Valeriu Dulgheru: Despre Istoria Neamului doar pietrele vorbesc (1)
“Înscrisele cuvinte în pietrele de aici / Niciun puhoi prădalnic trecut în goană/ nici fulgerul, nici timpul nu le-au putut distruge”
(Martin Opitz. Zlatna – cumpăna dorului)
Istoria unui neam este reconstituită, de obicei, în baza diverselor documente scrise de istoricii timpurilor. Nu putem spune acelaşi lucru despre Istoria Neamului nostru. Având o istorie multimilenară, cum nu au multe alte popoare, suntem nevoiţi s-o strângem „din cioburi”. Din varii cauze foarte puţine documente scrise despre istoria Neamului s-au păstrat. Şi asta în pofida faptului că mai mulţi savanţi străini au demonstrat că primul scris din lume a apărut în spaţiul carpato-balcano-pontic, spaţiul vital al strămoşilor noştri. Cunoscutele tăbliţe de la Tărtăria cu primele semne cuneiforme datează cu 2000 de ani înaintea celor din Sumer. „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe” declară Marco Merlini, arheolog italian referitor la plăcuţele de la Tărtăria. „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv, a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei” scrie sumerologul rus A. Kifisim. Se spune că dacii nu au dezvoltat un limbaj scris şi nu aveau alfabet, dar, oarecum paradoxal, aveau unul dintre cele mai evoluate calendare din Europa acelor vremuri. Explicaţia acestui paradox nu a fost găsită în niciuna dintre puţinele lucrări despre daci.
Despre strămoşii noştri traci se vorbeşte că s-ar fi răspândit pe un teritoriu imens de la Marea Mediterană până la Marea Baltică, însă despre ei vorbesc foarte puţine documente scrise. Una din puţinele surse scrise despre stră-strămoşii noştri traci a fost Eneida (autor: Vergiliu), care vorbeşte despre conducătorul tracilor, care după căderea Troiei şi-a îmbarcat consângenii rămaşi în viaţă pe 40 de corăbii şi ia condus spre apus până la peninsula Apenină, unde împreună cu etruscii, sabinii au format poporul latin. De fapt tracii erau deja latini fiind urmaşii pelasgilor care au fondat limba latină. Aceasta a fost una din puţinele lucrări cunoscute. Mai este o lucrare recent descoperită cu titlul „Tratatul Rochonzi” cu o vechime de peste 1000 de ani, care vorbeşte despre prezenţa masivă a dacilor în Transilvania şi Panonia la momentul apariţiei ungurilor, lucru contestat de falsul istoric ungur D. Darrel. Cum atunci se explică faptul că în sec. 15-16 în Transilvania 70% din populaţie erau români? Acest lucru îl confirmă şi cunoscutul scriitor şi istoric Gheorghe Şincai.
Cato cel Bătrîn (234-149 î.Hr.) scrie în lucrarea „Origines”, din care s-au păstrat numai câteva rânduri, despre neamul get că ,,aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei căci ei cântau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise și acompaniați la fluier, așa ceva s-a înfăptuit de romani la multă vreme după ei”. Filozoful grec Platon (427-347 î.Hr.) în lucrarea „Axiochos” a pus în gura lui Socrate o poveste despre nişte table triunghiulare de aramă aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis şi Hekaerge, cu un conţinut religios, adică scrierea a fost adusă la greci din nordul Istrului prin secolele XVI-VIII î.Hr. acolo unde locuiau hiperboreenii sau mai târziu neamul geților cum au fost numiți băștinașii de către aceeași vechi greci și nu a fost preluată de la ,,semiții fenicieni”.
