Cuvânt și iubire

„Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă.

Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să vadă.

Și nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înțeleagă.”

– Profetul

   Filosoful german Georg Wilhelm Hegel (1770-1831), reprezentantul idealismului în filosofia secolului XIX-lea, având o natură profundă și sistematică,  a denumit frumosul – idee a frumosului. Cu alte cuvinte, frumosul trebuie conceput ca idee sub formă de ideal. Frumosul fiind idee, este și adevăr. Diferă prin faptul că adevărul ca atare există, iar „ideea trebuie să se realizeze și exterior, și să câștige o anumită existență prezentă, ca o obiectivitate naturală și spirituală”, frumosul afirmându-se prin aceasta ca aparență sensibilă a ideii. Rațiunea nu poate cuprinde frumosul, sensibilul fiind cu totul altceva decât conceptul – specific rațiunii. Rațiunea are caracterul ei finit, pe când frumosul este infinit și liber. Conceptul nu permite existenței exterioare a frumosului să urmeze propriile-i legi, ci hotărăște din sine întruparea și forma în care apare – realizând sensul propriu al frumosului. Legătura însă există prin subiectivitate, unitate, suflet, individualitate.

   Platon, prețiosul filosof grec, considera că mulți tineri poartă în suflet, ca o ființă divină, sămânța creației și când ajung în floarea vârstei, dintr-o dată sunt cuprinși de dorința zămislirii și nașterii,  caută frumusețea în care ar putea procrea și de îndată ce întâlnesc un suflet frumos, îi stăpânește dragostea. Din copilărie, este de părere Platon, că este bine a căuta frumosul: „După aceea va prețui frumosul sălășluit în suflete, mai mult decât frumusețea ce ține de corp”.

   Frumusețea este o calitate a corpurilor, sufletul fiind acela care o simte și inteligența noastră o recunoaște, iar  dragostea îi întinde brațele. Frumusețea se leagă de dragoste și invers, dragostea se leagă în mod firesc de frumusețe.

   Filosoful grec Plotin (205-270) afirma că „un lucru lipsit de formă rămâne urât atât timp cât el nu este părtașul unei idei sau unei forme”. Deci ideea pune în ordine părțile, combinându-le pentru a realiza un întreg frumos: „este ca și cum o putere naturală, procedând în felul artei, ar da frumusețea…”. Ne pronunțăm asupra frumuseții numai după ce am primit-o cu dragoste. Când descoperim o frumusețe a corpurilor, ne putem servi de ea ca de un reper pentru celelalte frumuseți. Frumusețea se bazează pe simetrie, o simetrie a părților una față de cealaltă și în raport cu întregul. Deci ființa frumoasă nu va fi ceva simplu, ci ea se va compune din mai multe părți, care combinându-se, vor da un frumos general. Dar, frumusețea nu este numai cea a vederii, ci și a sunetului, a mirosului, sunt și activități frumoase, legiuiri frumoase etc. Sufletul are și el frumusețile sale, cum ar fi virtutea, o frumusețe mult mai reală decât toate cele trupești. Emoția produsă la frumos este însoțită de înmărmurire, mirare fericită, dorință, precum și – întotdeauna – de dragoste. Aceste simțăminte pot privi și lucrurile invizibile. Plotin descrie și urâțenia: „Este ca și cum un om vârât în noroiul unei mocirle, nu ar mai arăta frumusețea sa și nu s-ar mai vedea din el decât noroiul cu care este uns; urâțenia a ajuns prin el, prin adăugarea unui element străin și, dacă el trebuie să redevină frumos, lucrul lui va fi de a spăla și a se curăța pentru a fi ceea ce este. Vom avea dreptate să spunem, deci, că urâțenia sufletului vine din acest amestec, din această fuziune și din această înclinare către corp și materie”.

   Dragostea, spun unii, înalță spiritul. Ea are nevoie de muze care să-i inspire pe creatori. Sunt întâmplări care includ dăruirea totală și multe au sfârșit tragic, dar indivizii au trăit un timp fericit, înălțător. Literatura a consemnat multe povestiri de iubiri exemplare. Legăturile de dragoste au fost puternice, au dus la amplificarea forței creatoare de frumos. Inspirați de aceste iubiri, creatorii au dat lumii frumuseți dăinuitoare; sacrificiul lor a fost de multe ori – suferința.

   În „Simpozion” Platon surprinde și definește caracterul obiectiv și nu subiectiv al frumosului atunci când afirmă: „un frumos ce trăiește de-a pururea, ce nu se naște și piere, ce nu crește și scade; ce nu-i într-o privință frumos, întru alta urât; câteodată da, alteori nu; pentru unii da, pentru alții nu. Frumos ce nu se înfățișează cu fața, cu brațe sau cu alte întruchipări trupești, frumos ce nu-i cutare gând, cutare știință; ce nu sălășluiește în alte ființe decât sine; nu rezidă într-un viețuitor, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămâne el însuși pentru sine, pururea identic sieși ca fiind un singur chip; frumos din care se împărtășește tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariția și dispariția obiectelor frumoase, el să sporească, să se micșoreze ori să îndure o cât de mică știrbire”. Înseamnă că astfel definit, ceea ce e frumos nu e frumos în funcție de altceva, ci este frumos în eternitate și pentru sine.

