Cuvânt și iubire

De foarte mult timp mă gândesc să scriu câteva rânduri despre Adrian Dinu Rachieru, omul care, cu o generozitate rar întâlnită în zilele noastre, s-a aplecat, în dubla sa postură de sociolog al culturii și critic literar, asupra creației scriitorilor contemporani, din țară sau de dincolo de granițele ei actuale, publicând, într-un ritm amețitor, zeci de articole, studii, volume, fără a aștepta laude, premii, recompense, ci pur și simplu din interes față de opera acestora, dublat de un sentiment de prietenie literară sinceră – și acesta rara avis azi în zgomotoasa și orgolioasa noastră societate literară. În plus, și-a cosacrat ani buni abordării dintr-o inedită perspectivă – sociologico-axiologică constructivă – recuperării critice a scriitorilor clasici, interbelici, moderni și postmoderni, consacrându-le volume de referință, cât și cercetării fenomenului cultural și literar în general.
Acum, când profesorul universitar, criticul literar, romancierul și eseitul Adrian Dinu Rachieru împlinește un rotund al vârstei, cred că e un moment propice pentru noi toți cei despre care a scris, care ne-am adunat sub cupola Ideii de unitate națională și prețuire a valorilor românești, evident în context european, de a-i întoarce gestul de prețuire, pe care, din varii motive, nu l-am făcut până acum în scris. L-am cunoscut în 1998 – deși îl știam din Orizontul lecturii , cartea sa de debut editorial, spectaculoasă, pe care o parcursesem la vremea ei cu profund interes – la Uzdin, la Festivalul de poezie organizat de inimosul poet Vasile Barbu, iar de atunci drumurile noastre culturale s-au inersectat deseori, acum având déjà o istorie culturală comună în spate. Iar în această istorie culturală se înscriu toți minunații scriitori români din Serbia, din Basarabia, Nordul Bucovinei, mulți dintre cei din țară, universitari, academicieni, critici și istorici literari, oameni de cultură, fețe bisericești luminate, jurnaliști, artiști, editori, traducători. Vremuri am spune pline de romantism, mustind de idei și fapte culturale, de efervescență creatoare. Saloanele de Carte de la Iași, Chișinău și Cernăuți, festivalurile de poezie, sesiunile Academiei Române, Filiala Iași, ale Academiei de Științe a Republicii Moldova, Zilele ,,Convorbirilor Literare”, ,,Sărbătoarea Poeziei”, de la Iași, Colocviile revistei ,,Lumina” de la Panciova etc, etc. sunt doar câteva dintre momentele admirabile petrecute în acest foarte larg cerc de prieteni, de scriitori implicați activ și cu entuziasm în viața culturală.
Bucovinean de origine, stabilit la Timișoara, nici nu se putea să fie altfel decât având conștiința unei misiuni pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit. Și anume, de a face cunoscută, în primul rând, creația literară a scriitorilor români care nu au privilegiul de a locui în interiorul patriei istorice, și care au fost – și sunt încă din păcate – marginalizați de critica literară din România, de a intra în polemică și a aduce argumente serioase, temeinic documentate și riguros redate, atunci când un mare scriitor român a fost supus malaxorului orb al revizuirilor celor autointitulați ,,elitiști”.
Figură academică sobră, calm și echilibrat, riguros și deschis dialogului, cu un profund și sincer sentiment patriotic dublat de frenezia de a fi acolo pe baricadele culturii cu arcul gata întins, cu lecturi proaspete și abilitate de a pătrunde în adâncimea lucrurilor, de a emite judecăți axiologice clare, de a realiza analize pertinente, incursiuni teoretice, de a lansa și impune idei provocatoare, el a fost și continuă să fie un ferment al vieții culturale, un susținător al ,,coexistenței valorilor”, prezența sa, cuvintele rostite în multele deplasări prin țară și provinciile istorice românești, în zonele transfrontaliere, adăugând la prestigiul câștigat cu trudă în acest sfert de secol postdecembrist. Căci Adrian Dinu Racheru este o voce autorizată, unul dintre cei mai competenți, mai buni cunoscători din țară ai fenomenului literar și cultural, ai realităţilor istorice și social-politice din spațiile de românitate amintite, având avantajul cunoașterii lor acasă.