Sunt foarte importante aceste documente însă prea puţine pentru a reconstitui Istoria neamului. De ce sunt atât de puţine documente scrise? Care ar fi cauzele acestui „gol în istorie”? Sunt posibile mai multe cauze, printre care pot fi evidenţiate:
– Perioada răspândirii scrisului pe suport de hârtie coincide aproximativ cu interminabilele invazii din est de peste 1000 de ani care, pe de o parte, au condus la distrugerea şi dispariţia puţinelor documente scrise, iar pe de altă parte au frânat apariţia noilor documente scrise. Acest fapt le-au permis unor reprezentanţi ai unor popoare apărute în acest spaţiu mult mai târziu (slavii prin sec. V, bulgarii – VII-VIII, ungurii – IX-X) să declare (de ex. istoricul de provenienţă ungur D. Darrel) că la momentul apariţiei lor (a celor 12 triburi!) acest spaţiu era virgin, gol. De parcă strămoşii noştri, traci, apoi daci au dispărut la acel moment, s-au evaporat. Nonsens. Despre această lungă perioadă de interminabile invazii din est M. Opitz scrie: „…Cu biciul nici Atila cu hoardele-i de sciţi. / Nu poate frânge Neamul nepieritoarei ginţi/…Iar slavii să-nconjoară ca marea într-un cleşte”. Cu toate acestea acest neam nu a putut fi învins, limba latină neputând fi mistuită în interminabilele flăcări. „Şi totuşi limba voastră prin timp a străbătut/ E dulce cum e miere şi-mi place s-o ascult./ Prin ce miracol însă şi cum a biruit. / Aevea limba voastră, pe drept rămân uimit”;
– Graţie legăturilor strânse cu Egiptul din cele mai vechi timpuri (drept dovadă este că conform unor istorici o mare parte a aurului din Egipt era de origine tracă!) în biblioteca din Alexandria se acumulase mai multe documente despre traci – daci, care însă au dispărut după ce romanii au ars biblioteca;
– După căderea Constantinopolului o bună parte din documentele acumulate, în special, după marea scismă a bisericii, au fost distruse, împreună cu ele fiind distruse şi documentele despre traci – daci;
– Unele dintre puţinele surse scrise despre strămoşii noştri au dispărut în mod misterios. Cum au fost pierdute sau au dispărut cărţi importante despre istoria daco-geţilor. Un exemplu este o carte intitulată „Getica”, scrisă de Dion din Prusa, un mare istoric grec care a trăit în secolul I şi s-a ocupat în mare parte de istoria Imperiului Roman;
– Însuşi împăratul Traian, după cele două războaie duse împotriva lui Decebal, ar fi scris o lucrare despre poporul dac, întitulată „Dacica” sau „De Bello Dacico” (Despre Războiul Dacic), arată unele mărturii.
Revenind la cărţile dispărute, sunt demne de prezentat alte două exemple. Mai întâi, lucrarea „Getica” scrisă de medicul personal al lui Traian, care a călătorit împreună cu împăratul roman inclusiv în campania din Dacia. Doar câteva fragmente au fost păstrate, într-un lexicon din secolul al X-lea. Ultimul exemplu este pierderea, în întregime, a cărţii a XIII-a din „Istoria Romei” a lui Appianus, unul dintre cei mai importanţi istorici ai secolului al II-lea. Este tocmai cartea care se referă la luptele cu dacii. Lucrarea lui Martin Opitz „Dacica” a ars pe rug împreună cu autorul ei mort de ciumă într-un oraş din Polonia. Dar câte alte importante artefacte au dispărut fără urmă din rea voinţă a cotropitorilor. De exemplu, în a. 1803 din tezaurul găsit 1000 monede de aur Coson şi Lisimaches au ajuns la monetăria din Fejervar (Alba Iulia) unde a fost topită întreaga cantitate.
