Cuvânt și iubire

„Alegerea, nu șansa, determină destinul nostru”

   Numele filosofilor Greciei Antice – Socrate, Platon, Aristotel – ne stârnesc un deosebit interes. Deși au trăit cu peste două mii de ani în urmă, cele mai multe dintre lecțiile lor de viață au rămas ne modificate în timp. Mi-a plăcut gândirea filosofului, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) care, în „Cartea de înțelepciune” a sintetizat istoria spiritului european ca fiind cea a polarităților succesive: Parmide – Heraclit, Platon – Aristotel, Augustin – Toma, Descartes – Pascal, Kant – Hegel.

   Aristotel (384- i.Hr.-322 i. Hr.), deoarece despre el vreau să amintesc, s-a născut la Stagira – motiv pentru care i se mai spune Stagiritul -, oraș în peninsula Calcidica, situat în nordul Mării Egee, ca fiu al medicului de curte al regelui Macedoniei. Rămas orfan la 18 ani, a plecat la Atena, unde a frecventat timp de 20 ani Academia Platonică.

   Platon împreună cu Aristotel formează momentul cel mai înalt al filosofiei grecești. Natura lor spirituală a fost diferită, Platon afirma realitatea unei lumi a ideilor și arăta cum trebuie înțeleasă lumea inteligibilă (Mitul cavernei), Aristotel – un spirit realist cu o înțelegere naturalistă, științifică vedea realitatea în lucrurile existente și afirma: „ceea ce generează un om nu este niciodată Ideea de om, ci un alt om”.  

   În „Jurnalul de idei” a lui Constantin Noica, acesta spune: „Deosebirea între Platon și Aristotel e că primul are ca model Ideea, universal concret, și celălalt Ideea universal abstract. La primul realul e modelul, pe când la Aristotel e fabricația, forma ce se împlântă în materie”.

   Deși bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel a tras concluziile necesare, a dezvoltat ceea ce a găsit de cuviință și a întemeiat știința politică ca o știință de sine stătătoare. A sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. Este considerat de unii ca fiind cel mai inteligent om care a mers vreodată pe această planetă. Putem spune că a fost un monument de gândire. Poate că Aristotel ar fi dobândit o formație spirituală întru totul științifică, mergând oarecum pe urmele tatălui său, dacă n-ar fi fost atât de mult timp elevul lui Platon. Cu fiecare pagină citită din Platon împrumuta câte ceva din el și încerca să-l combată logic. La moartea lui Platon, Aristotel i-a ridicat un altar și i-a adus omagii aproape ca unui zeu – întrucât îl iubise, deși îl contrazisese de multe ori.

   Spre deosebire de Platon el nu se interesează numai de organizarea cetății, ci de toate formele de organizare politică. Importante sunt și tratatele de științe naturale, iar fizicii îi adaugă modul logic al Metafizicii în care tratează principiile ființei; Etica Nicomahica o consacră moralei care este pentru prima oară  studiată ca un concept filosofic, iar în Poetica tratează problemele esteticii.

   Prin tradiție, Aristotel a fost considerat în primul rând un filosof, de unii privit însă ca un om de știință. Mintea lui curioasă se interesa de procesul și de tehnica gândirii și le făcea o analiză atât de pătrunzătoare încât „Organonul” său – nume atribuit de posteritate tratatelor sale de logică – avea să dăinuie, preț de două mii de ani, drept cartea de căpătâi din domeniul logicii.

   A înlăturat mitul geocentric, modelul Galileo-newtonian al universului, stabilind simetria și natura comună a celor trei dimensiuni. Ulterior, Einstein a venit cu modelul lui relativist adăugând dimensiunea timpului, precum și curbura spațiului, lumea constituită fiind într-un tablou cuadri-dimensional. Cu toate acestea, în introducerea la „Fizica” lui Aristotel – lucrare de fundamentală însemnătate în istoria gândirii științifice și filosofice – se menționează: „cititorii din era zborurilor cosmice vor găsi că această carte nu și-a istovit capacitatea de a fecunda nu numai gândirea filosofică, ci și pe cea teoretică naturalist-științifică”.

