Cuvânt și iubire

M-am născut într-un cuib al  poveștii, al întâmplărilor supranaturale, cu draci, moroni, priculici etc. Exista un pod, după podul Nergăniului,( Nera) spre Lăpușnicul Mare care se chema Podul dracilor. Acolo, dacă treceai la o anumită oră te întâlneai cu Ucigă-l Crucea. Am avut un naș (n-am să-i spun numele), despre care se vorbea, pe ascuns, că se dă de trei ori peste cap și se face priculici. Nu știu dacă  năravul (harul?) acesta se învață, se poate transmite, dar mă întreb de ce nașul meu de botez nu mi-a  dat și mie ceva din  posibilitatea aceasta să mă transform în câte ceva, când viața părea greu de dus. Firește, glumesc. Doamne iartă-mă de  gândul prost!

La marginea pădurii se afla o moară, moara lui Urmoacăru, despre care am scris în proza mea. Urmoacăru ( în germană Uhrmacher) avea o soră care avea un fiu, pe Laie. Când era copil, Laie dispărea din moară în tufișurile  greu de pătruns, cu strachina  plină cu lapte. L-au urmărit și l-au găsit  hrănind cu lingura de lemn un balaur (o namilă de șarpe) căruia îi zicea: „papi tu puiule, pap și eu”. Au omorât șarpele, și din clipa aceea a amuțit Laie. Adică vorbea gângăvit și părea cam slab de minte. Era un suflet candid. Zicea că mama mea  (Dumnezeu s-o ierte), e drăguța lui. Sătenii de atunci îl tratau cu milă, îl puneau să-i ajute la diverse lucruri și-l hrăneau, îl îmbrăcau cu haine de ale lor, mai uzate.

În zilele de iarnă, se adunau la șezătoare sau la dejghiogatul        (depănușatul) cucuruzului  familiile dimprejur. Se spuneau povești, bărbații  mai bătrâni povesteau întâmplări din primul război mondial, întâmplări fabuloase. Eu stăteam și ascultam  cu imaginația aprinsă, implicat cu întreaga mea ființă în povestea Ilenei Cosânzene, a lui Arghir și a Prea frumoasei Elena, a lui Goangă și Târlică etc. Aveam un unchi mai mare decât mine cu cinci ani care se pricepea să facă din lut galben  cele mai năzdrăvane figuri. Colegul lui, Aurel Ghijă  (Poreclele în Dalboșețul natal erau  de toată frumusețea. La un moment dat, am fost rugat să transmit  un cântec la radio Timișoara pentru cele mai năzdrăvane și mai cunoscute exemplare din generația mea care se chemau: Cornu, Ghijă, Tuleu și Bou), pe când  eram cu oile la pădure, ne prezenta spectacole improvizate de păpuși.

        Astfel că,  încet-încet, la rândul meu am deprins năravul de a inventa povești, mai pe șleau de a minți. Se pare că aveam talent, căci ascultătorii mei  mă urmăreau, cu gurile căscate, la propriu.

        De mic am fost deprins cu gustatul răchiei din prune de vară. Lângă casa bunicilor mei, în care m-am născut și care aparține acum altcuiva, printr-o mișelească lucrare în familie, era casa surorii bunicii mele , îi ziceam Baba Veta,  care m-a iubit și mi-a făcut toate poftele. Dacă paharul cu răchie nu era destul de plin, refuzam să-l beau. Ca să nu mă  dedau la canta (găleata) cu răchie sau la buriu  (butoiaș de 30-60 de litri), baba a învelit un topor în niște zdrențe  și a zis că aceea e Cârcioroaba și-i foarte rea cu cei ce se apropie de locul pe care îl păzește. Până la urmă  curiozitatea mea a biruit teama… Despre pofta de răchie nu mai spun un cuvânt.

        Peste fanteziile acestea s-au adăugat  realitățile dure ale  acelui timp din ultima parte a războiului și de după acesta. În Almăj s-au dat lupte crâncene între armata germană  venită dinspre Iugoslavia și armatele române și sovietice. Bunicul Călin m-a luat în brațe și împreună cu bunica și cu mama (tata era pe front) au fugit în pădure unde s-au ascuns câteva zile într-o văgăună. Tunurile, brandurile, mitralierele  aruncau  ploaie de proiectile. Dealurile se umpluseră de cadavre. Când bătaia s-a terminat abia le-au adunat și le-au înmormântat în morțăria  (cimitirul) Dalboșețului. Nu cred că trebuie să vă  vorbesc despre impactul  avut asupra  mea, a copilului sensibil care se temea și de umbrele nopții. Da, mă temeam  de noapte, dacă întârziam la joacă, atunci când ajungeam la podețul lui Țâcnej strigam din răsputeri: „Babo Veto”. Și draga de ea  stătea cu capul scos  pe fereastră și aștepta să–mi audă strigătul. Ținea lampa cu petrol pe fereastră, ca s-o văd. Îmi răspundea: „Puiu, țuce-l baba”. Au fost singurele dezmierdări pe care le-am primit în copilărie și în adolescență. La fel s-a întâmplat atunci când camioane acoperite cu prelate au înconjurat  comuna și  soldați înarmați i-au dus  sub escortă pe Șăiculești, pe Pușchițoane și pe alți „chiaburi” în Bărăgan. Apoi spaima a cuprins orizontul comunei. Tot dube veneau noaptea și ridicau din așternut pe cei care la MAT (birtul lui Lepși), sub puterea alcoolului cântau: „Trei culori”, „Deșteaptă-te române” sau „Trăiască regele” . Dispăreau pentru un an, doi sau pentru mulți ani.