Consecvent și meticulos, și-a impus un program de cercetare strict, de unde și uimitoarea ritmicitate în editare. Discursul său critic, remarcabil prin modernitate, aduce ca noutate perspectiva pozitivistă a abordării/ clarificării unor problematici spinoase, o viziune unitară asupra fenomenului literar, pertinența analizelor, a opiniilor critice răspicat formulate și argumentate temeinic (și prin apelul la păreri cosacrate în domeniu), echilibrul și maturitatea, limpeditatea judecăților de valoare, limbajul artistic presărat de inovații lingvistice, cuvinte și sintagme unice create. Stilul preponderant eseistic, dezinvolt, dezinhibat, subtil, cu largi și elegante volute desfășurate pe mai multe paliere, nuanțat academic sau polemic alert, excelând printr-un verbiaj de ,,un extraordinar magnetism” , poartă amprenta modernității și originalității, fiind inconfundabil.
Mergând pe ideea susținută de Eugen Coşeriu, și anume că poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii, el se oprește, de preferință, asupra liricii. Masivele antologii Poeţi din Bucovina: selecţie, studiu introductiv şi profiluri critice” (1996); Poeţi din Basarabia. Un veac de poezie românească sunt două lucrări de proporții temerare, foarte necesare și importante, în fapt istorii critice, la care autorul a depus o muncă asiduă de peste două decenii. Prima, ,,o panoramă vastă a poeziei române din Bucovina şi sentimentul certitudinii că ea există” – cum apreciază acad. Mihai Cimpoi . A doua, o carte de aproape 700 de pagini, o radiografiere a fenomenului literar și cultural din Basarabia, reflectând ,,drumul cunoașterii de adâncime a unei bune părți a liricii scrise românește dincolo de Prut, în ultima sută de ani.”- în opinia prof. univ. dr. Dan Mănucă . Așa cum mărturisește în Argument, a trudit la aceste antologice volume având sentimentul acut al nedreptății făcute spațiilor literare mai sus menționate, de către unii criticii importanți sau mai puțin importanți din țară, care le tratează ca rudă săracă, marginalizându-le, neincluzându-le în ierarhii axiologice. Dorința mărturisită a fost aceea de a le oferiri o șansă pentru o receptare justă de către lectorul din țară, atenuând astfel o parte din neajunsurile reintegrării lor firești în literatura generală română, în condițiile derutei axiologice postdecembriste. ,,Cultura românească autentică a continuat să se dezvolte, impulsul şi pavăza acesteia fiind stindardul eminescian, sub care a rezistat tentativelor agresive de scindare prin promovarea, în primul rând, a tezei aberante a existenţei a două limbi distincte, limba română şi „limba moldovenească” – susține argumentat autorul. Radiografierea unui perioade foarte largi de poezie pune în lumină adevărul admirabil că „literatura basarabeană nu e un obiect friabil” și că „scriitorii din acel spaţiu s-au bătut pentru limbă şi neam şi se bat pentru un spaţiu cultural comun.”Analiza lucidă, cu armele eseitului în general, profilurile critice realizate, modernitatea abordării în ,,serii decenale”, distincția între cultural și literar, între scrierile valoroase și producțiile realist-socialiste, trimiterile comparatiste, obiectivitatea aprecierilor critice, vastitatea informațiilor fac din aceste două volume lucrări de referință în domeniu.
Preocupat de tematica a ceea ce s-a numit ,,recuperarea critică”, el dedică (după 1990) volume incitante lui Liviu Rebreanu, Sorin Titel, Marin Preda, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu , Ion Creangă, ineditul abordării acestora constând tocmai în pespectiva sociologică vie, actuală, neosificată, foarte modernă a cercetării literare întreprinse, în tonul polemic, uneori jovial, alteori ironic, grav, foarte accesibil lecturii, în documentația exhaustivă și argumentația solidă, în trimiterile culturale, critice, amețitoare, mozaicale. „Impresionant câtă informaţie utilă vehiculează şi câtă viaţă conţine această recentă carte despre Liviu Rebreanu!”- apreciază Teodor Tanco .
