Cuvânt și iubire

25. 04. 82. D.

Aveam să mă văd cu președintele, fusesem anunțat. Dar era ocupat cu niște copii, într-o încăpere, stând toți pe jos. Iar mai apoi, eu am rătăcit pe scări, printre etaje. În fine, sărind cu copiii, din copac în copac, până într-unul cu crengile înalte. O fată anina alături, nu-i nimic, gen Popeyee. Stufosul rămuriș a plonjat, cum gândisem, lin și imediat, până am călcat pământul. „Ce operativitate”, a zis codana.

Alte întâmplări, cu mulți țânțari, și sexuale, pe trezie. Pe zi, târziu, trei crai, două fiice ale unuia. Le zic, fără răspuns, „Hristos a înviat!” Discutăm, peste o oră, propunerile mele către Suzana Gâdea și sărind la Academia Eminescu și la cartea mea, la vorbe precum „bani să apară”.

Două burse la Agra, argumentate favorabil, spre a nu se mai pierde ca în toți anii. Nici indienii nu trimit în România, acuzând transportul, ce trebuie suportat de bursieri. Din Sri Lanka, ar fi 18 studenți în România, nici unul din India. Se discută chiar acum, între altele, linie aeriană București-Delhi (sau Bombay).

Aprobarea mea românească pe patru ani se pare că rămâne. Nu există program de schimburi, doar cu Acord din 67. Reciprocitatea fără bani se agreează, nu și reciprocii. În jurul meu e rost de represiune. Nansi asistă decent la poveste.

Ancademia va fi. Vinod e numit în Lumea „un mare prieten al României”: doar se mirase la comentariul meu că Raja Rao n-avusese de unde ști de Eminescu, spunând că, prin mine, el știe atâta, încât îi pare că toată India are idee.

Tehnica luatului cu frumosul n-are decât să ascundă pușcării. Opoziția sinucidere-academie e de azi. Rush-ul lor să secularizeze devoțiunea mea e, ca de obicei, imbecil. Datele acestei descinderi, cu whiskey, sunt prea cumsecade să nu fi avut dedesubturi nedeclarate. Confuzia li se diluează într-o poză de bonomie a curajului de a asculta o glumă.

N-au decât să nege, dar le-am dat totdeauna ocazia să facă o diplomație mai proaspătă, deși gratuită, întorcându-se împotriva propriilor dogme de serviciu. N-o să isprăvesc nimic cu ei și, din cauza lor, nimic cu nimeni. Aprobarea mai flutură ca o gheață efemerizată de față.

Jucăm cu cărți de aer. Nu e prea rău. Vom ajunge în cer, nedeghizați. Paravanul nostru acoperă o prăbușire interioară, nu politico-morală, dar mistică. Un straniu, internațional consens ne reține aceiași – înapoi, un etern înapoi – în iad, în inexperiment. Poate nu ne-a fost scris mai mult.

Nu e numai duminica asta, a Tomii. Scriu cum nu vorbesc și nici cu gândul nu gândesc, și nu pot face cum am vorbit, cum am scris. De-aia cărțile astea îmi rămân de căldură pe tot veacul. Rod de ani și luni. Puțin și simbolic. Un stop cardiac în plus. O sinucidere copertată antum. Iar întrucât descinderea de duminica Tomii ar fi o școală completă, nimeni din cei trei nu va avea nerușinarea s-o recunoască, din păcate.

Doar în cazul vreunei întorsături tari. Și nu din partea mea, care sunt condamnat la constanță în mărunțirea de sine. Situația de a fi consultat oarecum împotriva opresorilor tăi, de față cu ei, și, apoi, executat pe temeiul celor ce le-ai zis, apare cu haz. O treabă în plus, tot a lor – ce multă au deci: lichidarea ta subsemnată.

E un semn (și o cauză) că vechea fervoare antidiplomatică m-a părăsit. A crede că miticii nu știu mai nimic de pe acasă, dar a mă vedea ciuruit în fel și chip când mi-e lumea mai dragă – prin lume înțeleg exact țara -, revin și, apărându-mă, contaminat, încep să-mi năzăresc o cunoaștere de acest tip, prin victime identificate cu ceea ce lor le dă să mănânce (eu fiind vărsat în altă cantină, pe tropic).

Mai e sărăcia cumplită care ne-a potopit. Turmentantă. Îmblânzitoare? Niciodată. Dacă poți să (te) hotărăști în vreun fel? Ce depresiv, oricum. Și atunci, ducă-se cu Dumnezeu și duminica asta.

Trei bursieri români, selectați de indieni: „bine-înțeles că nu le-am dat” (pașapoarte). O imensă ținere. Ținere fără reținere. „Fii mediocru, ca noi”. Are dreptate năimitul bursier disident de și-a pierdut urma cu blestem. Înțelegerea Indiei, ce masonerie (imposibilă?) Am zis, zadarnic, Ilexim. În fond, n-am discutat nimic, tot una.

