Cuvânt și iubire

Cu încrâncenarea copilului de ţăran în suflet şi întotdeauna atent să nu-şi facă de ruşine miile de opinci de înaintaşi, izvorât din durerea adâncă şi de veacuri a Dalboşeţului, Ion Marin Almăjan a devenit cetăţean de onoare al acestui ţinut, atât de drag lui, Banatul, prin recunoaşterea din localitatea natală, cea de la Anina şi, de curând, a capitalei bănăţene, Timişoara. În scrierile sale nu a uitat niciodată locurile copilăriei, Banatul drag lui, dar, deopotrivă, oamenii pe care i-a iubit necondiţionat atunci când au dat dovadă de frumuseţe interioară şi curăţenie sufletească. Urcuşul nu i-a fost uşor. Presărat cu piedeici şi încercări de tot felul, a vrut să se înalţe drept, ca miile de strămoşi, şi nu în genunchi ori târâş, aşa cum ar fi dorit unii… Este iubit de mulţi, dar şi urât de unii, pentru că mai întotdeauna a fost în funcţii de conducere de la înălţimea cărora, din cauza sincerităţii şi francheţii care l-au caracterizat şi care l-au făcut atât de cunoscut, nu a fost niciodată comod. Cu atenţia şi meticulozitatea cu care şi-a scris cărţile, şi-a păzit sufletul de slăbiciuni şi întinăciune. Din tinda Bisericii de la Dalboşeţ a învăţat că omul este un potir sfânt pe care nu trebuie să-l striveşti, dar deopotrivă nu ai voie să-l mânjeşti, şi nu a jignit pe nimeni, spre a nu fi jignit, şi nu a umilit pe nimeni, spre a nu fi umilit, încercând să-şi păstreze luminoasă candela vieţii… În acelaşi timp, a încercat să ierte umbrele care i-au încrucişat drumul. Omul şi scriitorul Ion Marin Almăjan s-a sprijinit întotdeauna pe credinţă şi pe Dumnezeu şi, aşa cum a spus de mii de ori, „În numele Tatălui, AL Fiului şi AL Sfântului Duh, după această treime, dragă lui i-a fost treimea Dalboşeţ – Banat – România, o altă treime pe care nu ar schimba-o pentru nimic în lume, o altă treime în care a crezut şi pentru care s-a luptat cu neodihnă.

– Pornim de la Dalboşeţul copilăriei…

– Vorbind despre perioada copilăriei, pot spune că satul meu natal, Dalboșețul copilăriei mele, l-am transpus în toată cruda lui realitate în romanul „În afara gloriei”. Am scris aşa cum a fost. Adevărat, fără să cosmetizez nimic.

Eu am crescut mai mult în familia bunicilor mei dinspre mamă, oameni nu bogați, iar bunicul dinspre partea mamei, Călin, avea să-mi fie un model de neuitat în decursul vieţii. Au lucrat cu îndârjire cinci hectare de pământ prost, din zori până-n noapte, pentru a avea ce să mănânce de la o recoltă la alta. În casă, pe jos, era pământ. Iarna era foarte rece. Pentru a supraviețui iernii, se mai aduceau în casă mieii și purceii. Nu e ceva idilic, e imaginea reală a acelei case…

Îmi era frică de noapte. Am fost un copil sperios, sensibil, înspăimântat de întuneric, de moroi, iar lucrurile cele mai frumoase din copilărie erau tocmai nopțile de iarnă când se adunau mai multe familii, la gura sobei, și se povestea.

Bunicul a fost în război şi povestea cum a fost tugführer, cel care făcea legăturile între unități, şi alerga pe cal, de la o unitate la alta, cu capul lipit de gâtul animalului ca să se ferească de ploaia de gloanțe. Trăiam această imagine cu toată puterea şi mirajul copilăriei… Apoi se mai spuneau și povești cu moroi… Mai erau frumoasele denii de Paști, când sunau clopotele şi-i chemau pe credincioşi la Biserică… Toate acestea mi-au stimulat dragostea pentru povești.

