Vasile Filip: Depărtările nu istovesc izvoarele
De mai mulţi – dar nu prea mulţi – ani, scriitoarea Vavila Popovici trăieşte şi scrie în America. Cine nu cunoaşte acest „amănunt”, dar îi citeşte cărţile, poate să-şi dea seama cu uşurinţă că românca cu rădăcini şi izvoare în Ţara Românilor a rămas, de fapt, acasă. Acasa ei însemnând nu doar locul naşterii, situat acum în stăpânire străină, nu numai Iaşul studenţiei şi nici măcar Piteştiul în care a trăit multă vreme, ci inima cea blândă şi cuprinzătoare a neamului său, care pulsează peste tot locul în care trăiesc semeni de acelaşi sânge. Întreaga ei fiinţă, precum şi lucrarea pe care o desăvârşeşte, ne arată nouă că depărtările nu pot istovi izvoarele cele hărăzite întru dăinuire.
Această nouă carte de „Articole, Eseuri” – a cincea de acest fel, – alături de toate celelalte vreo treizeci şi cinci (poezie şi proză), ni se înfăţişează ca un nou argument, bun susţinător al afirmaţiilor de mai înainte. Mai pe scurt spus, realităţile pe care noi, cei rămaşi acasă, le tot ducem în cârcă – vina acceptării a noastră fiind – o marchează în egală măsură şi pe ea. Şi nu e vorba aici doar de sensibilitatea scriitorului, dar mai ales de structura omului; unul completându-l pe celălalt în chip benefic pentru demersul literar.
Constată cu adâncă întristare Vavila Popovici, pe coperta a patra a cărţii sale, „Made in the USA, Charleston, SC, 17 September 2015”: „Împovărate ne sunt gândurile,/ Sfâşiate ne sunt sufletele!/ Se năruiesc destine,/ strigăm în zadar, nimeni nu ne aude./ Prea multe seminţe ale Domnului/ au căzut între spini!” Dar, întorcându-ne la prima pagină a cărţii (cea cu numărul cinci), putem constata şi noi, cititorii, că scriitoarea nu a plasat „din întâmplare” în deschiderea volumului o concluzie cu care toţi – sau aproape toţi – suntem de acord: „Politica vicleană”. „Omul viclean este o făptură «murdară» în faţa lui Dumnezeu. (…) Viclenia este condamnată de Mântuitorul Iisus Hristos, când îi mustră pe farisei, zicând: «Voi, fariseilor, curăţiţi partea dinafară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie».”
Vavila Popovici nu este, însă, doar un observator al răului uman – cel cu bârlog diavolesc – care se declară făţiş împotriva stricăciunilor lumii contemporane, în întreaga ei alcătuire. Vorbind despre „Bunătate vs răutate” – două concepte profund antagonice, – despre „Sinceritate, adevăr şi minciună”, despre „Setea de răzbunare”, despre „Înşelăciune, furăciune”, în general despre „Dezordinea zilelor noastre”, autoarea ni se înfăţişează nu doar ca un constatator, ci şi ca un implicat în tot amalgamul existenţei umane a timpului prin care ne strecurăm cu strângere de inimă şi cu frica în sân. Cu alte cuvinte, ea propune şi alternative – căi de ieşire din impas: „Binele trebuie şi voit!”, „Bucuria sărbătorilor de iarnă”, „Răbdare şi speranţă”, „Ne este dor de Luceafăr!”, „Prin suflet se poate gândi unitatea reală a personalităţii umane”. Formulează, însă, şi îndemnuri („Decenţa în politică”), apelând la ajutorul unor mari personalităţi ale culturii universale: „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înţelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deţinătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înţelepciunii” – Platon. Precizând că „Decenţa este definită ca o atitudine de respectare a regulilor de bună purtare, a convenienţelor şi a moralei”, Vavila Popovici remarcă faptul că aceasta – decenţa – determină şi „adevărata valoare a omului şi a societăţii în care trăieşte”.
S-a spus nu de puţine ori, iar noi repetăm de mai multe ori spusa: „Tăcerea e de aur”. Sau: „Vorba-i vânt, tăcerea veşnicie”. Adevăruri incontestabile, sub care, de multe ori, ne ascundem slăbiciunile. Sau acţiunile… tăinuite. Şi în cazul în care abordează „Tăcerea”, Vavila Popovici îşi sprijină propriile opinii şi pe cele ale marilor gânditori. De data aceasta, Lion Feuchtwanger: „Omul are nevoie de doi ani pentru a învăţa să vorbească şi de şaizeci ca să înveţe să tacă”. Şi în cazul „tăcerii”, autoarea pune accente grave pe realităţi deranjante pentru cei cu musca pe căciulă. Ori pe batic: „Tăcerea are glasul ei de înţelepciune, dar poate avea şi ascunzişul prostiei”. Înţeleaptă dovedindu-se a fi, scriitoarea face precizarea: „Nu despre cel din urmă încerc să vorbesc, în cazul căruia chiar este nevoie a prelungi tăcerea…” ci „Despre tăcerea ca înţelepciune”. Pentru că „Este necesar, ca atare, un frâu al limbii, timp în care gândul să discearnă vorbele”.
Şi această nouă carte semnată Vavila Popovici continuă demersul dintotdeauna pe care toate celelalte opere ale sale îl conţine: convertirea deziluziilor în speranţe. Căci, se aliază ea filosofului poet Lucian Blaga, care scria, la rândul lui: „Nici noaptea pământului, noaptea cea mai mare, nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină”. Dar, cuvine-se cu adevărat să adaug acestor însemnări şi un atestat cu mult mai important, prin semnificaţia lui. În anul 2014, scriitoarea româncă trăitoare – de-o vreme numai – în America a primit, în Italia, Primo Premio Assoluto per il volume de poesie „Love Story”. Şi gândul nu „se sparie”, ci mă duce către Vasile Alecsandri, poetul român care, în anul 1878, câştiga concursul de la Montpellier cu cea mai bună poezie a latinităţii: „Cântecul gintei latine”. Deci dar, în România mai nasc oameni…
Vasile FILIP
Iași dec. 2015