Cele cinci cărți consacrate poetului național vorbesc déjà de o preocupare serioasă în direcția receptării critice a vieţii şi operei lui, autorul înscriindu-se prin aceasta în rândul reputaților cercetători şi exegeţi din ultimul sfert de veac, unul din volume apărând chiar în renumita și longeviva (din fericire!) colecție ,,Eminesciana”. ,,Avem obligaţia de a ajunge la Eminescu eliberat din clişee”, care „creşte din el însuşi” este mesajul pe care-l transmite, referindu-se la receptarea eminesciană azi în condițiile unor atacuri reluate la adresa mitului nostru național.
Volumul dedicat marelui povestitor se dorește a fi ,,o sinteză critică”, o replică la prejudecățile, aprecierile închistate gen ,,Despre Creangă totul s-a spus, lucruri absolute noi nu mai sunt cu putință”(Nicolae Manolescu), argumentând că nu este ,,un subiect epuizat”. El ne propune relectura operei crengiene prin grilă filozofică, mai puțin observată până acum.
Din aceeași dorință de recuperare culturală a unor scriitori cu notorietate unanim acceptată de critica literară serioasă, unii clasicizați, umbriți însă după 1990 și reevaluați, suspectaţi de „integrare ideologică”, publică volumul 13 prozatori de ieri (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Sorin Titel şi Alexandru Ivasiuc), care este o invitație la o recitire prin alte grile, obiective, la o receptare corectă a acestora. „O astfel de investigaţie (…) va evidenţia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile şi umilinţele, eforturile de a proteja autonomia esteticului, jocurile duplicitare, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura şi, negreşit, rezistenţa axiologică, demonstrând că segmentul postbelic, în pofida condiţiilor vitrege, impunând servilismul ideologic şi alinierea, nu a fost un deşert cultural!”- menționează criticul în Argument. Volumul face parte dintr-un proiect foarte ambițios, anunțat de autor: o voluminoasă lucrare intitulată Istoria politică a literaturii române postbelice.
Tot în acest ambițios proiect intră și recentul volum, Generaţia orfelină , care readuce în prim plan ,,profiluri sintetizatoare” ale unei generații de iluștri scriitori , azi „aproape ocultată”(Al. Cistelecan). Este așa numita ,,generație Labiș”, afirmată într-o perioadă de interdicţii (cu lecturi clandestine, scriitori interziși, opere epurate), devenită ,,o generaţie aurorală”, generația care a reînnodat firul cu perioada interbelică, cu tradiția, opunând ,,proletcultismului” devastator exprimarea estetică, o nouă matrice stilistică, care a avut un rol fundamental în asigurarea continuității. Apelând la opinii critice statuate, bazându-se pe propriile acumulări și pe unitatea viziunii sale de ansamblu, el reevaluează, retextualizează cu luciditate și dorința de restaurare a adevărului istoric, argumentând că perioada postbelică nu a fost un ,,deşert cultural”(Mircea Cărtărescu), nu a fost ilustrată de scriitori „expiraţi”. „Nu e vorba de un război cu estetismul, reamintind fantoma lui Gherea, ci de reevaluări pe temei estetic, la mai multe mîini, folosind achiziţiile criticii literare; şi, fireşte, de recontextualizări (interogînd epoca), ţinînd cont, însă, de fluctuaţiile recepţiei şi de capricioasa meteorologie politică” – își motivează autorul demersul critic în ,,Cuvînt prevenitor”.
Interesat de fenomenele care marchează cultura română, el abordează chestiuni de teorie literară foarte actuale, concentrându-și efortul pe tematica modernismului şi a postmodernismului. Volumul Postmodernism şi elitism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor în context postdecembrist (1999) – teza de doctorat . – este o lucrare temerară, densă în informații, cuceritoare ca scriitură, ici-colo cu o fină ironie, o hermeneutică ce vizează un adevărat fenomen culturalo-literar (și nu numai) instalat în spațiul larg euro-atlantic printr-un mozaic exegetic foarte dinamic, susținut și cultivat asiduu, cu emfază și vanități, în țară. Motivația demersului său eseistic este de a ,,risipi ceaţa terminologică” din domeniul respectiv, subliniind „confuzia care bântuie sfera modernului, invadată de luxurianta vegetaţie a aproximărilor” ce pornește ,,de la eseistica veselă şi lipsa de rigoare a multor comentatori”. Privindu-l ca pe „o recapitulare recuperatorie” a modernismului, el susține, printr-o largă paletă de abordări sociologice și o iscusită logistică, că noțiunea de ,,postmodernism nu rezonează cu aceea de postmo¬dernitate”, concluzionând că este un ,,concept nebulos”, ce ,,întreţine ambiguitatea căzând într-un gol istoric”, momentul desprinderii de modernism și trecerii spre postmodernism fiind demitizarea.