   Meritul lui Aristotel este cel de a fi introdus conceptele de materie, formă, putere, act, noțiuni de care s-a folosit gândirea europeană secole întregi, de exemplu: o statuie este compusă din materie (aramă) și formă – zeița sculptată de sculptor – arta fiind puterea lui, și actul în momentul realizării, iar trecerea de la putere la act exprimă devenirea. Știința explică cauzele acestei deveniri, metafizica  – cauzele ei prime, începând cu Dumnezeu – „primul motor” –  trei fiind lucrurile: motorul, lucrul mișcat și lucrul în care se mișcă, adică timpul mișcat. Vorbind despre mișcare, „primul motor” este „absolut nemișcat”, săvârșește o mișcare unică și veșnică, este deci invizibil, fără părți și fără mărime. Aristotel nu admite vreo mișcare continuă în afara mișcării în cerc, mișcarea circulară fiind continuă, eternă, în timp ce alte mișcări au opriri, de exemplu în transport și când se produce o oprire, mișcarea este distrusă. Dacă lumea este lumea formelor, spune el, atunci ea este și lumea scopurilor. Cât privește infinitul, el nu există în act, dar nu i se poate tăgădui existența, ca atare el există în mod potențial, există numai în diviziune. Este cu neputință să existe timp fără suflet și dacă n-ar fi sufletul, nu ar fi nici timpul.

   Cu trecerea anilor Aristotel rămâne totuși mai puțin om de știință și devine mai curând un metafizician și purcede la studierea ființei umane: Sufletul (psyche) nu este ceva care se adaugă trupului sau care se află în el, ci este ceva care există simultan cu el: „Noi nu mai trebuie să întrebăm dacă trupul și sufletul sunt un întreg, cum nu face să punem așa întrebare referitor la ceară și figura imprimată pe ea”. Vorbește de trei niveluri ale sufletului: nutritiv, senzitiv și rațional. Plantele au în comun cu animalele și oamenii sufletul nutritiv (se hrănesc și cresc singure), animalele și oamenii posedă în plus un suflet senzitiv – capacitatea de a încerca senzații. Animalele superioare și omul au un suflet „rațional pasiv” (cele mai simple forme de inteligență); numai omul are suflet „rațional activ” (capacitatea de a generaliza și a crea – emanație a puterii creatoare și raționale a universului – Dumnezeu); de aceea sufletul nu poate muri: „Dumnezeu este suma și sursa oricărei mișcări, este și sursă și scop al tuturor țelurilor din natură; el este atât cauza finală cât și cauza dintâi”. Materie denumește ceea ce nu are prin sine nici o existență determinată, nici o oarecare cantitate sau categorii care determină ființa, ca atare, materia  este substanță.

   În sistemul filosofic al lui Aristotel, Dumnezeu este izvorul permanent al materiei, Primul motor spiritual, unic, absolut care se află în nemișcare, dar care generează mișcarea în lume.

   Aristotel a abordat știința din punctul în care o lăsase Democrit (cca. 460-370 î.Hr.) – fiindcă se gândea și înainte de Socrate -, reușind să pătrundă în toate domeniile de cercetare. În Fizică nu căuta să facă noi descoperiri, ci să dea definiții clare ale termenilor folosiți, precum: materie, mișcare, spațiu, timp, continuitate, infinit, schimbare, scop. Și „dacă există veșnic timp, este necesar să existe și o mișcare veșnică”.

   În concepția sa, corpurile cerești – printre care include desigur și Pământul – sunt sferice, întrucât „numai un pământ sferic poate explica forma pe care o capătă Luna, când este eclipsată de interpunerea Pământului între ea și soare”.

   Domeniul în care se simte cel mai larg este Biologia, deoarece, se spune că tatăl său îl inițiase întrucâtva în știința anatomiei. Îl interesează până și lucrurile cele mai simple: „În toate lucrurile din natură se află câte o minune…”.

   Dacă Platon își propunea căile prin care omul să devină bun, Aristotel căuta să descopere ce trebuie făcut pentru ca omul să fie fericit. Condițiile care trebuie îndeplinite: „o familie bună, o sănătate bună, un aspect fizic plăcut, noroc, o reputație bună, prieteni buni, o avere bună și bunătate”.