În timpul acela, prin pădurile Almăjului, prin muntele  Semenic umblau partizanii. În jurul lor se crease  un aer de poveste, de legendă. Noi, cei 4 prieteni: Călin Anca, Petru Jurița, Ilie Câmpeanu și eu, umblam prin păduri și ne luasem numele  unora dintre partizani: Fus, Sfârloagă, Balica etc. Pe fagi scrijeleam cu briceagul : „aici au poposit haiducii Fus, Sfârloagă, Mondoc”. Acesta din urmă era consăteanul nostru. A umblat prin păduri – și pe unde o mai fi umblat – zece ani și nu l-au prins, cu toate strădaniile securității. Se deghiza în țigan căldărar și venea în comună. Odată l-a așteptat pe cel care colecta cotele (era timpul blestematelor cote  inventate de   comuniști pentru nenorociții de țărani) de la săteni. Mondoc avea barbă mare,  pistoalele mitralieră  erau încrucișate pe piept . I-a zis colectorului: „Dacă vrei să mai trăiești, să nu mai aud de tine.”  Și acela a dispărut din comună.

Despre partizani  circula în acel timp un cântec pe care-l cântam cu fereală. Se zicea că fusese făcut de Balica, feciorul popii din Broșteni, intrat în rândurile partizanilor. Se îndrăgostise de o fată din Lăpușnicul Mare. Într-o seară, când s-a întors la casa drăguței a băgat de seamă că înăuntru mai era cineva. S-a urcat în pod și a urmărit  înțelegerea dintre iubita lui și milițianul satului, ca să îl predea. După plecarea  milițianului, a luat-o pe fată desculță și a dus-o în pădure, la Roșchii, unde a împușcat-o. Balică ar fi creat cântecul: Doamne rău m-ai blestemat/  să n-am masă, să n-am pat/ să dorm în munții Semenic/ Cu capu pe o rădăcină și cu automatu-n mână/ În loc de așternut la spate/ să am sacu cu grenade/ în loc de pernă la cap/ să am pat de automat/ Toace-s mândro pentru cine /, că ți-ai bătut joc de mine” etc. Nu mai rețin exact textul, cântarea era frumoasă și  nouă ni s-a părut plină de romantism și de vitejie.

Povești, întâmplări,  care mi-au  îmbogățit sufletul și fantezia, care au mustit în mine. Și mai presus de ele, Spaima. Am trăit acei ani terorizat de Spaimă. O spaimă care s-a culcușit în mine și am dus-o  multă vreme, aproape  până în zilele de acum. Din pricina lor și a ei  am scris și publicat prima carte cu titlul „Sunt dator cu o durere”.  Eram dator cu multe dureri lumii în care mă născusem, copilărisem, o lume tulburată, zdruncinată de  legi noi, de oameni noi , de rânduieli sau de ne-rânduieli noi. Dacă nu mă înșel am avut chiar o povestire  „Spaima”, în acest volum sau în romanul: ”Spune-mi, unde duce acest drum?” Sunt mirat și acum  că nici cenzorii de atunci și nici critica literară nu au descoperit intențiile mele, trimiterile voalate sau directe la societatea nouă și la fărădelegile  ei. Apărută în 1970, dar scrisă  câțiva ani înainte, cartea trata mai toate temele  „obsedantului deceniu” înaintea  multora dintre cărțile  care au făcut vogă mai târziu. În fine, fiecare cu destinul lui. Al meu acesta a fost.

