Ion Roșioru: Prefaţă sau actul de naştere a unui nou exeget buzoian
Orice conducător de cenaclu oficiază implicit şi un ritual critic cu predilecţie de întâmpinare. Este şi cazul lui Teo Cabel, mentorul cenaclului literar AntePortas din Buzău. Tânărul literat îşi adună într-un volum exegetic o parte din cronicile pe care i le-au prilejuit o serie de scriitori de dincoace şi de dincolo de Prut.
Cartea sa, Prezențe în Agora literară, se deschide cu impresiile declanşate de volumul de dialoguri cu 6o de confraţi care s-au întreţinut colocvial şi civilitar cu Culiţă Ioan Uşurelu, Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri, o carte despre orgolii autoriale, caracter, implicarea în Agora (nu neapărat politică), afirmarea şi impunerea unor valori spirituale perene, conflictele între generaţii literare, circulaţia cărţilor în zilele noastre tot mai precare ş.a.m.d.
Pe Dan Manciulea, autor al cărţii de proze scurte, Mici apocalipse de adormit omenirea, îl aşază, din punctul de vedere al limbii artistice folosite, în sillage-ul lui P.Ispirescu, Slavici, Galaction şi Agârbiceanu. Teo Cabel excelează în analizele pe text unde uzitează de inserarea unor citate judicios alese aşa încât cititorului căruia nu-i va cădea în mână cartea comentată să-i fie înlesnită familiarizarea cu stilul şi cu tematica operei (cărţii) celui comentat. De acest tratament adecvat şi binevenit se bucură nuvelele Căluşarii şi Norocel unde exegetul abordează en maître împletirea elementelor realiste cu cele fantastice. Procedeul se întâlneşte şi-n prezentarea a două romane scrise de Dumitru Dănăilă: Robul zarului şi În căutarea paradisului pierdut, „carte mai groasă decât pare”. Cronicarul-eseist e cu predilecţie preocupat de intruziunea politicului şi ideologicului agresiv în existenţa oamenilor îngenuncheaţi de vremuri şi sub vremuri. Din această perspectivă e abordat (bildungs)romanul profesorului râmnicean Traian Gh.Cristea, Iubire fără sfârşit, carte în care e adusă în prim plan figura mamei, excelând prin credinţă şi spirit de sacrificiu. În această mamă cu nume de sfântă (o chema Ecaterina), copilul găseşte „harul febrei sale de a cunoaşte”. Prozatorul cu acerb nerv memorialistic e plasat în decindea marilor noştri clasici Creangă şi Slavici, primul cu portretul inubliabil al Smarandei din Humuleşti, cel de al doilea cu a sa dârză şi neobosită Mara din romanul omonim. Problema rezistenţei prin cultură în anii comunismului feroce care promova cu neruşinare delatorul de profesie e reliefată cu prilejul recenzării cărţii în cheie pamfletară a lui Marin Ifrim: Cartelul metaforelor, carte de la care acelaşi neobosit spirit catalizator al literaturii buzoiene şi al ecourilor acesteia în ţară, ca şi în afară ţării, va fi împrumutat anul trecut unei reviste literare şi de cultură, care apare în oraşul de la Curbura Carpaţilor.
Criticul îşi începe cronicile prin aserţiuni de ordin teoretic şi nu uită niciodată că şi el e poet. Iată, de pildă cum demarează recenzia pe care i-o ocazionează Pareidolia lui Laurenţiu Belizan, unul dintre cei mai dotaţi şi mai profunzi poeţi ai generaţiei tinere:
„Volumul lui Laurențiu Belizan Pareidolia se deschide, ca o poartă, într-un univers în care nu știi ce îți este solicitat mai mult: sufletul sau rațiunea? Îți dă impresia de stampă, de fluviu pe care îl vezi din depărtare, ca pe un șarpe uriaș adormit. Abia apropiindu-te ceea ce credeai că este domol, te trezește într-un asurzitor și puternic debit de sensuri, de imagini. „Timpul lichefiat” (viața îndirect) îți dă senzația că nu mai curge, ci te ține la suprafață, să ai libertatea de a aprecia, și a face diferența, între starea din vâltoare şi ceea ce este pe maluri, ori forfotește în aer și ceea ce simți tu ca cititor.
Realitatea, prin ochii poetului, devine frustrantă: trăirile, acumulările, sentimentele contradictorii, neliniștea, nemulțumirea conștiinței limitei umanului sunt echilibrate, sau așa se intenționează, în balanța viziunii cu valorile perene, devenite comori ale existenței, rădăcini, de unde se extrag proaspete decocturi energizante: copilăria, dragostea, speranța”.