Dar modelul meu de viață a rămas bunicul meu, Călin – care era crâsnic la biserică. Mă ducea la biserică, mă îmbrăca și trebuia să spun Tatăl nostru. Îmi spunea: „Măi băiete, să nu faci aia”. „De ce?”. „Pentru că nu se cade”. Era de-ajuns. „Când vorbeşte unul, să nu-i iei vorba din gură”, iar „Decalogul” mi l-a transmis cu dragoste și blândețe.

– Mai mare fiind?

– Când eram prin clasa a II-a, mă întrebau ce vreau să mă fac când voi fi mare. „Vreau să mă fac scriitor!”, le spuneam. Citeam pe nerăsuflate. Aveam o foame incredibilă de citit.

Literatura rusă, clasicii noştri… Tot ce-mi cădea în mână.

Dăscălița mea din clasele I-IV, Ileana Pescaru, a văzut că eu mai scriu versuri și mi-a cumpărat un caiet în care să pot scrie. Tot învăţătoarea din clasele I-IV m-a pus să învăţ şi primele poezii, pe care le recitam cu diferite ocazii…

Îmi mai aduc aminte de o scenă din plin război… Tata era pe front. Bunicul m-a luat în brațe și m-a dus pe mine, pe mama și pe bunica în pădure, într-o râpă, unde am stat câteva zile. Se luptau rușii și românii cu armata germană venită dinspre Serbia. Întregul ținut era acoperit de cadavre. A fost o confruntare serioasă, care mi-a însemnat copilăria. Chiar și după câțiva ani, când auzeam tunetul pe acea valea, mi se părea că aud din nou tunurile şi revedeam imaginile cu cadavre pretutindeni.

O altă imagine șocantă a copilăriei mele a fost momentul în care satul a fost înconjurat de armată și aşa-zişii chiaburi au fost deportați în Bărăgan. Erau Rusaliile anului 1951. Văd și acum o bătrânică într-o căruță, cu baticul tras pe ochi, stând deasupra lucrurilor, în drum spre gară… A fost o imagine cruntă a Dalboșețului.

Apoi, au venit dubele în sat, un GAZ ori camion acoperit cu prelată. Veneau, luau bărbații din case și aceştia dispăreau câte un an, doi, trei sau chiar mai mulţi. Şi anii aceştia de puşcărie doar pentru vina că, atunci când mergeau la  MAT, erau mai slobozi la gură şi, câteodată, cântau „Tricolorul”, „Trăiască Regele” ori „Deșteaptă-te române!”. Doar pentru asta erau închiși uneori cu anii.

– De personaje concrete vă mai amintiţi?

– Era unul, Budescu, zis Ioţa Mondoc, care s-a întors în sat după zece ani. În condiţiile date, când te închideau şi pentru o cântare, a fugit în pădure, la partizani. A intrat în legendă. De ce s-a întors în sat, de ce nu l-au arestat, nimeni nu ştie. Umbla veșnic travestit. A venit odată îmbrăcat căldărar, dar era înarmat. L-a prins pe cel care umbla de strângea cotele prin sat şi i-a spus: „Dacă vrei să mai trăiești, să dispari de aici. Să nu-ți mai bați joc de oameni”. Pe mama lui Monodoc au dus-o iarna dezbrăcată prin păduri, să-l caute, să-l strige, doar-doar va veni și să poată pune mâna pe el. Dar acesta ajunsese ca şi lupul… Adulmeca haina militară de departe, după miros… Cu atât mai mult cu cât militarilor li se dădea în misiuni echipament nou, de la magazie, pe care Ioţa îl mirosea de la kilometri…

Şi munții erau plini de partizani: Fus, Sfârloagă… Iar noi, copiii, ne luam nume de partizani… Pentru că în mintea noastră erau personaje de basm. Am învățat și un cântec pe atunci, cântecul pe care Bălică, băiatul popii din Broșteni, a cerut să-l cânte înainte de a fi executat la Pădurea Verde, din Timişoara, ca o ultimă dorință a sa: Fiind fecior de vază-n sat, / Am ajuns codrii să-i bat / Toate-s, mândro, pentru tine/ Că ți-ai bătut joc de mine. // Să dorm în Munții Semenic și-n loc de perină la cap / Să am pat de automat / În loc de-așternut la spate / Să am sacul cu grenade.//

– Cântecul are o tărăşenie a lui?