        2.Banatul a trăit  aproximativ 300 de ani sub regatul maghiar, apoi  164 de ani sub  turci,  încă două sute de ani sub austrieci sau austro-ungari. Am fost șerbi, satele au fost  proprietatea unor domni de pământ, a unor familii de grofi, pe timpul turcilor  pământul  era proprietatea sultanului. După eliberarea de sub turci, n-a căzut raiul peste noi, bănățenii. La 1752 se înființează  paza frontierei din Banatul de sud, miliția teritorială, la 1768 de înființează un batalion valah sub conducerea  baronului Papilla. Trecerea la starea militară nu au acceptat-o însă toți bănățenii. Unii au fugit în Țara Românească și acolo au înființat sate cu nume ca Almăjul, Almăjel și  altele. Apoi, Stoica de Hațeg descrie  răspunsul almăjenilor la întrebarea lui Iosif al II –lea dacă vor să fie militari. „Nu vom” au răspuns almăjenii. Orice promisiune le face  fiul Mariei Theresia și coregent, ei tot: „Nu vom”. Până la urmă granița va fi militarizată. Viața  țăranilor-oșteni nu a fost însă ușoară. Nu erau stăpâni pe pământul pe care-l lucrau după tipul zadruga, adică o asociere de mai multe familii. Războaiele austro-turce au pustiit Banatul, în special Banatul de sud și firește  Almăjul. Tot Stoica de Hațeg, primul nostru mare povestitor, descrie  că nici locul de casă nu și l-au mai recunoscut, când s-au întors din război. Și asta nu o singură dată, ci de mai multe ori, întrucât turcii făceau dese incursiuni în zonă. Nici imperialii nu au fost mai blânzi. Au intrat cu armata peste cetățenii Caransebeșului și i-au trecut prin sabie, drept pedeapsă că s-au dat de partea turcilor. „De ce v-ați aliat steagului cu semilună? ” au fost întrebați. Întrucât steagul cu semilună le-a dat  hrană și vite, pe când steagul cu cruce le-u luat tot, au răspuns ei.

 Nu e locul să  vorbesc pe larg despre istoria Banatului. Ar merita , de pildă, să  spunem că instalarea coloniștilor în câmpia bănățeană n-a fost  făcută  cu poftire din partea românilor localnici. Împărăția a hotărât locul și multele facilități pe care coloniștii le-au primit. În unele cazuri  au fost scoși românii de pe pământurile lor și acestea au trecut în posesia coloniștilor. Abia  odată cu constituția din 1850 grănicerii  au fost puși în posesie fiind  stăpâni de pământul lor. Este drept că  Maria Theresia a dat Privilegiile ilire, permițând înființarea  unor școli sătești, mai întâi confesionale  de două clase, apoi școli triviale, de trei clase, o școală de matematici la sediul Regimentului nr. 13 din Caransebeș. Și în mod excepțional  li s-a permis fiilor de grăniceri să urmeze alte școli decât cele militare, cum a fost cazul lui Eftimie Murgu. Dar  inteligența  fiilor de grăniceri a izbucnit până la urmă. 23 de generali  cu școala superioară de război (Academie) a dat granița militară imperiului austriac.  Grănicerii s-au făcut remarcați în războaiele împotriva lui Napoleon. Două companii de grăniceri au salvat Timișoara și pe locuitorii ei înfometați, în timpul asediului de la 1848, îndrăznind să iasă afară din cetate și să aducă provizii  din localitățile din jur.

Cei aproape opt sute de ani de istorie  a Banatului  ce a curs într-o istorie străină, a afectat  limba  bănățenilor și uneori credința în Biserica Ortodoxă. Tocmai pentru limba română s-au luptat Moise Pestișel , Ștefan Herce și ceilalți  făcători ai Paliei de la Orăștie, tot pentru limbă  s-au  ostenit autorii Dicționarului de la Caransebeș, Mihai Haliciu–tatăl și Mihai Haliciu–fiul, primului bănuindu-i-se și paternitatea dicționarului. Pentru scumpa noastră limbă a ostenit și  și-a jertfit viața Paul Iorgovici (Observații de limbă rumânească) Diaconovici-Loga, Corneliu Diaconovici, Eftimie Murgu cu al său Wiederlegung… ( un tratat de istorie, de istorie a culturii, a limbii, de  etnologie și folclor, o pledoarie pentru latinitatea noastră și pentru străvechimea noastră), Damaschin Bojincă, Stoica de Hațeg, Țichindeal și lista poate fi continuată. Cum să nu te  lași fascinat de o asemenea istorie, să nu te simți obligat s-o faci cunoscută, să-i cercetezi  fiecare pagină, să scrii cărți, să publici  cât mai multe  lucrări ale unor istorici și oameni de cultură despre  personalitățile Banatului?

        Eu așa m-am simțit și-mi pare rău că  n-am fost mai harnic și mai dotat pentru a atrage atenția asupra  Banatului  celor care nu-l văd  clar nici acum.

Cum ați ajuns în Timișoara? Altundeva spuneați că  împreună cu Nicolae Dolângă,  școlari fiind, visați să  „cuceriți” Timișoara, să locuiți într-o mansardă și să  ajungeți scriitori  mari.