   Îmi voi permite să vorbesc câte ceva și despre fericire și felul vieții, așa cum gândea Aristotel în lucrarea sa „Etica către Nicomac”. Viața care se îndreaptă spre câștigul bănesc are ceva nenatural și forțat, deoarece bogăția nu este dată decât pentru a fi întrebuințată ca mijloc pentru un scop. Naturile primitive văd binele suprem și fericirea în plăceri, naturile nobile și doritoare de acțiune preferă onoarea, scop urmărit în viața publică. Făcând o paranteză, amintesc că Petre Țuțea în „Filosofia nuanțelor” spune, citându-l pe Mallarmé, că „gratuitatea și plăcerea sunt capricii care, când vin în cascadă, înseamnă descompunerea, cu rădăcini în otrăvurile cărnii, încărcate de neliniști fără ieșire și de tristeți”. Preferabilă este virtutea ca scop al vieții în comunitate. Scopul final al acțiunilor omenești trebuie să fie fericirea (a nu se confunda cu satisfacția pe care o poate avea omul). Ea nu este glumă sau joc, suferința unei vieți întregi nu poate să aibă drept scop – jocul. Jocul este o recreație și recreația nu poate fi un scop. De aceea, consideră Aristotel, numai o viață conform virtuții poate fi o viață fericită, fericirea fiind o activitate a sufletului care are o parte rațională și una nerațională. Cei cumpătați se bucură de partea rațională a sufletului; dorințele celui necumpătat tind la opusul a ceea ce sfătuiește rațiunea. Virtutea nu este un act, ci obișnuința de a face lucru potrivit. Ea trebuie impusă mai întâi prin disciplină, căci tineretul nu poate avea o judecată înțeleaptă asupra acestei chestiuni, „cu timpul, ceea ce provenea din constrângere devine o obișnuință, «o a doua natură», aproape la fel de plăcută ca dorința”. Inteligența o consideră cea mai înaltă dintre virtuți, iar suprema datorie a statului nu trebuie să constea „în a-și pregăti cetățenii pentru a-i face oșteni neîntrecuți, ci tocmai în educarea lor, pentru a folosi pacea cu înțelepciune”.

   Virtuțile le împarte în virtuți ale rațiunii și virtuți etice sau morale, cele raționale fiind: înțelepciunea, înțelegerea și cumințenia; virtuțile morale: dărnicia și măsura. Ca atare avem o virtute a rațiunii și o virtute morală. Prima se dezvoltă prin învățătură și are nevoie de timp, a doua se capătă prin obișnuință; ele nu sunt date de către natură, dar avem dispoziția naturală să le primim. Efortul nostru ca oameni nu trebuie mărginit la ceea ce este omenesc, ca muritori la ceea ce este muritor, ci trebuie să ne căznim cât de mult să fim nemuritori și să facem totul în scopul de a trăi după ce este mai bun în noi – acest dumnezeiesc din noi (partea divină din noi). Întrucât rațiunea aparține mai mult omului, viața condusă de rațiune, în viziunea sa, este cea mai fericită. Și deoarece fericirea trebuie să constituie scopul final, în numele ei trebuie ca omul să practice virtuțile – curajul, dreptatea, cinstea și mărinimia: „Nu veți face nimic în lumea aceasta fără curaj. Este cea mai mare calitate a minții, urmată de onoare”.

   Lăsând la o parte erorile considerate de unii critici cu privire la înțelegerea vieții de către Aristotel, totuși în gândirea sa sunt adevărate comori de înțelepciune. „În momentele cele mai întunecate trebuie să ne concentrăm pentru a vedea lumina”, spune. Pentru el democrația este regimul săracilor, întrucât cei bogați sunt mult mai puțini decât cei săraci. Sistemul oligarhic este definit de Aristotel ca „dominare politică a bogaților, și se caracterizează prin corupție endemică și economie subterană”, oligarhia fiind un tip de formă de guvernare deviată și nedreaptă. Cea mai importantă distincție pe care Aristotel o face între democrație și oligarhie este: „dacă într-o democrație oamenii liberi, dar săraci, sunt majoritari și suverani, într-o oligarhie bogații și nobilii, deși minoritari, dețin suveranitatea”. Consideră, de asemenea, că prin intermediul alegerilor, oligarhia poate fi camuflată, nu neapărat destructurată. Statul oligarhic este, în modernitate, un „stat captiv”, subordonat intereselor unui grup restrâns.

   Filosoful român Petre Țuțea (1902-1991) spunea despre scriitorul și filosoful Henri-Louis Bergson (1859-1941), – cel care și-a exprimat speranța că omul va deveni nemuritor printr-o mutație genetică -, că a fost mai „cuviincios” ca Aristotel, zicând că democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: „n-are criterii de selecțiune a valorilor”, cu alte cuvinte „democrația e sistemul social în care face fiecare ce vrea și-n care numărul înlocuiește calitatea. Este triumful cantității împotriva calității”. Iar „extremelor – fie extremei stângi, fie extremei drepte – care violează ideea de echilibru social, democrația le este ostilă”.

   În concluzie, după ce am trecut oarecum peste gândirea lui Aristotel, putem crede că alegerea noastră este făcută de rațiune, dar și de sufletul nostru, că ea este un act, actul este o mișcare făcută în timp, iar mișcarea poate avea un final fericit sau nefericit.

Vavila Popovici – Carolina de Nord