Dacă această cale de reconstituire a Istoriei Neamului este serios compromisă din lipsa documentelor scrise atunci trebuie folosite alte căi – a o strânge din cioburi cum scrie Gr. Vieru „Istoria noastră este strânsă din cioburi!”. Se poate face la direct şi figurat. Din cioburile ceramicii Cucuteni, Boian, Gumelniţa, Vinca, Petreni au fost reconstituite parţial aceste minunate culturi. Muzeul din Cucuteni este plin de cioburi de ceramica, iar Muzeul Istoriei din Iaşi – de diverse vase, figurine reconstituite din aceste cioburi. O altă formă de reconstituire a istoriei unui neam sunt inscripţiile săpate în pietrele de mormânt, în pietrele zidurilor cetăţilor vechi. Astfel de pietre sunt găsite atât pe imensul teritoriu, pe care au trăit strămoşii traci şi daci, dar şi pe teritorii străine, unde au fost duşi, de ex. pe insulele britanice, unde legiunile romane au fost completate cu soldaţi traci şi daci. Un interes deosebit reprezintă o serie de inscripţii în piatră descoperite în Zidul lui Hadrian, pe pietre de mormânt şi zidurile forturilor Birdoswald, Vindolanda ş.a. Din zecile fragmente de piatră descoperim că în unele momente istorice, prezenţa cohortelor dacice era importantă. Analiza vestigiilor arată că din cele 20 de cohorte enumerate în documentul AE 1997.1779a, care se aflau în Britania sub comanda lui Trebius Germanus, 4 din ele (Cohors Primae Aelia Dacorum milliaria; Cohors Secundae Pannoniorum; Cohors Secundae Dalmatarum; Cohors Septimae Thracum) erau dacice, chiar dacă numai una din ele era numită Dacică.
O a treia formă ar fi studiul atent al obiectelor din aur traco-dacice. Ele ar fi un izvor nesecat pentru cei care doresc reconstituirea Istoriei Neamului. „După părerea mea, sunteţi singura ţară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur. Aveţi peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră şi numai cine nu vrea nu o priveşte la adevărata ei valoare…Civilizaţia dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în țara dumneavoastră… Este regretabil ca voi, romanii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisa in aur, așa cum ați fi meritat. Voi, poporul roman, puteți să vă mândriți cu originea voastră şi să vă considerați cel puțin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrâna Europă” declară Barbara Lippitz, cel mai mare expert în aur din Europa.
Lucruri anapoda se întâmplă la noi. Se luptă străinii să demonstreze lumii întregi cine sunt strămoșii noștri, care este istoria adevărată a Neamului, iar istoricilor noștri parcă le-ar fi rușine de acest tezaur. Vine neamțul Hubert Şmidt şi descoperă pentru cultura europeană civilizaţia Cucuteni! Marija Gimbutas, profesor la Universitatea California din Los Angeles, declară şi ea: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”. William Schiller, arheolog american spune că „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”. John Mandis: „România e vatra a ceea ce numim Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500-3500 î.Hr.… cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”. Iar istoricul francez Jules Michelet ne îndemna, încă în anul 1859, să „Nu invidiați vechile popoare, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât veți săpa mai adânc, cu atât veți vedea țâșnind viată!”.
Şi marele Eminescu spunea cu încredere că „Va veni ziua când şi pietrele vor vorbi adevărul, în care CARTEA faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înțelesul”. Aceasta vine în completare a ceea ce a zis evanghelistul Marcu (4:22): „Căci nu este nimic ascuns care să nu fie descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină”.
Este absolut clar că a venit timpul când şi pietrele vorbesc adevărul. Numai cine nu are urechi de auzit şi ochi de văzut nu simt acest lucru. Acest lucru îl spune şi clasicul şi cunoscutul specialist american în reconstituirea culturilor Paul Mac Kendrick (1975) în lucrarea sa „Dacian stones speak (Pietrele dacilor vorbesc”. Un studiu extrem de important al pietrelor descoperite l-a făcut poetul şi istoricul german Martin Opitz (1597-1639). A fost primul străin care a scris atât de frumos despre strămoșii noștri, despre români. „Eu peste tot pe unde din drum mai poposesc / Despre strămoșii voştri şi pietrele vorbesc…Numele voastre scumpe ce zac pe lespezi reci / Drept pildă să rămâneți urmaşilor pe veci”. Aceste pietre cu litere şi poezie spune A.D. Xenopol „dovedesc ştiinţa de carte ce era obișnuită în Dacia”. Să săpăm cât mai adânc pentru a scoate la suprafaţă adevărul.
Valeriu Dulgheru