Prima, toată impresia – upanișadic vorbind -, fiecare mai acoperindu-și un fond de sinceritate ancestrală, bună. O noimă, fie, și-ntr-o asemenea descindere. Și-au plătit benzina, au adus băutură – aparențele, OK. Mi-am încheiat deci săptămâna, nu vineri seară, la Raja Rao, dar azi, acasă. Ori am început una nouă, mai amețită de posibile aberații din capete patrate.

Mai seamănă, apoi, povestea a psihologie. A noastră și a lor. Parcă am încerca fiecare câte ceva. Obligațiile sunt în unic sens și cvasinecunoscute părților. Persoana întâi e jenantă (de-aia o folosesc copios). Planurile rămân abstracte: propunerile mele către SG, ce putem face concret? Alea s-au dus pe copcă din capul locului. Ancademia nu-i face încă să râdă.

Miliardari voind să-și publice, pentru glorie, cărți în România. Oul unor tipăriri mutuale. Încă o dată, program inexistent. Discutăm în spatele Mayei. De-aici, n-arată rău. Ne confundăm și între noi. Nu ne mai vrem nici binele, nici răul, sentimentele fiind, din principiu și din totdeauna, reduse la absurd.

Suntem numai actorii figuranți ai unei drame de proporții și parcă ne-am bucura măcar de tălăzuirea ei. O anume acceptare a pozițiilor relative încă ne amăgește spre absolut. Dacă nici unul din noi n-ar pune nimic la inimă am fi toți la fel de fericiți, cel puțin unul, poate doi, trei ori toți. Ne înțelegem așadar. Înțelesurile le complicăm fiecare în felul nostru, ceea ce e un pas.

În fond, ce-ți poți dori decât, atunci cân pur și simplu stai de vorbă, să nu-ți mai fie frică de humoroșii, aceiași interlocutori. Nu mi-a mai fost niciun moment frică. Fie c-aș fi fost și pierdut. Pentru cine, pentru ce? Mă va fi călcat ceva libertate lunatică, năclăită de hazardul izolării și neieșirilor religios-păcătoase. Atmosfera enormă nu ni se scade eului. Orice pas, a la long?

Eminescu chair, pretutindeni, aici. Va fi nevoie de timp pentru orice început, dar fără început? Nansi-mi cobise că aici vor fi chițibușurile. O lăsasem. Polonia pe când Italia? Argumentez latinitate-catolicitate și arunc despre o carte profundă, că n-am venit să mă joc. Și chiar dacă mă joc, mă gândesc acum, cu câtă tristețe n-o fac?

Sărac și totuși neflămând, mai ales pentru că liber. Libertatea noastră în India are de a face, măcar și în joacă, cu Dumnezeu. Cât de nereligioasă relație. Și tocmai de-aia cât de irepresibilă. Nici nu mai știm că dumnezeu este iubire ori orice altceva. Ne ducem cu el locului. Timpul ni se întoarce în el.

Raja m-a impresionat în apologia liniștii. A concurat toți swamii. N-a înjurat vreun punct cardinal, chiar exacerbând leagănu-și, de circumstanță. Fanatici nici fanarioții. Zarva de cuvinte doar simptomatologică. Aproape nesperată individualizare în mai mult de unul, mai puțin de doi. Simbolurile ce ne animă diferă, dar efectele lor ne reunesc.

Nu este vorba de prietenie. Efectul nu e neprietenesc, poate cauza. Nici distracție, dimpotrivă, dar vorbele nu ni le alegem ca la interogatoriu. Nu e vorba de vreun profesionalism propriu-zis, dar nici mica meserie în slujba puterii nu respinge câte o urmă de formație reconstituibilă comisionar. Nu e vorba de tachinarea urduroasă de odinioară și, totuși, ce altceva mai rafinat?

Papagalul îmi face scandal ca și cum eu le-am alungat pe Nana și mai ales pe Nansi. Lipsind de la spectacolul Nanei, mă doare, dar se bârfește îndeajuns cu neparticiparea și a ei, încât mi-am făcut lenea o cumințenie de a rămâne în singurătatea casei.

în țara filmelor indiene poate India

ne apropiam de sfârșitul veacului douăzeci

prin vechiul Delhi uneori ne întrebasem la ce

trebuisem acestui secol în semn de

dispreț pentru singura stare în eleganță

în satul în orașul în muntele nașterii

e limpedele filmelor pe nevăzute cât

suntem de undeva într-o haină de piele

de o singură piele nudă și arsă natural

de sărutul suprapuselor adulteratelor mame

de la maya noastră la maya una cu Brahma

se trece prin moarte și noi nu ne pricepem

să ne reîncarnăm până în epoca modernă

doar de mult când ne visăm la boală

dar am mai trăit poate în India după

ce nu murisem cum ceasul adăstase

în cumpenele acelea nemaiexcelând intim

cum ne tot închipuim la convalescență

ne declarăm avalanșe de iluzie în fața

înspăimântatelor efigii ce ne-au primit

și mergem în plimbare care pe unde Dumnezeu

ne pierde din vedere fluierând a pagubă

de sus

Stimate Domnule Profesor Eliade,

Dr. Kapila Watsyayan, cu care v-ați văzut în tomnă, în America, și eu vă propunem să acceptați a fi președintele Academiei Internaționale Eminescu, pe care o intenționăm în India, pentru început, cu izvor universitar, în jurul studiilor românești înfiripate aici (Divyagraha) și a Amintirii Dv. întru Eminescu. Toată India vă cunoaște, zice Dr. Kapila Watsyayan.