– Desigur. Bălică a avut o drăguță în Lăpușnicu Mare.

L-a căutat mult Securitatea, ca să-l prindă, dar n-a putut. După o vreme, drăguța lui s-a încurcat și cu milițianul din sat. El era în podul casei și a auzit ce vorbește milițianul cu drăguța lui. După ce a plecat milițianul, a luat-o desculță, în chimeșă, aşa cum era păcătoasa şi a dus-o în pădure și a împușcat-o. Asta era deja o întâmplare adevărată. L-au prins şi pe Bălică mai apoi și a fost executat.

– Unde aţi frecventat clasele de liceu?

– Părinții au plecat la Anina. Tata lucra în galeria de suprafață, iar mama s-a angajat și ea la mină. Eu am intrat la Liceul din Anina, clasa a VII-a făcând-o la Bozovici. La Anina, aveam un profesor aspru de matematică. Ne-am hotărât, patru-cinci colegi, să plecăm de la liceu și să ne întoarcem în Almăj. Dar ceilalţi nu s-au ținut de cuvânt. Doar eu am respectat înțelegerea și am pierdut anul școlar. A trebuit anul următor să dau examen din nou. Am luat-o de la capăt. Dar nici aici bucuriile nu erau întregi. Frumoasa și pitoreasca zonă a Aninei era sub imperiul spaimei provocate de accidentele din mină – nu erau nici rare şi nici dintre cele mai ușoare. Prin ’53-’54 a fost o explozie în mină, iar 30-40 de oameni au murit. Sirena urla de îngheța și sângele în tine. Femeile alergau disperate spre puțul unde s-a produs accidentul… Imaginea acelei nenorociri m-a urmărit multă vreme.

– Dragostea pentru literatură din clasele primare v-a urmat şi la Anina?

– Citeam în continuare foarte mult. La Anina, cu Vasile Creţu și cu Ion Văcaru și cu alții, am înființat Cenaclul „Virgil Birou”. Tot în acea perioadă am trimis o proză scurtă la revista Orizont, la Radu Ciobanu, mi-a trimis o scrisoare. Iar eu l-am luat în serios. Am plecat de la Anina într-o toamnă târzie. Aveam la Timișoara un unchi de-al nostru, fost colonel de armată. Eram în clasa a X-a. Am ajuns noaptea la Timișoara, însă mă gândeam că nu pot suna la ușa unchiului în toiul nopții. Am înoptat în Parcul Doja. Eram slab îmbrăcat. M-au găsit milițienii. Le-am spus că vreau să mă înscriu la liceu, ei mi-au zis că sunt un derbedeu și că au să mă ducă din post în post până acasă… Am scăpat cu chiu, cu vai şi am sărit un gard după care m-am ascuns. Până dimineaţa am auzit paşii miliţienilor pe stradă…

Dar până la urmă a fost bine. Unchiul a mers cu mine la Alexandru Jebeleanu. Nu se putea trece aşa, în timpul anului, de la un liceu din Anina, la unul din Timişoara, dar, mai ales, nu se putea trece dintr-un raion în altul fără o aprobare specială. Dar scriitorul Jebeleanu a vorbit pentru mine cu șeful secției de învățământ, unul Dijmărescu. Şi aşa, am ajuns de la Anina la Liceul Loga, cel mai mare și mai bun liceu din Timişoara. Eram prost îmbrăcat, sălbatic… Acomodarea nu a fost uşoară.