 Eram  elev la liceul din Anina. Se înființase de curând. Străluceam la istorie și literatură, eram catastrofal la matematici și fizică, chimie. Profesorul de matematici, Poenaru, ni se părea un zbir. Ne-am vorbit, eu și alți colegi almăjeni să fugim acasă în Almăj ( părinții mei se mutaseră în Anina, trăiau în condiții rele, acasă o aveam  doar pe bunica Sofia). Eu m-am ținut de cuvânt, ceilalți nu. Așa că am pierdut un an de școală. Am dat admitere din nou. Anina era un puternic centru minier. Dacă țin minte  funcționau 4 puțuri de extracție, unde lucrau mii de mineri, o fabrică de cherestea, una de șuruburi etc. Avea un cinematograf, un club  unde  se prezentau spectacole de muzică populară și ușoară, ale  brigăzilor artistice de agitație. Erau două restaurante „Minerul” și „La insulă”. Totdeauna pline în zilele de  salariu. Împreună cu Vasile Crețu și inginerul de mină Ion Văcaru, care mai târziu a ajuns directorul general al Exploatării de șisturi bituminoase, cu Pavel Lungu, profesoara mea de limba română, d-na Stoian și alții am înființat cenaclul „Virgil Birou” condus de directorul clubului, Ion Albu. Am trimis o povestire la revista „Scrisul bănățean” și mi-a răspuns  scriitorul tânăr și el la acel timp Radu Ciobanu, care m-a încurajat că am talent, îndemnându-mă să  vin la Timișoara, să fiu aproape de cenaclul filialei Uniunii Scriitorilor . Și așa a născut în mine ideea plecării. Spuneam că părinții erau oameni săraci, trăiau din câștiguri mici, aveam  încă patru frați și surori, deci le era greu să mă susțină financiar. Am pornit spre Capitala Banatului într-o zi friguroasă de octombrie. Am ajuns seara aici și  am înnoptat pe o bancă în Parcul „Doina”, azi Carmen Sylva, parcă, m-am trezit cu patrula de miliție că-mi cere actele  și mă întreabă ce caut acolo. Le-am spus de liceu, m-au crezut pe jumătate și m-au atenționat că dacă nu dispar din parc, mă vor duce din post în post până la Anina. M-am mutat în spatele unui gard înalt de cărămidă ce înconjura vila unde locuia un fel de unchi,  colonelul Goșa,  și am așteptat  înfrigurat dimineața. În ziua respectivă, colonelul a mers cu mine la poetul Alexandru Jebeleanu, redactor șef la Scrisul bănățean pe care îl cunoștea, m-a prezentat ca un nepot al său care scrie literatură și vrea să se transfere la un liceu în Timișoara. Un asemenea transfer era  greu de realizat, întrucât trebuia aprobare specială să treci din raionul Oravița în raionul Timișoara (țara era împărțită pe raioane și regiuni). Jebeleanu a dat un telefon lui Dijmărescu, șeful secției, care mi-a aprobat transferul, la Liceul Loga, numit atunci Nikos Beloianis și mai apoi Liceul nr.1. Era cel mai mare și mai vestit liceu din Banat, cu elevi în mare parte  timișoreni, copii de doctori, avocați, judecători,  profesori  universitari la Politehnică sau Medicină. Eu aveam o uniformă  roasă în coate și-n genunchi, colegii mei avea uniforme de semicamgar, cămăși de un alb strălucitor, pantofi  de cea mai bună calitate, nu niște gioarse ca ai mei. Cunoștințe puține, jerpelit și timorat   de toate, sălbatic, eram ca o jivină ajunsă între oameni. A fost lung drumul  spre lumină. Norocul meu a fost cu secretara liceului, d-na Livia Codreanu, care m-a luat copil de suflet și a încercat să mă educe, să-mi  arate cum trebuie să te porți  în diferite situații, mi-a alcătuit o listă de opere literare  pentru lectură și tot ea mi-a oferit cărțile. Într-o nefericită zi  a venit o inspecție de la partid, eu adusesem cu mine și ascunsesem în bancă  o carte de Schopenhauer primită de la d-na Codreanu, unul dintre activiști a descoperit-o și a fost mare tevatură. Au vrut să mă exmatriculeze din toate școlile din  țară, întrucât filosoful Schopenhauer era interzis în România. Norocul mi-a fost tot doamna Codreanu care înainte de război îl ascunsese pe Leonid Sălăjean (Silaghi) de poliție. A telefonat înaltului demnitar și m-a salvat. Mai târziu, în clasa a unsprezecea,  frecventam deja cenaclul Victor Vlad Delamarina al Uniunii Scriitorilor, la o ședință am îndrăznit să afirm că proza ce tocmai fusese citită era tot atât de proastă ca un film sovietic. Asta se întâmpla  în 1958-59. Cei care conduceau ședința doctorul Sergiu Levin, ideologul Filialei, și  scriitorul Mircea Șerbănescu, au întrerupt ședința  și au reprogramat-o a doua zi în prezența tovarășului Ianculescu de la Regiunea de partid, cu un referat demascator   în care eram catalogat ca  dușman de clasă, o buruiană rea ce trebuie stârpită etc. Norocul meu a fost că unul dintre cenacliști mi-a luat apărarea și a dus demonstrația mai departe. S-au năpustit asupra lui și eu am scăpat cu o severă autocritică.   Și așa,  cu multe umilințe, flămânzind cu zilele, am ajuns la bacalaureat, pe care l-am luat cu bine, am dat admiterea la Filologie și am reușit, ajungând student fără știrea părinților mei. Studenția a fost cea mai frumoasă parte a vieții mele. Eram liber, învățam ce-mi plăcea, eram tânăr, romantic,  într-un oraș  cu femei  frumoase. Chiar dacă ținuta mea era tot sărăcăcioasă, umbrindu-mi câteodată  elanurile de cuceritor.

