Cuvânt și iubire

 

19.07. 81. D.

Binele trezitului din oră în oră ori al adormirii continue? Printr-un târg din lume, Nansi făcuse rost de patru verze mari şi, certându-se cu mine, cu negustori, cu chaprasi şi chochidari, se încăpăţâna să aştepte clienţi la verze. De mai invitat şi nu altfel în camera alăturată puţin, eu m-am întors apoi, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Era a câta oară şi mereu pentru altceva – şi, când soarele părea pe cer, din nou, am urcat pe terasă direct la nori, de Sfântul Ilie, încă iluzie de soare. M-am concentrat în lumina mare din trikuthi, numai din el. Unde-aş mai fi ieşit, mă pierdeam oricum în miezul soarelui mutat în gheara frunţii. Aveam de călătorit infinit înspre mine, de la punctul trikuthi până la acelaşi, sufletul vise, clipe şi vieţi – numai această inimă şi n-are nici naştere, nici moarte? Păsările mă asistă netulburate, cu ochii pe mine. Modelul natural al curiozităţii, aşteptarea unui stârv?

N-ai fost niciodată, o clipă măcar, în viaţă, fascinat de marxism? – Nu, am răspuns. Un coleg a jurat să absolve facultatea noastră de filosofie fără să citească un rând din Marx. Nu-l găsesc nereprezentativ.

Am convorbit despre traducerea Tamarei Gane a O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi defavorabil (autorul) basarabenilor, românilor. Despre Nirad C. Chaudhuri, din nenorocire, pe tema prostituţiei. Mult Nehru şi Tagore, în conexie cu naţionalismul – pozitiv când luptă pentru eliberare, imperialism când devine putere. Am amănunţit idei şi mai ales atitudini, numindu-l pe Abdra Beteille.

Mă chemase cu căldură, văzându-mă în alee. Îi condusesem pe polonezi îndelung. Andre îi vizitase şi el, iar vecinul polonezilor, Gyula, smulsese un scaun de la masă, ca fiind al lui, provocându-le o neplăcere aproape obsesivă, de i-am întrebat de ce nu i l-au rupt în cap.

Ne sfătuisem îndelung, la noi, cu polonezii, eu regretând că el n-are nici umbră de entuziasm pentru concretul an ce-ncepe mâine, încă unul din profesoratul nostru aici. Necaptivat de complimentul că eu voi fi cel mai de succes ins din comunitate. Barcikovski este numai de mască, spre victoria lui Kanya. Solski rămâne, ca evreu, chiar dacă fiu al unui fost premier acum scos din partid – să nu se înfurie cercurile evreieşti, s-ar spune.

În 77, când a fost la New York, pe la opt seara avea un sentiment de teamă, iar în familia unor compatrioţi ai săi, ceva de ghettou l-a impresionat. Nansi le-a scris numele pe cutia de scrisori, cu vopsea albă, frumos. Când i-am condus, ne-am întâlnit cu Neeleema. Se plimba cu o – a spus ea – absolventă de rusă, cu Ludmila – a, tu, ai admirat-o, mi-a aruncat Marek – foarte mult, am recunoscut de nevoie – el admiră multe femei, a zis şi Neeleema – te admir pe tine, i-am mărturisit – eu plec într-o lună – viaţa e lungă, lasă – timpul e lung, m-a corectat Lidia.

Acasă am găsit-o, cu Nansi, din nou pe Neeleema. Aveam Hinduism de Nirad C. Chauhuri, faţă de care ea a protestat. Nu numai a fi semnată de un detractor al indienilor, în India, apoi al englezilor, în Anglia, dar pentru că ar reduce totul la ritualuri. Ştie că autobiografia unui anonim indian este o carte faimoasă.

Când erau copii, se certau cu Nirad, nu-l plăceau. Ca autodidact, le vorbea în franceză şi latină. Ea crede că lumea a treia, rudă săracă, ar însemna un sentiment – neplăcut, mi s-a părut. Eu am crezut că nici sentiment, nici neplăcut. Câtă vreme preindustrialismul n-are decât să fie preferat postindustrialismului, cu consecinţele lui calamitare

nu mi-e dor de cin mi-e dor

doar că am şi n-am să-i mor

n-am de când acest muson dă

udul sufletului sondă

stau nu curg cu apele

scormonindu-mi Gangele

nu adorm pe tropic bine

şi-mi închin sfânta treime

20 iulie 1981, Delhi.