În anul 1959 am spus, într-o ședință la Cenaclul „Victor Vlad Delamarina” al Uniunii Scriitorilor, despre un text că „este prost ca un film sovietic, la care știi sfârșitul încă de la început”. S-a întrerupt ședința. Eram buruiană rea, eram împotriva culturii sovietice și trebuia să fiu înfierat. S-a reluat a doua zi şedinţa de cenaclu, iar unul, Popescu, s-a ridicat și a arătat cu argumente de ce unele filme sovietice sunt proaste. Au sărit toți la el, s-au năpustit asupra lui. De mine parcă au uitat. După aceea, Popescu a dispărut. L-am mai întâlnit după vreo  după 20 de ani, dar n-a vrut să vorbească cu mine. Eu, atunci, în cenaclu, mi-am făcut autocritică severă și m-au lăsat în pace. Dar nu s-a terminat aici. După o vreme, mi-au găsit în bancă un volum de Schopenhauer și m-au pus în discuție să mă dea afară din toate școlile din România. Norocul meu a fost că secretara liceului, doamna Codreanu – care mi-a dat cartea – l-a adăpostit în ilegalitate pe Leontin Szilágyi, alias Sălăjan, care, la intervenția doamnei, m-a salvat.

La sfârşitul liceului, iar probleme cu matematica… Profesor Trandafir Bălan, directorul de temut al liceului. Pentru mine, matematica a rămas o taină, până la adânci bătrâneți. Aveam note mici. I-am spus dascălului că mă omor, că nu pot da la facultate… El vorbea ca la Mehala și mi-a spus: „Las că bei o litră de rum și-ți trece!”. Dar în clasa a XI-a eram deja cunoscut pe la cenaclu, în oraş. Până la urmă, dascălul de matematică mi-a spus: „Îți dau un 10 și 50 de puncte de la mine și să ce duşi dracului!”.

– Facultatea de litere la Timişoara?

– Am dat la Facultatea de litere. Aici erau profesori de renume: Todoran, Tohăneanu, Deliu Petroiu, Ionel Stan, Victor Iancu şi alţii, adevăraţi dascăli.

Cu Deliu Petroiu am avut mai târziu şi întâmplări bahice. Avea cursuri fascinante. Când bea puțin, era extraordinar.

Cel mai mult mi-a plăcut însă savantul Gheorghe Ivănescu. Profesorul Ivănescu  ne preda romanisitcă, făcea lingvistică comparată. El ne-a dus la București o săptămână și ne-a prezentat o seamă de personalități ale  culturii și literaturii române.

Dar sărăcia m-a urmărit şi în facultate. În fiecare vacanță am lucrat la „Orizontul 8”, la puțul 1, cu lopata lui Stalin, în mină la Anina. Aşa îmi completam banii de şcoală. Am muncit până în anul IV. Eram în mină, am simțit cum tremură tavanul. S-a prăbușit o bucată din el. De la accidentul acela n-am mai putut să lucrez în mină.

– Viaţa literară?

– Ca student, am colaborat cu Radio Timișoara, dar mai scriam și la Drapelul roșu. La Radio era un excelent gazetar, Ion Dumitru – Tetu. Care m-a sprijinit mult. Tetu mi-a spus să-i dau două reportaje și șase știri și mă va angaja la Radio. Mai târziu, i-am tipărit o carte lui Tetu.

Prin Marincoiu, fostul redactor-şef de la Drapelul roşu, am ajuns gazetar la această publicaţie. Simion Dima era şef de secţie. Era un tip cultivat, dar era pe jumătate stalinist. Eu eram tânăr – veneam din facultate, din anii ‘70, nu mai eram „generaţia 50”. Erau vremuri aspre. Îmi aduc aminte cum pentru cuvântul „concretețe” m-au judecat și m-au „omorât” într-o şedinţă de redacţie.

Când scriam despre colegii mei, Foarță sau alții, își băga Dima condeiul în text și otrăvea fraza. Am protestat. Mi-a spus că dacă nu-mi convine, pot să plec. Aşa am răcit relațiile cu mulți colegi de generație sau mai tineri.

– Peripeţii de la ziar?