3. Din 1966, după terminarea facultății, am fost angajat ca redactor la secția de cultură a ziarului Drapelul roșu. Ziar mare, regional, deci al Banatului întreg, care avea o redacție  impresionantă alcătuită din puțini  ziariști  cu  chemare, talent și din mulți făcuți la școli de partid, staliniști convinși, dogmatici cu ferocitate, periculoși până la Dumnezeu, întrucât îți răstălmăceau fiecare cuvânt. Eu veneam proaspăt absolvent de la Filologia timișoreană, unde avusesem profesori de marcă, tineri la acea vreme: G.I. Tohăneanu,  EugenTodoran, Clio Sârbu Mănescu, Ion Muțiu, Vasile Șerban, Victor Iancu, Ionel Stan, Marin  Petrișor, Th. Trâpcea etc. și mai la urmă savantul Gh. Ivănescu. Eram generația cu care au început să se dezghețe apele. Nu-l făceam pe Eminescu întreg, nici pe Blaga, nici pe Ion Barbu și nici pe alții. Dar, oricum, am primit o zestre de carte, o deschidere spre lumina culturii. Cu această deschidere am intrat în redacția întunecată a „Drapelului”. M-au judecat într-o ședință că sunt cosmopolit, că folosesc cuvinte care nu sunt în dicționar (scrisesem concretețe), că am perciuni, că am curea cu ținte, că  sunt orgolios, încrezut . Acuze serioase. Șeful secției,  Simion Dima, care lucrase în redacția „Contemporanului”, era absolvent al Facultății  de Litere de la București, cunoștea materie, dar era  în bună măsură îmbibat de proletcultism. Eu scriam cronici de cenaclu, printre altele, și el își băga stiloul în textul meu și-l otrăvea cu critici, cu epitete rele. Așa mi-am făcut  dușmani chiar și printre colegii de generație. Când am protestat  mi-a ripostat: „Dacă nu-ți convine, pleacă.”. De la Dalboșeț până în redacția  Drapelului era un drum lung și  îl urcasem greu, cu multă suferință.  Pentru nimic în lume nu aș fi acceptat să pierd totul. Trebuie să spun că  deși ca  student primeam o bursă de 330 de lei, 300 ni se lua pentru cămin și masă iar  30 primeam bani de buzunar, mai aveam nevoie de  îmbrăcăminte, de  rechizite, cum se spune.  Unde mai pui țigările, câte o cafea,  uneori  chiar și o bere sau  altă licoare lăsată de Dumnezeu pentru  bucuria omului. Așa că m-am angajat ca ajutor de minier la Puțul I, numit cândva și Gheorghiu-Dej (Era un cântec: „Frunză verde ca iarba/ La mină la Anina/ Vino mamă să mă vezi/ La puțul Gheorghiu Dej/ La puțu număru doi/ Să nu mă mai întorc napoi”) orizontul 8, din Anina. Am lucrat din greu, în fiecare vacanță, cu lopata care fusese numită de minieri , firește în batjocură, inima lui Stalin. Era mare, încărcată cu cărbune te rupea de șale. Într-o noapte tavanul abatajului a venit peste mine. Am avut inspirația să-mi dau drumul pe suitor și am scăpat prins la gura galeriei de cei ce  încărcau vagoneții. De atunci am  fugit de mină, ca de dracu.

3. Da, doamna  Ada Cruceanu a scris  acel eseu publicat anii trecuți în „Convorbiri literare”, dacă nu mă înșel. Se întreba, cum m-am întrebat eu la apariția primei cărți, la apariția  romanelor „Neîmpăcați în mânie” „Sentimentul puterii” dar mai ales la cartea de povestiri „Întoarcerea spre asfințituri” de ce  critica literară și cenzorii nu au sesizat  simbolurile pe care le propuneam, subtextul etc.?  La vremea apariției  „Întoarcerii spre asfințituri” la Direcția literaturii din Consiliul Culturii și Educației Socialiste, în locul d-nei Elena Docsănescu, care a făcut mult bine  culturii și literaturii române ținând spatele ideologilor de la CC al PCR, a venit Radu Constantinescu. La un pahar de  vorbă i-am zis că dacă era el la  direcție această carte a mea nu ar fi apărut. Mi-a zis să i-o trimit, ca s-o citească, După un timp m-a căutat la telefon și  a confirmat că nu i-ar fi dat drumul să fie publicată. Romanul „Tornada” a fost  citit de  lectorii CC al PCR , istoricii Mircea Mușat și Ion Ardeleanu. S-a întors cu o mulțime de observații, printre care și aceea că mișcarea comunistă  în perioada interbelică nu era prezentă în roman. Cineva m-a informat că Eva Rangheț, sora celebrului  activist, ea însăși ilegalistă, are un jurnal. M-am dus și a acceptat să-l folosesc în carte. L-am folosit în locul jurnalului pictorului Ion Isac. Așa a trecut „Tornada”. Cu acest compromis. Firește că mi-a părut rău și atunci și acum. Dar  am cedat ca să văd cartea publicată. Poate dacă aș fi  avut alt nume, altă familie, alți prieteni, cartea ar fi apărut la Paris, la Munchen, la Lisabona. Din nou destinul.