Laurenţiu Belizan e fascinat, ca şi Nichita Stănescu, de Orient, „de măreaţa şi nebuloasa Indie”, ca şi de „delicata şi marţiala Japonie”. Evadarea, în sillage parnasian, merge mână-n mână, la extrem de ingeniosul poet, cu dragostea, temă perenă şi cum nu se poate mai generoasă în textul lumii dintotdeauna.
Critica de tip genetic pare să-l fascineze pe neobositul exeget atunci când deapănă povestea venirii pe lume a cărţii Săptămâna de sare a lui Marin Ifrim, poet care, pe urmele unor Mallarmé, Paul Valéry sau Ion Barbu, a adaptat, preţ de trei lustri, aşa-zisa estetică a tăcerii. De curând, se pare că glonţul poemului a şuierat din nou pe la urechea poetului. Dovada: volumul Blocat în lift spre cer, cu subtitlul Puzzle lirico est-etic.
Criticul ştie să-şi pună şi să ne pună întrebări inteligente care devin, de îndată, teoreme demonstrate cu acribie. Astfel, vorbind de volumul de poezii al Elenei Radu, Poeme pentru acces provizoriu, exegetul porneşte de la următoarea interogaţie mai mult sau mai puţin retorică: „Reușim, pe termen scurt sau lung, acest „acces provizoriu” în ipostază de muritori pregătindu-ne pentru un alt „acces”, definitiv, după trecerea Stixului, ori facem numai o deplasare pe planul sincretismului sau al sinergiei?” Nu îndeajuns de cunoscută pe cât ar merita, Elena Radu are conştiinţa poeziei autentice pe care o înnobilează şi de la care pentru nimic în lume nu ar face rabat. De o conştiinţă a valorii poetice proprii se poate vorbi şi în cazul Manuelei Camelia Sava, autoare doctorală a unei cărţi de poeme incitante, de înaltă şi sobră ţinută intelectuală: Taina Supremelor Ceasuri.
Eseistul e mereu precipitat, gata să spună totul în cât mai puţine cuvinte ca atunci când scrie despre hiperlucida Oana Şerban care într-o carte a ei „sparge tabuurile false” şi „reabilitează unele sentimente nesigure, la momentul adevărului”. Judecăţile sale de valoare coabitează fericit cu informaţiile de factură statistică: Așa a fost, se-ntâmplă-n viață „este radiografia unui moment important din viață. Semnează regia și distribuția, Oana Camelia Șerban. O spovedanie estetică cu efect de infuzie spirituală. Spun radiografie pentru că are acest ipostas, fiind structurată în trei părți: Cartea I Mărturii în 12 zile. Se face tot mai târziu; Cartea a II-a Două sprezece rostiri; Cartea a treia Orfeu s-a întors. Primele două cărți au 12 fascicole cu nume diferite; prima, zile, a doua, chemări. Ultima, cinci poezii. Numerele 12 și 5 nu sunt de loc aleatorii. Simbolistica lor degajă energie spirituală.
Momentul se referă la o aniversare. Această aniversare nu are încărcătura unei neliniști de ciută vânată, ci impune nevoia unei așezări. Așezarea cu sinele.
Oricât de mare ar fi frapiera rațiunii, sentimentele ne dezvăluie un om sensibil, cu sufletul mustind de iubire, cu afecte normale”.
În romanul Între două iubiri al prozatorului Corneliu Diaconu, criticul evidenţiază rolul scenelor dialogate în sondarea trecutului celor doi protagonişti, Radu şi Silvia, ca şi în salvarea de la acutizare a conflictelor dintre oameni. Revoluţia din ’99 aduce şi sfărâmarea poveştii de iubire dintre cei doi soţi îndrăgostiţi. Silvia moare, dar Radu continuă s-o venereze. Romanul este unul despre provocările destinului, despre (non)comunicare la nivel intrafamilial, despre debarasarea de trecut etc. Tot despre sfărâmarea nucleului familial e vorba şi în romanul autobiografic al tinerei Dana Giorgiana Biţeanu, Tragedia şi viaţa după. De data aceasta, pierderea ireparabilă a mamei e văzută din perspectiva copilului care înţelege că golul lăsat de cea care l-a adus pe lume e abisal şi definitiv.
Foarte dragă îi e criticului metafora altoirii. O foloseşte ori de câte ori vrea să stabilească anumite filiaţii literare. Astfel, discursul poetei Tania Dabija e grefat pe cel al lui Lucian Blaga. Şi exemplele ar putea continua.