Evident, acceptarea Dv. ar oferi o șansă celor ca mine, supraviețuind mai profundului SALG, dar dedicându-i-se, ca fumătorii rămași fără chibrituri și aprinzându-și unii de la alții, noaptea pe cer. Domnule, Domnule Eliade, de când suntem în India, veacuri v-am povestit, lăsându-i și pe alții să vă citească.

Am cântat „Hristos a înviat!” într-un mandir al Arya Samaj. Nu am avut la îndemână cele ce ați scris despre Maharishi Dayananda Saraswati. Cei din samaj colecționează tot ce s-a spus despre tânărul lor Luther. Un articol de Aurobindo l-au copertat într-o carte minusculă, de câteva pagini. Imediat ce ați fi de acord, aș simți elanul de a vă propune, de data aceea substanțial, ce se poate face aici în materie de publicații, conferințe, upanișade Eminescu. Vi se va părea romantică eminescianizarea indologică într-o vreme de tremurate răspântii. Și totuși, peste mări și țări, vă văd înconjurat de savanți și creatori indieni, într-o bună zi, în toamna asta, după muson, când ați reinaugura numele lui Eminescu. Visez? Ajutați-mă să mă trezesc.

Hristos a înviat!

26. 04. 82. Delhi

mai răi decât țânțarii n-am cunoscut în noapte

te hărtănesc în nume prin sânge și aluate

sari ars reanimarea otrăvii ți-o consorți

tămâi oftate acru scăpând gelos la morți

atunci îți știi momentul când oftică și cancer

politică romanță s-au dus demult pe Gange

te perpeli orb în juru-ți la stop de rostogol

secându-ți cu ficații un fel de protocol

ce-au fost în altă viață de am avut relații

din oștile adverse dam ordin înțepați-i

27. 04. 82. D.

Jakob Sloan s-a dus acasă, pierzând amândoi șansa (jumătate sionistă, jumătate invers) de a ne întâlni întru Constituția Terrei. I-aș scrie o scrisoare, în minte cu Titulescu. O nouă profanare? Vreo plutire în nonsensul absolut, provocator la yoga sinuciderii formale?

Mă pregătisem să mă întâlnesc cu Patric. Sunt tatăl lui. Îl aștept, numindu-l Petrică. Nu s-a născut. A fost o fată. Patric se răzbună, nevrând să se nască nici fictiv? Dar ce personaj fictiv are nevoie de naștere? În ficțiune, nașterea plictisește – moartea corespunde nașterii.

Nicolae Titulescu: “Effets des actes à titre gratuit, consentis sans le regime de communauté, soit par la femme seul, soit par les deux conjoints au profit d’un enfant du premier lit, d’un enfant commun ou d’un tiers” (1903 – N. T.). Essqi sur une théorie générale des droits éventuels (1905, Ph. D., N.T.). „Romania’s Heart”. „Transylvanie is the cradle which has protected her childhood, it is the school which has formed her nation, it is the charm which has maintained its life”.

În Jawahar, sunt gata să întârzii pentru aparatul de filmat al lui S.: narghiliștii, vacile, călcătoarele de rufe, grasele, dughenele, templul, generațiile. Chemare de urgență, neonorată, la dept. Lucrurile și miturile de nu ne-ar domina. Dumnezeu tot are grijă.

28. 04. 82. D.

Patric spune și gândește nu atât povestea lui, nici a omului (la 10 ani), nici atât a prietenilor de singurătate. Nansi îl crede unic. Seara, mă tem de confuzia cu alți delincvenți. Mult vis, ceva frică, destulă speranță.

29. 04. 82. D.

Ajută-mă, Doamne, Patric să fie un Emile de Rousseau. Copilul n-are să se topească în cântecul lui de mare. Arta simbolului în imagine. Ținea al nostru un speach, maimuțărit de cineva din protocol de o schimă-n publicul universului.

Dădusem să plâng văzând că și al țării noaster va să se ridice, redus prin încăperi și de pe orice ecran. Mai apoi, spre a asista la o mitocănie a unui puțoi căutat de președintele gazdă – cam visez președinți nopțile, unde aud ce aud, citesc ce citesc, regret ce regret, în nonsens și neputință a mai marilor. De le-aș putea evita, într-o reflectare nouă.

Mi se pare prea mult, într-o noapte, să dai tot, virginitatea, pentru totdeauna. Am realizat că suntem unul pentru altul și împreună, prima dată în viață, la Cambridge. Altfel, nu eram sigură pe el, pe acest bărbat singuratic al meu. Și mie-mi place să fiu uneori singură, independentă. Religia ține de înapoiere, de tradiție, iar noi trăim într-o vreme modernă. Sunt lucruri intime, de nediscutat. Frigiditatea nu e o boală, e o șansă, să poți trăi singură, ce fericire.