4  În septembrie 1979 am fost numit director,  peste voia mea, la „Facla”. Editura  își avea sediul într-o coșmelie  de râsul lumii în curtea  Școlii interjudețene de partid.  Când fusese înființată, în 1972, alături de „Junimea” de la Iași, „Scrisul românesc” de la Craiova și  „Dacia” de la Cluj Napoca, fusese dotată cu mașină, director administrativ, cu  mii coli hârtie reală. Fond pentru drepturi de autor etc. consistente. Directorul numit, același  Simion Dima intrase în conflict  cu unii dintre redactori,  publicase  cărțile soției, ale fiicei, în fine  o întreagă tevatură care a adus editura la cote foarte joase și în conflict cu mulți scriitori, intelectuali locali.

Am făcut eforturi să readuc colaboratorii la editură, să lărgesc aria acestora dintre tineri (încă nu se inventase concursul pentru debut!), depășind zona stabilită  la arondarea județelor, încât  la un moment dat am  „furat ” de la Dacia din Cluj Napoca, colaboratori din Sibiu, Satu Mare, Baia Mare, Oradea,  să includ în planul de tipărituri cercetări despre Banat ale istoricilor, să public texte fundamentale legate de Banat, precum  cele ale lui Griselini, Iohann Iakob Ehrler, Stoica de Hațeg etc. Trebuie să spun că în primii ani publicam carte  în toate limbile ce se vorbeau în Banat. Deși nu aveam aprobare pentru aceasta, am început să editez carte străină. Îmi amintesc cu plăcere de  lunga bătălie pentru romanul „Fiicele Rebecăi” a lui Thomas Dylan . Agenția  de impresariat de la Londra mă întreba în ce voi plăti drepturile de autor, în valută liber convertibilă sau în aur? La un moment dat i-am scris că nu dețin nici una, nici  alta și că pot să ofer un drept de autor în lei și în cărți. Șeful agenției mi-a răspuns că  sinceritatea  mea  i-a amuzat peste măsură și că-mi operă copyright-ul gratuit. Mai amintesc de traducerea  și publicarea lui Trakl, a romanului „Potopul” al francezului Le Clezio , care după 1990 a obținut Premiul Nobel, a „Aventurilor escrocului Felix Krull” de Thomas Mann etc. La un moment dat Romul Munteanu, directorul Ed. Univers, un mare  editor,  m-a acuzat că-i  fac concurență. Căpătasem curaj și  nu mă lăsam călcat în picioare la București. Căpătasem chiar și un anumit preț. La un moment dat au venit niște tovarăși și mi-au propus să mă duc director la Academia di Romania de la Roma, ba chiar să fiu trecut clandestin și să întemeiez o editură într-o țară europeană. Am refuzat toate acestea și altele. Am plătit. În mai 1989 am fost dat afară, trecut la cerere din postul de director de editură în cel de bibliotecar la Biblioteca județeană. În timpul evenimentelor din decembrie păzeam noaptea biblioteca, ca să nu ia foc sau s-o fure cineva.

5. „Amintiri despre țărani” s-a născut  în mod ciudat. O carte  care se apropie de  poezie, cumva. Despre ea  Doamna și prietena noastră Ada a scris o cronică magistrală, pătrunzându-i  înțelesurile din  adânc. Dacă aș avea nechibzuința să vă răspund  ar trebui să citez toată cronica. Da, în carte sunt turnate icoane ale țăranilor mei  din vremea  când erau imperiali, vorba lui Țuțea, există o nostalgie, o jale pentru pierderea lor,  dar și mânie pentru ce au făcut cu ei întâi comuniștii, apoi  capitaliștii. Cartea e un strigăt de mânie și de durere. Dumnezeu să-i  ocrotească pe țărani, acolo unde sunt și unde vor mai fi!

6.Prieteniile, probabil cele mai frumoase daruri ale vieții noastre, sunt ca florile de măr. Din  unele se nasc și de dezvoltă fructe,  altele, din păcate, se scutură sau le scutură timpul, viața, destinul. Am avut  trei prieteni  în copilărie. Sunt pomeniți mai sus. Unul dintre ei era copil de țigan, dar l-am iubit ca pe un frate. Să ne înțelegem, țiganii din Dalboșețul copilăriei mele se purtau și erau priviți ca săteni obișnuiți. Aveau casele  într-o anumită zonă a comunei. Mai erau lăieții, undeva mai jos, pe râu, buni meseriași. În „Amintiri …” am o poemă despre țiganul, de fapt lăiețul Câcă.