   Mă gândesc de multe ori la bărbații sau femeile care se îndrăgostesc de partenerii lor, fiecăruia plăcându-i altceva, dar la bază având totuși principii estetice. Ele mențin normalitatea. Este poate revelația de care pomenea poetul Lucian Blaga, de faptul că poți privi și te poți îndrăgosti dintr-o dată de o persoană sau de o operă de artă, poți privi dar ochiul lăuntric nu se deschide pentru primire decât într-o bună „zi”, când „revelația îți cade în poală ca o minune”, întrucât materia este pătrunsă de spiritul nostru. Natura pe care o privim, se bucură de stările noastre sufletești pe care i le oferim cu dragoste. De multe ori ea, natura, ne oferă exemple uimitoare de dragoste.

   Sunt oameni care știu ce înseamnă dragostea! Unii nu o pot explica, fiindcă este un sentiment  puternic, pe care îl trăiesc mulți dintre noi, adevărat, cu intensități diferite, dar nu suntem lipsiți de el. Viața nu poate fi concepută fără dragoste. Este o atracție a sufletelor, a ceva din apropierea noastră sau chiar poate exista de la depărtare.

   Dragostea este o formă, o formă de adevăr, iar adevărul se află în același plan emotiv cu frumosul. Cu cât o ființă evoluează, cu atât mai mult ea caută să își manifeste dragostea în frumusețe, într-o formă spirituală. Simbolul dragostei este inima și acest simbol datează dinaintea epocii de gheață, reprezentând un semn al apropierii, afecțiunii și iubirii. Sfântul Apostol Pavel vorbind despre dragoste, spunea: „…credința, nădejdea și dragostea. Dar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13:13).

   Un om adevărat este un om care generează dragoste asemenea unui generator de putere. El este un om bun, corect, politicos, manierat, avid de cultură, acordă respect celui de lângă el, societății în care trăiește, prin respectarea legilor ei. În acest mod omul trăiește bucuria de „A fi” și iată cum sunt toate, unele de altele legate!  Biblia ne învață: „Să ne iubim unii pe alții, căci dragostea vine de la Dumnezeu…” (1 Ioan 4:7).

   Filosoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) credea că putem afla adâncurile ființei noastre prin voință. La el voința=luptă =suferință, aceasta fiindu-ne viața ! Suferința de multe ori înseamnă sacrificiu și sacrificându-te ai ajutat pe altul, ți-ai înălțat ființa. Toată scara înălțării, adică evoluția se datorează voinței, iar fermentul voinței este dragostea. Să fim convinși că nu ne naștem în zadar, că nu suferim în zadar, că trebuie să încercăm să fim mai buni, mai modești, mai iubitori unii față de ceilalți, să dăm orgoliul la o parte, conștientizând, în primul rând, scurtimea acestei vieți. Dar, tot el, referitor la politicieni, afirma că „politicianul are exacerbat impulsul înnăscut omului de a domina, de a supune pe alții, impuls prezent în toată lumea animală”. Politizând, Hegel a concluzionat diferențierea: „Toate artele au produs minunile lor, doar arta de a guverna nu a produs decât monștri”.     

    Mai sunt ființe care trăiesc cu dragoste în suflete, cu respect și blândețe pentru cei din jur, oameni care știu să se stăpânească, induc echilibrul în societate, văd clar și judecă lucid. Când comportamentul nostru este moral, sufletul este plin de dragoste, războiul din interiorul nostru precum și cel din afara noastră, se potolesc. Este necesar, dumnezeiesc să cauți liniștea, și să te poți odihni în celălalt, adică în omul de lângă tine.

   Lucian Blaga spunea: „Orice colț sufletesc din noi are atâta rezonanță pentru tot ce se petrece în noi, încât de multe ori mi se pare că fiecare idee are o inimă care bate pentru ceva și fiecare simțământ un cap care cugetă”.

   Uneori totuși ne întrebăm dacă mai trăim într-o lume cu oameni care iubesc și care sunt iubiți. Lumea a devenit din ce în ce mai puțin doritoare de dragoste. Lipsa de dragoste ține de zona întunericului. Din păcate am intrat în această zonă care se tot întinde, cuprinzând tot mai multe suflete. Dragostea nu poate sta alături de ură, indiferență sau dispreț. Nepăsarea față de cei din jur, față de viața lor, este mai rea decât starea de păcat, fiindcă păcatul poate avea remușcări pentru faptele comise și omul se poate întoarce la Dumnezeu, dar omul nepăsător este un om fără remușcări, fără repere.

   Mai există dragoste la oamenii aleși să reprezinte acest popor așezat și cu bun simț, sau doar interes, egoism, grandomanie și prefăcătorie? Ce-i împiedică să spună adevărul, de ce folosesc minciuna?, m-am întrebat și tot eu mi-am răspuns: Urmările! Musca aceea de pe căciula lor! Unde mai este picul de onoare pentru a părăsi funcția din cauza greșelilor, nerespectării legilor? Iată răspunsul dat la propunerea demisiei, preluat din Jurnalul. ro :  „O demisie la acest nivel de responsabilitate și implicit, asumarea unei vinovății, care nu există nu pot fi nici monede de schimb politic, nici artificii mediatice”. Măi, să fie! Unde mai există respectul când pronunți : „s-a dus ca surda în horă…” – expresie jignitoare la adresa șefului statului. Talentatul jurnalist Dan Cristian Turturică califică aceste răspunsuri drept „amestec de prostie și vanitate grobiană”.

   Da, este adevărat se poate stăpâni prin lege sau prin forță (Manu Militari!), iar forței îi lipsesc în totalitate virtuțile. Zidul de beton al cumetriei politice având la bază interesul propriu, înfumurarea, corupția de grad înalt, separă funcțional conducătorii, de popor. Cine vă susține, domnilor?

Vavila Popovici – Carolina de Nord