Începusem despre guru bhai, între poeți, pe exemplul Alaudin Khan-Ravi Shankar. Cum îi făcuse loc pe lângă maestrul rajei Gwalior-ului, aruncându-se înaintea trăsurii aceluia. Și el îl ascultase, în fine, îl pusese să cânte la sitar ce știe. Ce fericire. Dar cu stânga, și nu era stângaci. Și totuși Ravi a reușit. Că a divorțat de sora lui Alaudin e altă poveste.

Nana știe (de la noi?) că va împlini 12 ani când vom pleca de aici. La 11 ani, îi spun, o să joace pe Patric. Îl văzusem, cum își dorise, la mare. Mașina veche se va scufunda în oceanul fără fund. Patric e o intenție vădit nedelincventă, purtat însă de Probation Officer în Juvenile Court pentru fapta sa (mașină furată, conducere ilegală, eventual distrugere – scufundarea proprietății). Să fie judecat de vreun zeu marin, complice, căruia el îi adusese ofrandă?

30. 04.

Patric e ca și născut. Mrs. Alice, P.O., îl va recupera cu Patrol din ocean, iar acasă, interviul se va transforma în psihodramă prelungită. Patric va avea multe roluri, consumându-și fantezia solitară și întrecându-și într-o sociabilitate purificată amicii. Am câteva personaje în minte, am schema, am teatrul. După committee-ul de azi, după prânz, pe cai.

ce tot ascult tăiat oranj acum cinci ore patru trei

Patric e liber fingerprinted în psihodramă râde râs

plâns plânge râde râs plâns plânge haide frate

sfiiți bătrâni cu pești adulți în visuri zgomotoase

tot noi îi vom juca pân’ se trezesc să tot asculte

În Jawahar, reinvitat diseară pentru alte spalturi. În dept., ca de obicei, discriminare. Cu Popov, despre educația fiicelor noastre în India. Marek îl are bolnav pe Martin. Cernomoreț, după nume, s-a născut într-un sat lângă Marea Neagră, în Ucraina. La Odessa și Yalta, chiria e mare vara. Încă o recepție-ceai, la decan, abandonată.

Cu Nana. – Un băiat de zece ani voia să vadă marea. Îl tot ruga pe taică-său să-l ducă la Santa-Monica. Taică-su nu a vrut să-l ia și atunci el a furat o mașină și s-a dus la mare cu ea. – Nici n-a fost în stare să pună frâna când a ajuns în fața mării, astfel că mașina a intrat în apă. – Taică-său a venit și l-a scos din apă. – Dar era la servici, așa că l-a scos din apă un polițist.

De ce-ai furat, poliția zice, de ce-ai furat mașina, că taică-tu are o mașină. – Mașina lui tata a luat-o el la servici, mama nu e acasă, iar mașina asta e a unor prieteni ai mei. Care prieteni, zice polițistul, nu văd aici niciun prieten, ești singur, un copil mic. De ce te-ai apucat să conduci mașina, cine ți-a dat voie, n-ai văzut niciodată marea? – Păi tata niciodată nu mă ia la mare, nici mama. – Și asta înseamnă că tu trebuie să furi o mașină și să te duci la mare? Dacă nu veneam să te ridic, mureai.

Să nu te mai duci niciodată, și dacă te mai duci vreodată cu mașina altcuiva, sau fără părinți nici cu mașina ta nu poți să te duci, și dacă te duci a doua oară, la școala de corecție cu tine. – Du-te acasă. – Nu știu să ajung. – Atuncea de ce-ai venit? Hai că eu știu să conduc mai bine mașina ca tine. Te duc acasă și eu merg să-i dau mașina prietenului tău.

Nana a pictat două balene albe pe pânză superalbastră. Aseară ar fi discutat cu Nansi în amănunt despre reîncarnare. Întâi, copilul ar fi vrut să rămână la opt ani, apoi la 16. Azi am numit diferite părți ale corpului puncte cardinale. La dinner, aruncăm chestia cu pisica moartă și ne distrăm ca proștii.

Cu Bhose, funcționar la dept., la un proverb englez despre niciodată prea bătrân, i-am replicat, a la Parhon, că îmbătrânim începând din pântecele mamei. La care el mi-a reamintit că, adevărat, acolo Arjuna a învățat multe lucruri. Am salutat-o și pe spaniolista, fată de parlamentar, cu soțul la … Buenos Aires? Iar ea: Las Islas Malvinas, necum Falkland. Oare, urbanității democratice să i se opună o moralitate pervertită a totalitarismului? Doamne, ajută-mi să-l scriu pe Patric. Și fiul tău a fost copil.

1 mai 1982 Delhi

Bălăbănind o depresie nez, băut la miezul nopții, până la trei, cu grețuri, dimineața se mai limpezise cu lumină. Am conversat la breakfast despre niște papagali vorbind franțuzește. Și am mai făcut astrologie pe gluma corpului: gura – Lira, urechea –Orion, Back-ul – Carul Mare (Ursa), burta – Cloșca cu Pui, dinții – Rarița, țâțele – Calea Lactee.