Cele mai multe cronici sunt dedicate cărţilor de poezie, dat fiind că apariţiile editoriale de acest tip sunt şi ele cu mult mai frecvente. Luminiţa Zaharia, în Singularia tantum, „are curaj în developarea sinelui prin poezie”, iar pentru ea „poezia este un element al aerului”. Poeta în al cărei discurs „flutură un sentiment ca un steag” e tot mai curajoasă şi mai inconfundabilă de la un volum la altul. Ana Maria Gîbu e adolescenta teribilă a poeziei buzoiene şi nu numai. Volumul Regala e scris în tandem cu poetul George Filip din Canada. O carte personalizată e, în schimb, Umeri de flori. Despre Traian Vasilcău, autor, printre altele, al volumului E atâta crizăde Cuvânt, afirmă: „Traian Vasilcău a altoit, în copacul poeziei, frământarea omului „sub vremi”, care refuză să se lase copleșit de disperare. Nu alege disiparea în bucuriile efemere, le folosește, dar vrea mai mult. Cugetul său simte și caută asta. Are și curajul mărturisirii”. Debutul poetic al lui Costel Suditu, Sub gutui, e „mai mult un dialog cu lumea” decât un dialog interior, iar satul rămâne o temă constantă a discursului său poetic. Volumul Ginei Zaharia,e o invitaţie „la hoinăreală prin stări”. Scriind despre poezia avântată a Ginei Zaharia din Ecou de rubin, discursul critic se contaminează. Criticul se lasă transpus în lumi paralele unde realul şi irealul se contopesc în beţii platonice şi totul „curge ca într-o poveste”, poeta analizată construind pe o structură orximoronică, ludicul fiind una dintre dimensiunile poeziei practicate de Gina Zaharia.
O menţiune specială o merită şi o ocupă în cartea de debut exegetic a lui Teo Cabel cea a lui Stelian Grigore, Morile văzduhului, carte izvorâtă din înţelepciunea pe care o capătă intelectualul ce a rămas neclintit în lumea satului. Amintirile din copilărie dau trăinicie şi autenticitate discursului poetic întru totul glorificator de veşnicie zămislită în acest spaţiu. Cartea Puterea voinţei, a lui George Bratu, este o meditaţie despre vederea interioară pe care, întru fericirea şi bogăţia spirituală a lumii de două mii şi ceva de ani încoace, a avut-o şi nemuritorul Homer.
La Daniela Şontică, în Iubita cu nume de profet (2014), subliniază amplitudinea imagistică mai mult decât seducătoare, plurivalenţa sensurilor şi harul, zeiesc, de a transforma totul în poezie de bună calitate: “Poezia este a cincea cămară a inimii, unde sângele este purificat şi transformat într-o variantă spirituală” (108). Nu poate neglija nici discretul filon reliogios, “piatra de temelie pe care se construieşte o poezie originală” (p.109). Volumul al treilea al acestei poete de mare forţă şi de un timbru poetic inconfundabil este din toate punctele de vedere o izbândă “în poezia feminină de calitate” (idem).
O bornă pe itinerariul poetic al Florinei Isache i se pare volumul/poemul de”dragoste pe şaptezeci şi şapte de pagini”, Ploi în oglinzi (2014). Criticul evidenţiază “sinceritatea copleşitoare” a discursului poetic care-i ocazionează impresii de lectură despre o autoare aflată încă în căutatea graalului fiinţei. La poeta în discuţie, “dragostea nu se joacă, ca un rol, nu este o virtute, dar se doreşte, este un sentiment puternic care se manifestă şi uneori este suficient că există”. Eroticul este aici unul incendiar.
Ioan Culiţă Uşurelu e abordat nu doar în ipostazele de eseist şi de critic de întâmpinare, ci şi în aceea de romancier realist ce semnează Jurnalul unuisinguratic (2014), comparabil cu Viaţa ca o pradă al lui Marin Preda. Este romanul nu doar al unui eşec politic şi erotic, ci şi o radiografie incisivă a lumii literare din spaţiul vrâncean. Concluziile sunt tranşante de fiecare dată şi nu lipsite de un anumit fior cu bătaie gnomică: “Omul, faţă în faţă cu Creatorul, îşi reglează distanţele reale între cunoaştere şi necunoaştere, între credinţă şi necredinţă, între devenire şi rătăcire”.
Adunarea impresiilor de lectură de către Teo Cabel într-o carte de profil face din autorul ei un urmaş de nădejde al celor ce în Buzăului au oficiat decenii în şir actul critic: Marin Ifrim, Dumitru Ion Dincă, Valeria Manta-Tăicuţu, Stan Brebenel, Vasile Ghinea, Gheorghe Postelnicu şi alţii câţiva grupaţi în jurul unor reviste precum Fereastra, Spaţii culturale, Renaşterea culturală, Întrezăriri şi, mai nou, Cartelul metaforelor. Exegetului nu-i rămâne decât să se ia în serios şi în această ipostază destul de spinoasă şi de ingrată.
ION ROȘIORU