Scriu nopţile, din oră-n oră, romanul, în coşmare de muson. A răsărit soarele în jur de şase. Mă concentrasem, noaptea, în totalitatea întunericului, imaginând un imposibil punct luminos, iar sub norii însoriţi, de dimineaţă, un punct întunecos: lumina îmi pare mult mai uşor reductibilă la întuneric, decât invers. Mă atrăgea îndeajuns întunecimea luminii, scandalizat de puritatea întunericului. Asanele îşi pierd – dincolo de salutul soarelui – misterul trupesc ori, altfel, trec de la sine.

Mi-am scris orele de diplomă pentru mâine şi mi-am luat paginile de curs, urât mirositoare şi îmbâcsite de tuş aiurea, alteori ilizibile şi totuşi muncite şi aproape gata, ca o confirmare de timp şi spaţiu. Careva m-a chestionat asupra casei (DDA). La 11, Rajinder s-a înfiinţat la ora de italiană, două. Nu ştie prea mult nici despre India, ca temple: Amritsar. Vikey apăruse la un timp. L-am amânat pe mâine seară.

Am setat în continuare foile cursului. Ia uite cine-a venit sub norii văzuţi de pe terasa D14 în amurg: Nansi: ce devreme au ieşit liliecii – cum şi eu eram numit în amurg, de mult în Bărăgan. Ce faci, cioară, cioroaică, te uiţi şi tu la nori? Apa sanscrită unde-au fost căzut devine samadhi la U. Cra, cra!Jaganath ar fi înaintea lui Krishna şi Vishnu… Du-te, tu,acasă de te culcă. N-ai tu casă – te uită mă-ta pe-acia – nu e mamă-ta.

21 iulie 1981, Delhi.

Mi-am început azi cursul de diplomă, anul al II-lea, sala 52, de anul trecut, din care, probabil, voi alunga alternativa persanei. Am fost primul profesor, cu studenţii mei, la întâlnirea într-un an nou. Ceea ce, din partea lor, îmi face credibile complimentele aduse. Că poate fac yoga de arăt aşa de altfel. Că aş fi foarte faimos în Universitatea din Delhi, după părerea multora.

Studenţii vor şi revistă. Unul, care vine de la 40 de ani, propune titlul “Romanian and Indian Students”. Îi interesează filmul. Încerc să-l proiectez în august. Discuţia s-a dus într-o oarecare emoţionalitate. Vor, din bun-simţ, să vină şi la cursul pentru anul I (certificat) – s-a făcut.

Sadhana de azi-dimineaţă, imediat după 6 a.m., pe un soare aparent, cu nori şi mult albastru, un albastru chiar deasupra frunţii – într-o clipă de concentrare la el, ca vizibil,dispăruse. Crezusem că fruntea e mai amplă decât bolta cerească privită dintr-un sine anume – punctul luminos-întunecos, care rezistă, s-a afirmat peste amândouă, ca-ntre malurile unui râu din infinit. Un centru nu de sferă, cât de sferă armonizându-se, celestializându-se nezăgăzuit.

Poziţia lui se întărea neliniştit suflet cuprins de dragoste secretă. Vizualizarea lui, o poveste. Conştiinţa lui, un nume de bindu. Evoluţia, de dincolo şi peste transformări. Ramuri de asanas, ochii. Totul se frământa la mişcările lui necunoscute. Nu i m-am închinat, din vanitate, n-am contemplat, în nicio fericire, nimicul.

Depăşeşte conceptul, ca şi cum l-ar îngloba. Reconfortează în nefiinţa proprie, nepredictibilă, parcă trecută, şi a rasei. Un la-revedere norilor şi lumii cum se vede de pe terasă. Pentru treburile zilei, între ziduri de pe pământ, ale aceluiaşi cer, lasă – punctu-acela, la lucru, întru începuturi, ori altcum.

Musonul transpiră în pieile sublumii. Cum vor fi năduşind şi păsările, ştiu caii, văd boii cu cocoaşă şi coarne sinuoase bătuţi suplimentar. Vechea spumă, şi a apelor s-a subţiat sub zborul rândunicii încă sfântă cu inima.