2 mai 1982. Delhi.

Sunt finaluri de destine și este Parinior. Aseară, altfel, la Dragona cu familia, la insistența Nanei. Polonezii au lăsat-o baltă, așteptând, excitați, un diplomat de-al lor, anunțat prin surpriză. Dragona, goală. Abia un teenager din McLoud Ganj. Sora lui runs hotelul Kailash, acolo sus – îl rugăm să ne rezerve în iunie o cameră. Din nou la Dalai Lama.

3 mai 82. D.

Drum prin căldurile mamei India, pe toată Chhatra, prin Kamla până-n Jawahar și înapoi, printre schele de nuntă. Careva, în autobuz, pe scară, cu amândouă picioarele în aer. Văd lume care nu mă mai recunoaște fără barbă ori mustață. Febra atmosferei încruntă fețele pe dinăuntru.

Pe asemenea căldură nu e de pus la îndoială sinceritatea vizitatorilor. URT și Vinod. Eminescu apare vara asta în sanscrită. Cum n-am vorbi? Vom traduce mantre. Aștept răspuns de la Eliade. Vizitele de după amiază, și mai fantomatice.

4 mai 82

Punem în cârca iadului luminos al Delhi-ului vara închegarea voințelor noastre. Fantezia însăși să fie de domeniul frigului însemnând un vis de ardere care odată petrecut incinerează ființa fără gânduri? Căci de aici nu am vrea să ne fie frig – însăși amintirea blândei ierni se strecoară neconsolant – ba n-am vrea nici să nu ne mai fie cald, nimic. Să fie un extaz?

Sentimentul de ofertă către alții s-a baricadat. Și ce e creația decât o violare răcoroasă a căldurii stătute din sfârșitele ruguri de incinerare? Poate orice ai face acum, totuși, s-ar resimți de un cult mai ales realizabil în afara ta. Nana pictează realul dincolo de vârsta primelor nesomnuri.

Scrisoare din Dunedin de la Bob. Șapte coline, ca sub Roma. Să călătorești o lume până acolo, ca-n propriul suflet. Nana – Patric pleacă iarna după melci. E frig și el îi cântă melc-melc codobelc. Scoate coarnele și îngheață. Apoi tot copilul plânge. Melc nătâng, melc nătâng.

Bob spune că oile împiedică iarba a crește prea înaltă. Nana, răsfoind cu mamă-sa cartea Dunedin-ului: vreau să mergem în țara asta definitiv. Nansi: eu sunt popă bhutanez și am voie să oftez. Nana: Patric s-a dus cu vaporul pe mare. Singur. El nu știa să conducă vaporul. Îl conducea prost. Și zicea: ce dacă îl conduc prost, ba îl conduc foarte bine pentru un copil.

Un copil nu trebuie să știe să conducă nici un avion, nici un elicopter, nici un vapor, nici o barcă, nimic, nici un camion, nici o mașină, nimic, până se face mare. După ce se face mare, poate să conducă orice vrea el. Și un helicopter, și un avion și o barcă, tot. Da! Chiar dacă vrea să aibă o balenă, poate să o conducă și pe ea. Dacă balena îi zice: pleacă de-aici, el o să-i zică: nu, n-am să plec de-aici.

Când se ducea acasă, totdeauna lua o bătaie. Și când se ducea să conducă vaporul, trebuia să-l repare, pentru că el nu știa să-l conducă. Știa să-l repare, pentru că a stat un timp la taică-său la serviciu la mecanică și a învățat cum să demonteze și să monteze la loc tot, tot.

Într-o zi, o balenă a sărit în vapor. Când Patric striga „ajutor”, un rechin a apărut și s-a speriat și mai tare și a zis „ajutor! ajutor!”. A strigat așa de tare ajutor că au auzit polițistul și maică-sa (de când cu mașina). Amândoi au fugit repede s salveze. Au luat o barcă specială, să-l aducă, să-l tragă cu alt vapor, și cu un avion, pe mal.

Că tractorul nu poate să înoate. Ca avionul. Pentru că sunt niște avioane care pot să înoate și se numesc submarine. Sunt unele avioane mari care au niște chestii de-alea mari, așa – cu avioane de-alea se duc să ia vaporul din mare.

A venit maică-sa și l-a luat acasă. I-a dat o mamă de bătaie, jap, jap, jaaap. Și când se ducea să-l ia de pe mare, a venit o furtună. Maică-sa a fugit și mai tare, și mai tare, să-l ia pe Patric din mare. L-a luat acasă și i-a dat un pumn în gură și i-au sărit toți dinții. Și atunci, Patric i-a cântat un cântec:

seara când se lasă luna…

Când s-a făcut Patric mare, s-a dus la minerie, să minerească. A găsit mult aur. Și a făcut o gaură din București până în Oceanul Atlantic. Și prin gaura aia s-a dus cu vaporul până în Atlantic și s-a făcut marinar. Acum știa să conducă vaporul foarte bine, dar el a vrut o chestie. Voia să aibă pasageri și să ia bani. Avea și aur și i-ar fi dat oricui venea o piatră mică de aur.