Împreună cu Nicolae Dolângă,  tot din Dalboșeț și el,visam la …  academii. Era blond, subțirel ca un pai de grâu și romantic. Scria poezie frumoasă, sensibilă, eminesciano-eseniană. La un moment dat, studenți fiind, am crezut cu tărie că va fi poetul român al generației noastre. N-a fost să fie.

Din liceu și până târziu, după decembrie 1989, am fost precum Castor și Polux, cu Ion Jurca Rovina. Dar, nu știu în care moment s-a răzvrătit și a rupt  cheia prieteniei. Probabil am fost  mult prea, să zic, posesiv, n-a mai putut răbda  tirania mea. Am fost alături, i-am fost ajutor și sfetnic zeci de ani, peste care a tras cu buretele.

Am avut  relații prietenești cu scriitori mai vârstnici decât mine: Laurențiu Cerneț , Radu Theodoru și cu Ion Arieșanu. Am fost prieten de condei și de simțire, mai mult epistolar,  cu Gheorghe Azap. Mi-a fost drag și am crezut în steaua lui  pe care am văzut-o  strălucind foarte sus, Vasile Versavia, care așa cum îmi scria într-un poem s-a întors din  îndepărtata și fatidica Americă  un pumn de oase într-o traistă.

Pot spune că am fost apropiat, mai cu seamă în vremea în care  am lucrat împreună la „Facla” și am  bătut  drumurile în jumătate de Românie, la lansări de carte, de Eugen Dorcescu. Când ne veseleam  seara,  îl determinam să cânte  acompaniindu-mă, o baladă din primul război mondial, despre o fetiță și un căpitan. Mi-a fost  peste măsură de drag (și i-am prețuit slova, vorba de duh și frățietatea) Ion Florian Panduru, trăitor în „castelul conteselor de la Herculane”. L-am debutat la „Facla” cu un excelent volum de proză scurtă „Sărbătoare târzie”, cum l-am debutat pe Danciu Petniceanu,  tot cu un volum de proză scurtă bun, „Apa de duminică”. Pot zice că în anumite momente și Danciu Petniceanu mi-a fost apropiat, doar că el azvârlea cu „copita” când nu te așteptai.

Am fost și sunt aproape de consăteanul meu Iosif Băcilă, pe care l-am debutat la „Facla” cu poezie. I-am fost alături de-a lungul anilor cu sfatul și cu ajutorul sufletesc. Sunt bucuros că s-a împlinit, că a creat și conduce o revistă bună, „Almăjana”. Mă mâhnește faptul că  cei care aprobă primirea în Uniunea Scriitorilor la Filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor pe el l-au refuzat în mod nedrept. Ca și pe Danciu Petniceanu. Au primit, în schimb, batalioane de inși de care n-am auzit, pe care nu-i cunosc nici după nume, nici după operă.

        Am avut un frate sicilian, Rolando Certa. Un poet. Mai bătrân decât mine cu opt ani dar  spiritual, temperamental eram ca doi frați gemeni. Rolando Certa a organizat la Mazara del Vallo un congres de literatură pentru popoarele  din Mediterană ( Incontro fra i popoli del Mediterraneo). Dar  oaspeți au fost nu doar din „mare nostrum”. Ne-am înțeles atât de bine, încât a trimis invitații  pentru 11 poeți români, printre care Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Alexandru Căprariu, Al. Andrițoiu, Eugen Dorcescu, criticul Mihai Ungheanu, și marea italienistă Eta Boeriu etc. A fost un regal al poeziei române. Am tradus și publicat la „Facla” o antologie a poeziei siciliene intitulată „Trinacria” ( traducere Eta Boeriu) și în Sicilia, în italiană, o antologie a poeziei contemporane „Poeti romeni contemporanei” ( traducere Viorica Bălteanu). Certa a murit la Budapesta, în drum spre Timișoara, unde-l așteptam să-i lansăm   un nou  volum de versuri tradus în română și tipărit la „Facla”. Pierderea lui mă doare  enorm și definitiv.

Sunt prieten cu profesor dr. medic Trăilă Nicola, unul din colegii  din primele clase ale liceului din Anina. Ne întâlnim  zilnic la o cafenea pe splendida esplanadă dintre Operă și Catedrală și discutăm  fără contenire despre daci, traci, despre limba  română veche care, susține el, a stat la temelia latinității, deci  și a limbii latine populare, despre ionienii plecați din zona noastră ca să înnobileze  Elada, și câte și mai câte.

