Camelia Cristea: Timpul prea grăbit…
Timpul prea grăbit…
Lasă-mă să stau lângă tâmpla ta
Văd în zare paşii grei de vreme rea,
Eu mai ţes speranţe cu fir de lumină
Să alung furtuna, care vrea să vină…
Lasă-mă să plâng apa din izvoare,
Funza Toamnei mele galbenă mă doare
Verdele din iarbă s-a grăbit să plece
Şi-a rămas tăcerea, singură şi rece.
Umerii nădejdii îi simt gârboviţi
Cu dureri nespuse au tot fost loviţi,
Mâna unui înger îi îndreaptă iar,
Toate-s cu folos, nimic în zadar!
Lasă-mă să fiu ultimul cocor
Să duc peste timp dorul călător,
Aripa ce-i frântă să cunoască zborul
Să nu-i fie teamă când e negru norul.
Lasă-mă să cânt şi acest refren,
Vara a plecat cu ultimul tren,
Gara nostră mică e ‘mbrăcată-n frunze,
Șinele se-ascund în galbene pânze.
Ochiul de fereastră adună imagini
Scriu cu nostalgie toamnele în pagini,
Timpul prea grăbit s-a pornit să cearnă
Pregăteşte calea pentru înc-o iarnă!
Camelia CRISTEA