Și într-o zi, când au aflat oamenii că se ia câte-o piatră de aur, toți au venit în vaporul ăla, de câte două-trei ori. Dar el totdeauna scotea aur din mină pentru că era și miner și marinar. Și nu i se termina aurul niciodată. Și a reușit să aibă pasageri în vaporul lui.

Eu îți mai dictez o pagină. Ai scris? Pe urmă, au venit și mai mulți pasageri, și mai mulți, și mai mulți. Și nu mai încăpeau în vapor. Și el a trebuit să lege o sută de vapoare unele de altele, ca să-i ia pe toți în Dunedin. Din Dunedin, în India. Din India, în România. Din România, în Dunedin.

Pe lumea aia era un singur vapor, acesta. Când venea el cu ei, lângă ocean, în o sută de cabane, iată o sută de delfini strigând în gura mare „salvați-ne”. Și mai tare. Unii pasageri au sărit în mare și au înotat până la mal, unii au murit. Doar căpitanul a rămas. Ceilalți, ba morți, ba leșinați, ba cât să cadă-n mare. Așa că toți strigau după ajutor.

Și unul a legat toate vapoarele și le-a dus la mal. Numele lui era Gulliver. Și Patric conducea vaporul. Nu i s-a întâmplat nimic, decât că era puțin beat. Și-n sfârșit, a ajuns la mal. A legat vaporul și s-a dus să se odihnească în cabană.

Delfinii nu erau acasă. Când au venit l-au găsit pe Patric dormind în patul lor, în casa lor. Dar era o masă mare și pusese barca pe ea. Gulliver a venit și el, cu bagaje, cu barca. S-a rupt masa. S-a rupt și patul, cu amândoi, și Patric și Gulliver. Au căzut pe jos și casa s-a dărâmat.

Delfinii s-au dus în România și și-au făcut o casă numai pentru ei. Curând s-au însurat, au făcut copii și au stat în aceeași casă. Dar și copiii lor s-au însurat tot în casa aia. Casa era o barcă mare, mai mare ca un vapor. Personae: Wolfgang-Amadeus, Jean-Jacques, Gigi-Noni, Johnathan-Ionesco, Emile-Gulliver, Dan-France.

se apropie o liniște cu păduri de iarnă de la antipod

odată scoțieni lângă biserică neaoși tunzători de oi

amurguri de burguri minarea pinguinilor

mina de aur a Nanei explozivă

nescris Patric ne al tatuajului

de ne-am aventura ca de dimineață și la amiază

în sinele descoperit dintr-o noapte tabu

înnăscutul suflet o aparență de desăvârșire bate departe de miracole cu opoziția

și nu am adormi împreunați singurătății

și mai certați de nu s-ar amesteca pierderile

cu orele parohial păcătuite și anomic

5 mai 1982 . Delhi.

Patric în Insula Pinguinilor, Nana.

La presa conflictelor, abundentă aici, abstrasă în patrie, te simți: critic (informația e părtinitoare, otrăvită împotriva celeilalte părți, deși implicațiile sunt tot atâtea contradicții); neimplicat (oricare ți-ar fi gândurile ți le știi aceleași cu ale celorlalți comunicatori baudelaire-ene,dar și respins și respingând ceea ce impresionându-te îți e numai în afară, dar în mâinile puternicilor greșelii, regalității imposibilului adevăr); înfrânt (proiectele abia înfiripate aproape ți le părăsești, ca și cum ar avea, ar putea avea vreo legătură cu evenimentele; îți revii într-o renunțare aparent de bună voie, pe filosofii fataliste; te vezi autoanihilându-te în nonsensul absolut; îți arunci etichete de a fi din partea înfrântă – religie, prohibiție, prigonire – și tot sufletul îți expiră un oftat de speranță necrezută; mesajele de puritate ori curaj, fantezie ori bunătate ți se autoamuțesc la gălăgia parcă tot dinăuntru a unor tentații convenite a fi de rușine).

O zi plină, cea de ieri, ca noaptea când plină e lună, iar apoi, următoarele, nu te mai interesează. Relațiile dintre o zi și altă zi, cât de misterioase (dacă există). Zilele noastre, o expresie de vii și morți. Ziua mea nu există. Dar eu? Fără zi, cum aș putea exista în zilele noastre? Ieri? S-a dus.

Iar azi abia știu – cum nu știusem ieri – că ieri trăiam în noroc și înfocare, cu alte conversații decât înainte și după, în altă natură a izolării și împărtășirii ei. Ascult recitalul papagalului ca și ieri, când nu-l băgam în seamă. Diminețile devreme își drege repertoriul. Nana se mai ia cu el, noi mai puțin. Nansi cu pantomima, hrana și educația. Eu cu amuzamentul sobru, de circumstanță. E singur în gangarismele lui.

