu trebuie să fie dificil a forma consensul asupra unor astfel de probleme.

Am vizitat recent frumosul stat al Arunachal Pradesh și mi s-a spus că liderii consiliilor tradițional-tribale ale statului, numite Kebang și Buliang, recită la începutul mitingului lor – „Săteni și frați, să ne întărim obiceiul și consiliul, să ne îmbunătățim relațiile, să facem legi drepte și egale pentru toți, să ne fie legile uniforme, să ne fie obiceiurile aceleași pentru toți, să fim ghidați de rațiune și să vedem dacă se face dreptate și dacă compromisul ajuns este acceptabil de ambele părți. Să decidem când disputa e proaspătă ca nu cumva disputele să crească mari și să continue pentru lung timp. Am venit împreună pentru un miting al consiliului și să vorbim într-o voce și să decidem verdictul nostru. Să decidem și să împărțim justiția.” Cum am spus în adresarea către Adunarea Arunachal-ului, legislatorii zilei moderne ar face bine să țină seamă de acest sfat înțelept al străbunilor tribali.

Adunarea Legislativă a Bengalului de Vest a servit în trecut ca un important instrument al întăririi democrației politice și a adus schimbare socială prin legislație. Legislațiile adoptate în această Adunare în domenii precum reformele pământului, educație, bunăstare, Panchayat Raj, descentralizare democratică, anticorupție etc. au fost modele pentru restul țării. Este datorită acestor legi că Bengalul de Vest a fost capabil să facă progrese semnificative în domeniile alfabetizării, controlul populației, protecția muncii și promovarea echității. Adunarea Legislativă a Bengalului de Vest a ridicat de-a lungul anilor cauza libertății și a promovat prosperitatea între oamenii acestui stat. Dar nu este loc pentru automulțumire. Trebuie să fiți mereu atenți la creșterea așteptărilor oamenilor. Trebuie avut mereu în minte că oamenii sunt stăpânii noștri și fiecare dintre noi suntem aici pentru că le-am solicitat voturile și le-am primit aprobarea.

Pentru Stat a venit acum timpul să arate din nou leadership în găsirea de soluții inovative și noi metode de a promova bunăstarea colectivă. Membrii acestei adunări trebuie să întâmpine provocările, care confruntă poporul Bengalului de Vest, să meargă înainte, îu unitate, determinare și cu viziune. Eu sunt confident că Adunarea Legislativă a Bengalului de Vest va continua să mențină înaltele sale tradiții și va conduce statul pe drumul prosperității și al progresului.

Permiteți-mi să conclud citindu-vă cuvinte scrise de Subhash Cjandra Bose în 14 mai 1935 în Viena, care ar trebui să fie motto-ul oricărui servant public din India. Netaji a scris: „Prin viață și moarte, să purtăm în inimile noastre următorul motto care a picurat de pe buzele unuia din cei mai mari fii ai Indiei, Shri Aurobindo Ghosh: ‘Aș vrea să văd pe unul dintre voi devenind mare – mare nu pentru binele tău dar pentru a face India mare – așa încât ea să poată sta cu capul sus printre națiunile libere ale lumii. Cei dintre voi care sunt săraci și obscuri – aș vrea să văd sărăcia și obscuritatea lor devotate servirii patriei. Muncește ca ea să prospere și suferă ca ea să se bucure’ .”

Cum a spus Gurudev Rabindranath Tagore, „Fie ca brațul Bengalului să împrumute putere brațului Indiei, fie ca mesajul Bengalului să facă mesajul Indiei să se adeverească.” Urez poporului Bengalului de Vest pace, progres și prosperitate.