Cultivă cu aceeași vervă eseul politic (volumele: Cele două Românii 1993; Bătălia pentru Basarabia, 2000, 2002), dar mai ales eseul cultural (Vocația sintezei. Eseu asupra spiritualității românești, 1985; Elitism și postmodernism, 1999, 2000; Literatură și ideologie, 2013). O parte din aceste cărți sunt gândite de autor a fi incluse în temerarul proiect enunțat – Istoria politică a literaturii române postbelice -, o primă lucrare de acest fel din spațiul cultural românesc.
Ochiul sociologului nu lasă neobservate și interpretate fenomene ale societății contemporane globale ce țin de mutațiile fundamentale produse sub impactul informatizării. Volumele Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară (2008) vorbesc despre această revoluționare din spațiul comunicațional, despre coexistența celor două lumi în care trăim, în condițiile create de fenomenul globalizării economice, socio-culturale şi politice. Cele zece eseuri din McLumea şi Cultura Publicitară abordează psihosociologia publicităţii, vizând „fierberea culturală”, destinul literaturii, autorul insistând asupra pericolului ce-l reprezintă ,,alungarea de către TV a spiritului critic şi a celui reflexiv”, consumismul – „nevroză a secolului”, maşina mediatică. El aduce în discuție idei foarte interesante și inedite, susținând că în condițiile ,,proliferării haotice a comunicării mediate, noi purtăm o dublă identitate, codul cultural fiind, cum observa cândva E. Morin, echivalentul sociologic al codului genetic”.
Surpriza vine odată cu publicarea romanului Vina(2002), primul din trilogia romanescă anunțată intitulată sugestiv Legea conservării scaunului, urmat la scurt timp de un al doilea volum –Frica (2004), ultimul, în pregătire, purtând titlul Revoluția S.R.L. O scriitură modernă, scrisă cu nerv, uneori în registru ludic dar cu un dramatism nu greu de deslușit în subteran, cu apelul la tehnici transgresive, primul volum abordând perioada celui de-al Doilea Război Mondial, al doilea, anii dictaturii ceaușiste, lumea reală a Bucureștiului. ,, Am vrut să ofer un document onest despre o epocă tulbure (…); o radiografie a patologiei puterii, ante şi postdecembriste. Sper să câştig acest pariu romanesc”- a mărturisit autorul. În jurul eroului principal, Alex, ce-și deapănă firul reflecțiilor filozofice, prind viață celelalte personaje, personaje-idei. „Locuind în ficţiunea mea, sunt un mediator. Mă transfer în altă viaţă”- este una din reflecțiile acestuia. „Adevărul e neverosimil”, „adevărul e primejdie”, „adevărurile se învechesc, nu toate rămân adevăruri”, „Asta-i istoria: cimitirul fostelor adevăruri. O colecţie de fapte. Şi-apoi fiecare cu adevărul lui”4 – sunt câteva dintre enunțurile aforistice , concluzii la care ajunge eroul epic.
La aceste serii de cărți editate se adaugă volume de publicistică sportivă – Biblioteca din iarbă (2002), Viaţă de microbist (2004), Mutumania (2005), Cei doi Hagi (2007) – ce pun în evidență o neașteptată latură a personalității universitarului timișorean.
Om de largă respirație culturală, imun la la verdictele venite dinspre ,,feudele” literare, Adrian Dinu Rachieru a edificat o viziune proprie, modernă și actuală, asupra fenomenului cultural și literar general românesc, asupra societății contemporane în contextul globalizării, al ,,seismelor” posttotalitate, proiectele sale ambițioase, larga paletă de cărți ilustrând o mare prețuire pentru înaintași și moștenirea lăsată posterității, pentru cultura și istoria acestui neam, o responsabilitate asumată față de generațiile de azi. Cultura și literatura română, care curge ca apele râului de munte dând la o parte balastul spre a-și păstra unedele limpezi, cristaline, are nevoie de asemenea temerari făptuitori.

Prof. dr. Catinca Agache

http://jurnalulbucurestiului.ro/