Nansi s-a dus la bancă, în urma unei discuții despre numeroși wallași care-ți intră în casă. În cazul negustorului de broderii de pe lângă Calcutta – care vine să-și ia banii pentru lucrurile comandate în februarie și aduse aseară – intră în joc și nebunia femeilor după albituri pentru fiicele lor.

Eu am de gând să mă reped la biblioteci pentru Rousseau, Melville, Swift, France. Speranța pentru Patric e Nana. Jocul se extinde în timp. Zilele ei ne par singurele realități în care ne vădim. Deci sentimentul lucrului și lucrul însuși i se datorează. Că aș exploata-o, numesc și asta educație.

Oboseala de după o fantezie liberă, conștientă că-mi vine-n ajutor, numai ea îmbinând credința cu imaginația, sensurile rămânându-mi mie spre a i le păstra fie și de zestre, acea oboseală măcar o observă. Și mă poate face vinovat, pedepsindu-mă cu odihna și, astfel, acceptând-o și pentru ea. Copiii ăștia altfel nu s-ar odihni.

Am idiosincrazie pentru odihna părinților. Odihna morții n-o iau în seamă, necăzându-le în câmpul de joc. Umorul negru al copiilor e pastelat, probabil mai multă umbră intrând în surpriza la schimbări – a căzut, doamne, un pui din cuib… vai, un pui a căzut în ligheanul cu apă, azi-noapte și s-a înecat… îmi place aici, mergem și stăm doi ani, stăm toată viața, mai bine…

Dunedinul a intrat și în versiunea ei la Patric. Dictarea, față de anul trecut, și-a părăsit eroul vultur, pentru un băiat. Doar metamorfozele magice, când și când, retrimițând la inspirațiile de la șapte ani și jumătate. De-acum probabil ne hălăduim în neamul omenesc copilăresc, nestrăin nici unuia din câte pot fi imaginate.

Plinătatea zilei de ieri, un fel de balans între oase și nervi, pe vechiul pod refolosit ca din întâmplare, al, poate, cărnii, poate senzualității, poate defulării, poate carpe diem. Și totuși mai mult de la sine. Jocul de cuvinte și tentative intelectuale ne vor fi epuizat. Crezusem, fie și din goana falsă de a fi înțeleși, dacă nu iubiți.

Nana. În insula Pinguinilor se afla un băiat pe nume Patric. Acesta totdeauna se juca cu pinguinii. El și pinguinul Falkland au plecat pe insula Falkland din Dunedin. Buni prieteni, au plecat cu avionul, noaptea la patru, când mamele lor dormeau. Și când s-au trezit, părinții lor nu i-au găsit acasă.

S-au dus ei în Falkland să-i caute, dar șmecherii s-au cărat în America de Sud. Apoi s-au dus în America de Nord. Părinții nu i-au găsit nici acolo. Și așa s-au dus în toate țările. Au obosit și s-au întors în țara lor. Patric și pinguinul Falkland au venit singuri acasă, când erau bătrâni, bătrâni, bătrâni, cât pe-aci să moară.

Citim Nineteen Eighty-Four de Orwell, winstonizați în Big Brother încălecat peste Big Son (al poprului nostru). Când, vine-n vizită, Ngawang Tempa, tânărul tibetan din McLoud Ganj, care vrea să se facă învățător al copiilor tibetani. În tibetană, „frate” se spune „chocho”.

Am citit presă (anti)românească. Patric nescris, aproape mi-e frică pentru el. În biblioteca universității noastre, n-am găsit nimic din Rousseau – căutam Emile. Necum Pascal. Ion-Escu, Jean-Jack, Amadeus-Ladino, Dorly-Rima, Blue-George, Neroporus. Jane Welljane.

6. 05. 82. D.

Măreția Indiei nu stă poate nici în suta de milioane de submizeri dizolvați în dumnezeire și templu de praf. Poate nici în infinitatea naturii pe scena căreia se joacă drame eterne într-un joc de esență decorativ-muzicală și mistic-consolatoare. Poate nici în magnificarea conceptelor sanscrite odată cu cele politice. Dar în realitatea ritmului ei cosmic bătând în toate viețile încât, sosind din pământ, te prevezi deodată întorcându-te în foc, și nu al gheenei.

Ai tăi n-au decât să te plângă, ori să te fericească, așa le răspunzi și tu, după datină. Ai vrea să lași, aiurea, ca de la tine, ceva din propriul sentiment al Indiei, al timpului forjat în mantre și gesturi niciunul neritual. M-am gândit la nunta prietenului meu Chattopadyay, de la J.N.U.

7 mai 1982 D.

Real wlks. Un cooli și sacul său din josul spinării. Copiii aruncând cu pietre să doboare flori din gulmohar: mai dornici decât de mango înainte de a se coace. Africanii. Fetele. Meditația transcendentală din România Anetei Spornic. Că aș arăta ca un actor american: ecou la duelul meu cu maestrul Raja Rao – că nu m-ar fi luat în serios.