Am lăsat la urmă familia Ada Cruceanu și Octavian Doclin, din politețe și  delicatețe față de cititor. Tavi mi-e  drag, de câteva decenii mai cu seamă când se află   în ceasurile lui de veghe. Mi-este drag nu doar pentru sensibilitatea lui poetică specială, penbtru înzestrarea lui creatoare, ci și pentru dovezile de fraternitate pe care mi le-a dat în lungul timpului. Era într-o seară la Hotelul „Semenic” din Reșița, și la un moment dat unul din oaspeții prezenți la manifestarea organizată de Comitetul ce cultură, poet cunoscut, bănățean trăitor la București, mi-a spus o vorbă jignitoare. Deși știam că erau într-o relație apropiată, Tavi mi-a luat apărarea și  i-a spus vorbe grele  celuilalt. Nu i-am zis atunci nimic lui Tavi, nici mai târziu, o spun acum. Inima mea a deschis o aripă pentru  el și l-a primit. Doamnei Ada, de care sunt oarecum mai îndepărtat  din firească sfiiciune, i-am prețuit „bărbăția” atitudinii. Am fost multă vreme gelos că a scris o carte atât de bună despre Sorin Titel și nu despre mine. Dar ce să-i faci? Voia la dânsa, ca la banul Ghica.

Cam atât.

6. Despre prietenie v-am scris mai sus. Și aș mai fi putut scrie. Despre vremea în care am fost numit director al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național îmi aduc aminte cu plăcere, dar și cu furie și tristețe.

Direcțiile acestea s-au înființat cu gând bun, așa cum spuneți, după  un deceniu de jaf, vandalism, de aneantizare a instituțiilor și monumentelor patrimoniului cultural românesc, era necesară o instituție care să pună piciorul în prag. Cel puțin așa credeam eu cel care  nu uitați am fost zece ani director al „Faclei”, pe timpul când funcționau niște legi (bune sau rele) și exista  multă ordine în instituțiile culturale.

Direcția de cultură nu avea norme metodologice de funcționare. Exista și nu exista. Mintea mea nu putea pricepe și admite acest lucru. Rog să vă aduceți aminte  de intervențiile mele  vehemente în acest sens în fața d-lui ministru Răzvan Theodorescu și a celorlalți funcționari. Am ajuns în faza în care d-l ministru a spus că celui care nu-i convine să lucreze  în astfel de condiții, poate pleca. I-am răspuns că  nu mă las înfricoșat de aceste vorbe, că sunt destul de bătrân, ca să pot pleca. La patrimoniu avea ministerul niște  directori  învățați cu  unsul, cu mesele bogate, în funcție de care repartizau sumele necesare pentru  restaurarea imobilelor de patrimoniu, a monumentelor  de prim rang. Cu aceștia am avut  mult de lucru și multe înfruntări. Am reușit, cu chiu cu vai, să termin clădirea  Direcției, să aduc în fază avansată aripa Merci a clădirii Muzeului de Artă, să termin lucrările la  Cula de la Ciacova deși hiba acolo este uriașul cazan încastrat între ziduri care furnizează apă Ciacovei și care  aduce mari prejudicii  monumentului. S-au făcut lucrări de restaurare la castelul de la Banloc, la Mănăstirea Sf. Gheorghe etc.  Dar acestea erau fărâmituri în nevoile pe care Timișul,Carașul, Banatul întreg și patrimoniul cultural românesc le avea. Cultura primea  din partea fiecărui guvern, o câtime din PIB. Eram, vezi Doamne , prea săraci ca să dăm bani la cultură. Dar să  se fure cu miliardele  euro și dolari nu era prea săracă țara.  Am propus conducerii ministerului ca Sarmizegetusa Regia  să fie declarată monument UNESCO și apărată cu armată. Pe vremea aceea mai aveam armată destulă. Sau cu poliție specială. De altfel am mai propus să se înființeze o poliție a patrimoniului, așa cum au italienii. Am cerut, la o întâlnire de la Herculane, să fie apărate Băile de distrugere. Nu doar eu, ci Dv. și mulți alții dintre colegi am sărit în apărarea acestei minunate stațiuni, una din cele mai vestite pe vremea imperiului austriac. am încercat să  ne facem datoria. Câte ceva am reușit. Mă refer la mine. Cea care a venit după mine  și a stat două legislaturi n-a făcut nimic. Pot spune în final, că în cei 4 ani aproape m-am îmbolnăvit. De furie și de scârbă. Îmi aduc aminte însă cu plăcere de unii colegi. Puțini la număr e adevărat. Printre ei, pe primul loc vă situați dv.

7. Dragul meu Tavi, regret, dar nu mai pot primi ordine. Sunt căpitan în retragere și nimeni nu-mi mai poate da ordine. Doar Cel de Sus, când va hotărî  că trebuie să plec. Cărți? Om vedea. Revistei, ca și vouă dragii mei prieteni și confrați,  vă doresc  ani mulți, glorie, întru promovarea și apărarea valorilor Banatului, fără  teamă și fără  discriminare.

________

Ion Marin Almăjan

Interviu cu poetul Octavian Doclin și Ada D. Cruceanu, critic și istoirc literar – Revista ,,Reflex”

Timișoara 20 august 2015