– Una de-a dreptul şocantă. A apărut o frază incredibilă în ziar. În loc de „să înfăptuim cu succes socialismul”, a apărut „să înlăturăm cu succes socialismul”. Am avut noroc că mi-a luat Ion Iliescu apărarea, era aici, în Timiş, spunând că se poate întâmpla așa ceva oricărui gazetar… Altfel…

Am ajuns redactor-șef adjunct. Erau și articole bune, dar și multe proaste. Încet-încet, am făcut o redacție bună la Drapelul roşu. Redacția avea în anii ‘70  destui supraviețuitori ai perioade staliniste. Din fericire  se iviseră  oameni mai tineri, cu studii superioare, talentați precum Ion Jurca Rovina , Ildico Achimescu, Teodor Bulza, Vasile Bogdan, Dumitru Oprișor etc. Ziarul avea pagini şi articole de cultură, cronici muzicale etc. Cred şi astăzi că am făcut destule lucruri bune în această redacţie. Din anul 1980 ziarul a devenit complet subordonat partidului, a devenit un imn pentru bravul conducător.

– Munca la „Editura Facla”?

– Din anul 1979 am fost mutat la ordin la editura Facla. Fostul director era în război cu  unii dintre redactori, cu unul  se înfrunta chiar în justiție, pierduse  de la înființarea din 1972,  personal administrativ, repartiție de hârtie, repartiție de fonduri  pentru onorarii (pe vremea aceea cartea se plătea). Aveam un plan economico-financiar pe care trebuia să-l îndeplinesc. Trebuia tipărite 70 de titluri anual. Primeam hârtie doar pe… hârtie. Eu aveam 12 oameni în editură şi 25 de milioane planul economico-financiar. Am început să mă descurc. Vorbeam cu directorii de la fabricile de hârtie, ei mă întrebau dacă mai există COMTIM-ul şi aşa am reuşit să primesc cantitatea de hârtie de care aveam nevoie. Încet-încet, am pus editura pe picioare. Am ajuns să fim considerați una dintre editurile bune. Mie mi se zicea „Johnny Camora”. Am dus editura de la mediu, spre vârf. Am făcut din Editura „Facla” una dintre cele mai bune din România. Deşi eram considerat ca „rău de gură”, prin ceea ce realizasem dovedisem că pot mai mult decât simplii executanţi.

Am reușit să iau colaborări de la Sibiu și Alba, am „furat” oarecum de la Editura Dacia. Dar am publicat din moștenirea Banatului: Griselini, Stoica de Hațeg şi alţii. L-am publicat pe Nicolae Bocșan, de la Cluj, care vorbea despre iluminismul bănățean, care este diferit de cel ardelean. Referitor la iluminismul din Banat, nu voiau să apară Banat în titlu.

N-au iubit Banatul  niciodată. Şi astfel, l-am făcut „Iluminismul românesc”. Dar am reuşit să scot editura şi peste hotare. Am simțit că se pot reface punți care au fost rupte.

– Cum s-a terminat cu „Editura Facla”?

– Simplu. În mai 1989 am fost dat afară de către partid de la conducerea Editurii „Facla” și m-au trimis, prin transfer, bibliotecar la Biblioteca Județeană Timiș. Am lucrat la

bibliotecă inclusiv în timpul Revoluției. Păzeam, noaptea, biblioteca. În noaptea de 22 decembrie, Motica și cu nu mai știu care au venit şi m-au chemat şi am plecat la Universitate. Am fost acolo și am scris un fel de apel către mine însumi și către generația mea, în care recunoșteam  responsabilitatea ce ne revenea în fața generațiilor tinere de a nu le  fi comunicat  realitatea în lumina ei crudă. Afară se trăgea. Sună telefonul, mă căuta un văr, disperat că nu mai ştia de mine. Spre dimineață am plecat acasă. Apelul, Manifestul, pe care l-am scris în acea noapte este şi astăzi la Muzeul Revoluţiei.

– După mişcarea din 1989?