La ora prânzului e rândul giuvaergiului Mahmood. Are 26 de ani, deci, deocamdtă, o singură nevastă, fără copii, urmând, după legea islamică, să-și împlinească dreptul la încă trei. Vine din Jaipur, dar și din Cavalay Lane, la doi pași, trimis de Marek, cu două rânduri de recomandare scrise pe carnetul de afaceri al musulmanului din Rajasthan.

Nansi examinează lapis-lazuli, pe care șlefuitorul le numește „Kabul”. Fiersesem apă și pusesem în cești zahărul și cafeaua, când m-a dislocat Zarina și am venit să continui „Ameino”, povestea-film a lui Patric.

Cafelele le-a dus Zarina. Când trece Nana, îi fac scandal, că aici nu e bazar.Dacă e, eu nu fac cafele pentru turci. Și schimb calimera, nu mai vorbesc cu ele, dacă sunt nebune numai după pietre. Nansi mi-a trimis cafeaua ei prin Nana. N-am mai refuzat, ca să n-o lungesc cu acest teatru.

Furios pe plonezi că trimit bijutieri, deși femeile numai asta așteaptă. E un ritual peste tot, aici în culme. Născute pentru pietre prețioase, femeile iau în serios orice lucru de eternitate. Slăbiciuni aurite. Licăre avatare. Nu e nimic de făcut. Să-și fi tăiat polonezii craca cu mine? O să-mi treacă. Ba-mi vine-n minte și Sergiua Al-George.

Nana îi ia partea lui Nansi: pietrele educă estetic, și eu stric. Formele reținute de Nansi sunt subțiratice, sculptural-spirituale. Îi vor fi de ajutor, luminiscente. E vineri. Nor. Orice dusă e o venită.

Aud pe Ierunca eterizând pe Noica. La acesta e seriozitatea, poate un alt Nae Ionescu. Peste orice amintire a pușcăriilor și republici platoniene. Umor răsturnat, până peste tragic, în ontologia-i. Mi-a fost guru. În paradis, zicea.

8 mai 1982. D.

Spre bancă, Esaulov, cu o pălărie, ca a mea, spre care arăt, asemănându-le. La care, vai, el și-o ridică, poate înțelegându-mă a-i fi comandat. Mi-o ridic și eu, atât de târziu, atât de al doilea, și conversăm despre cărțile noastre. I se pare foarte rea recenzia la romanul lui publicată în Indian Express. C-ar fi venit din partea unui prieten a fostei lui soții.

9 mai 82 D.

Ziare de duminică. O fată musulmană de la NSD ia LSD. Mă urmărește caducitatea presei, fie și adevărate, pentru a nu mai vorbi de cea ucisă de decenii la noi. „Ameino”, schimbat pe „Moksha” și Patric, în curs de abandonare, pentru un nume gen Rob.

a-mi interzice ura pe cât îmi e interzisă iubirea

mort pe cât toată viața am fost purtat în agonie

întoarceri pe alte părți ale nonsensului înnăscut

paralizat de noroc fără minte de minte fără noroc

de mult nu mai e nimic de imitat în materie de mers

se supără orbii de mai răul clarvăzătorilor de tot

am aflat că influență înseamnă îndeobște guturai

genial se cheamă un personaj bine dispus

trecerea timpului îmi va fi eseu exotica naștere

moarte fără generație nici durere nici suspin mă uit

spre golul cuvintelor ce-au împins mintea în sine

10 mai 82 D.

Peter H. scrie din Florida, unde se tratează de hepatită încasată aici. Ted, neîncurajator pentru Columbia. Michiganul e pe butuci. O imagine hepatică pentru academicieni. Vine rândul regizoilor. Tocmai trebuie să vină Nana. Ea și-a învins hepatita și poate toate celelalte.

13 mai 82 D.

Comuniunea Românească a lui Gicu Alexe publică, integral, paper-ul meu de la Aurangabad. Aseară, Nana: „Eminescu a murit”. „Da, când era ca mine, dar el n-avea nevastă și copil”. Dar spunându-i o biografie, a trebuit să ajung repede la Veronica. Ea ne-a ținut o prelegere despre Maria Tereza.

15. 05. 82. D.

Vinod a fost la seara Pritam, oferindu-i Ardhanarisvara mea. Se vrea distributor, excitat de 50%. „Poetry” din Londra are un exemplar cu explicații. Bushan a apreciat versiunea sanscrită.

18. 05. 81. D.

A. P. Sirivastava, directorul Bibliotecii Universității Delhi, îi scrie lui O.P. Trikha, directorul Bibliotecii Congresului American, de aici: My Dear OP, / Dr. Anca is a visiting lecturer of Romanian language in our University. He is also an indologist. He has written a book of Poems by name ARDHNARISVARA. He has published it himself. We have purchased two copies of this book for our University Library. / May be the Library of Congress be interested in acquiring necessary number of copies of this book. I am enclosing a copy of table of contents and requesting Dr. Anca to meet you. / With regards. / Yours sincerely / APS.

Am întâlnit-o, la el, și pe Dr. Rupmany, sanscritolog, decăniță la Noncollegiati, care mă știa de sanscritolog. Era și Marek. Plus o bibliotecară plăcut bâlbâită. Ceai.