– Am intrat la Renașterea bănățeană. M-a chemat Boieru. M-a chemat și m-a angajat. Am preluat secția cultură, care s-a întărit mai apoi cu Ioan Jurca Rovina și Aurel Turcuș. Am pus bazele suplimentului literar „Paralela 45”, pe care l-am făcut cu drag.

În 1996, când se punea problema privatizării ziarului, s-a propus ca noi să avem 49%, iar Iosif Constantin Drăgan – 51%. Eu am propus să fie invers. Am plecat la Oravița în 15 ianuarie, ziua lui Eminescu. Când m-am întors, au desființat Consiliul de administrație și au făcut unul nou. Apoi, s-a „spart” redacția, dar eu am rămas în continuare la Renaşterea bănăţeană.

– Ce a urmat după această etapă?

– În anul 2000 am fost propus pentru funcția de director al Direcției pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Național, funcție pe care am ocupat-o până în anul 2005. Am încercat și aici să fac tot ce pot: s-au definitivat lucrările la clădirea Direcției de Cultură, am adus aproape de finalizare Muzeul de Artă, am reparat Cula de la Ciacova, în afară de interior, unde era amplasat un bazin pentru apă, am acoperit Conacul de la Banloc, mănăstirea sârbească Sfântul Gheorghe, din satul Mănăstire. Am scos o revistă-anuar, „Patrimonium Banaticum”, care a avut mare trecere la Academia Română (publicam și lucrări de știință), am făcut 24 de bannere din material special cu chipul lui Mihai Eminescu, cu data nașterii și a morții, pe care le-am amplasat în centrul orașului… Cum arăta orașul la 15 ianuarie și 15 iunie din Balconul Operei: se auzea de peste tot muzică pe versuri de Mihai Eminescu. De asemenea, continuând, am tipărit cărți de specialitate, pe care le-am subvenționat. Când am plecat, am lăsat în visterie la Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național peste două miliarde de lei vechi. Din păcate, doamna care a venit după mine a distrus totul…

– Câteva vorbe despre prieteni şi duşmani…

– Repet, idealul meu în viață a fost bunicul Călin, un om vertical, respectuos, drept cu toată lumea, cu principii morale bine întipărite: să prețuiesc cuvântul și vorba. Tot ce am făcut, am făcut prin voința lui Dumnezeu și prin dorinţa mea de a mă transforma: din lumea mea săracă, să ajung să am o viață mai bună, să devin un om complex, capabil. Mi-am dorit să trăiesc în picioare. Nu vreau să spun că în 75 de ani nu am avut momente de slăbiciune. Urăsc minciuna. Toată viața am încercat să fiu vertical. Și la ziar, chiar dacă nu de la început…. Am ajuns la ziar având în gând pe Camil Petrescu şi prototipul jurnalistului care făcea justiție. Dar, încet-încet, am văzut că-s mulți cei care nu gândesc ca mine, care se strângeau în jurul meu… Zic eu, de cele mai multe ori am biruit aceste lucruri şi până la urmă am putut să scriu ce-am gândit sau am simțit. Am făcut acest lucru chiar în cartea de debut, „Sunt dator cu o durere”, unde sub diferite forme i-am amintit pe cei arestaţi pentru că au cântat, prizonieratul din Rusia, colectivizarea, deportarea în Bărăgan. Apoi, în romanul „Sentimentul puterii” am scris despre viaţa complexă a gazetarilor. Şi „Întoarcerea spre asfințit”, unde vorbesc despre viaţa de sărăcie a ţăranilor…

Am încercat să nu trăiesc – ca om, gazetar sau scriitor – în genunchi. Pentru că orice împrejurare am tratat-o cu „Mi-este prieten Platon, dar mai prieten adevărul!”.

Pentru că trebuia să-mi spun părerea despre unele cărți, și am făcut-o cu franchețe, mi-am făcut destui dușmani. Am încercat să respect ideea de adevăr și dreptate. „Ordinea te face liber”. Pe principiul cerbiciei mele s-au născut destui prieteni, dar și destui dușmani. Unii care mi-au arătat dragoste, acum mă urăsc. Unul e plin de otravă, dar e problema lui.

Sunt senin că la întâlnirea cu bunul Dumnezeu mă duc cât pot de liniștit, că nu am făcut rău semenilor mei, Banatului meu. Spun că Unirea Banatului cu România s-a făcut la 1918, dar spun efectiv cu jale că unirea culturală a Banatului cu țara nu s-a făcut nici acum. Poate munții împiedică să se vadă cultura noastră.

Îl parafrazez pe Sever Bocu, cel care a spus „Banatul e patria mea restrânsă”.

Am trei patrii: patria mea mică este comuna mea; patria mijlocie – Banatul cu Timișoara mea; și patria mea – România, în întregul ei. Dincolo de granița restrânsă de astăzi şi trasată de unii după dorințe vremelnice.

– Prin ce vă caracterizaţi?

– Sunt fiu de țăran. Imaginea țăranilor, a bunicului meu și a celor din comuna Dalboșeț, care respectau munca, dar și distracția când era cazul, este adunată în templul sufletului și adesea îmi trimit gândurile spre ei și mă închin. Ce a mai rămas din credința, din moralitatea și frumusețea lor, s-a prăpădit cu totul. E adevărat că la asta, în bună parte, au contribuit comuniștii, prin luarea proprietăților. Au încercat să-i facă orășeni. Le-au luat pământul şi i-au lăsat de izbelişte…

– Cum vedeţi România de astăzi?

– Demnă de plâns. Mai grav este că după 1990 cei care conduc nu au înțeles că temelia țării stă pe țărani, pe munca lor. Nu știu dacă e adevărat ce se tot spune, că oculta mondială a hotărât să fim o țară de servitori din lumea a treia, că nu vom mai produce nimic, că vom avea totul din afară, atât cât ni se îngăduie, muncind în Europa în cele mai umilitoare posturi, când la noi nu facem muncile care ar putea să ne aducă și onoare, și bunăstare. Am distrus cu ferocitate întreaga industrie românească. Timișoara era în perioada interbelică în fruntea industriei uşoare din Europa:  Industria Lânii, Industria textilă, Guban, Fabrica de mănuși, Kandia. Astăzi avem doar Mall-uri și bănci ca-n lumea a treia.

Marea împărăteasă Maria Terezia, oricât nu i-au fost dragi românii ardeleni și bănățeni, a înțeles că nu poate să aibă supuși care să producă pentru Imperiu dacă nu au școală. S-au pus bazele unor minime cunoștințe de carte. Astfel, a dat drumul la școli.

Noi, în 25 de ani, am distrus învățământul. Am făcut sute de universități care nu sunt acoperite faptic de titulatură, nici de dascăli. Pe porțile lor ies serii de semianalfabeți.

Același lucru este și în sănătate. Milioane de oameni trăiesc de azi pe mâine. Dumnezeu știe cum trăiesc. Cum vrei ca omul să ajungă responsabil, când e umilit zilnic? Dac-l tratezi ca pe un câine… Batjocorești medicii, iar unii dintre ei au ajuns ca niște lupi. „Homo homini lupus”, ce bine se potrivește în lumea de azi.

Eu am fost învăţat şi educat înainte de 1989. Ştiam despre noi românii că suntem ospitalieri şi primitori. Mă întreb unde sunt oamenii aceia și ce s-a întâmplat cu ei. Cum s-au transformat în aceşti 25 de ani în hoți şi mincinoși de cea mai joasă speță? Cei care ajung în Parlament, în Guvernul României, și-i vezi ticăloși, hoți puși pe jaf, îi umilesc pe cei slabi. Îmi vine să spun, precum poetul: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Mi-ar plăcea să punem pe frontispiciul României, la intrarea în țară: „Fiat Justiția, pereat mundus!” – să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea!

 

A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ

http://www.ziarultimisoara.ro/2014-01-24-20-25-48/1795-fiat-justitia-pereat-mundus