În Dunedin, NZ, în cartierul Opolia, e zăpadă. Bob ne invidiază – în scrisoarea primită acum – că trăim ploile monsson-ului. Fiica lor, născută după ce ne cunoscusem, a primit – să ne dea un viţel – numele Alexandra, ca Nana noastră. Li s-a mai născut între timp una, are 11 luni. Vor mai veni în India în 1984. Bob e foarte high ca standard ştiinţific.

Am mers în Rig-Veda lui Eminescu, Luceafărul, apoi în Raghuvamsa lui Kalidasa. Neeleema mi-a cerut în scris să-i dau volumul lui Eminescu şi am făcut-o într-un sonet dedicat lui Eminescu întru Alecu Ghica. Venind la simpatiile ungureşti ale maică-si Margaret, Nansi, contrazicând calificarea mea drept nihilist, m-a numit neeleemist.

La All India Radio, Sonata pentru vioară şi pian de George Enescu (1929) – la vioară, compozitorul, la pian Dinu Lipatti. M-am dus în camera fetelor şi am ascultat pe întuneric şi frig. Prezentatorul regretase condiţiile din România. Nansi şi Nana au venit să ascultăm împreună “incredible performance”. “One of the great artists of our time”. “One of the greatest pianists of our country”.

22 iulie 1981. Delhi

Concentrarea pe ce (şi de ce ) centru? Oricât s-ar mişca în sfera infinită, rămâne pe loc. Vizualizarea lui se poate face şi în stele verzi. Trupul şi cosmosul în spiritul lăuntric, iluzie de certitudine. Mă concentrez pe sunet. Urechea oarbă – în comparaţie cu ochiul surd – procedează mai firesc, abandonând zgomotele depărtate.

transpirat musonul mă acoperă

mă rog unui soare nemaicunoscut

agrăire oarbă cu manoperă

dacă luminat-au zeului tribut

din Orissa de la Jaganath Puri

mă strigă Alecu Ghica a Moldovă

sunt în rugăciune sfinte swami ji

şi de te-aş cunoaşte ţi-aş trimite vorbă

apelor cu norii şi câte puţin mă

tot rog unei oarbe flori în agrăire

tutuind cu ochii închişi pentru himnă

ce văd în lumină ce-aud în psaltire

Nilima ne trimite prin Nivedita următoarea:

For George + Nansi

Sometimes it is sweet to ponder our understood moments

Coming as they do come only now and again:

Sweet too in blue evenings to smell philosophy in the air.

Sometime striving too with life’s business

Of potting grammar into the lexicon of discovery

Something within unsuspends: yards and yards

Of sackcloth feeling unwind the wave indistinguishable

But strongly perceived: oh it is sweet sweet to feel wise!

And sometimes separating complement from complement

Red from blue

Delusions turn purple in the mind

And fear remains off-scening alone a door in the dark

Or an infinite loss in the infinite regress of being and becoming

So you impose a reasonable design on a reluctant Canvas

Bhajan-urile cântate de Nilima şi dansate de fiica ei, Nivedita, ne dădeau, prin tristeţe religioasă, uitarea voltairianismelor hinduse ale lui Nirad, fobiosul sclerotic până la geniu. Mâine am ore pentru diplomă. Un milimetru până la miezul nopţii. 36 polonezi. Ce fel de rană e India? Pământul? Alegător (iranian) la 15 ani.

23.07. 81.

A doua clasă de diplomă, singurul curs, încă, al dept.: solitar. Metoda: româna predată ca limbă maternă pe subiecte indiene. Unde moare gramatica, naşte expresia, avatar al ei. După afişarea gramaticii, începe comunicarea.

Nirad C. Chaudhuri face un sartrism (ca-n Baudelaire-ul aceluia) pe pretext de hinduism. După ce idiotul occidental, ca şi savantul i-au căutat bogăţiile, umblă după salvare (moksha) în India. India nu este pusă într-atât în chestiune, cât eurofobia şi euromania. Prin Nirad, India pierde în aură mai mult decât referirile oricărui neindian. Şi totuşi, ca şi Cioran pentru România, sentimentele sale pentru India sunt de amor întors de plumb. Nai Ionescu îşi exprimase, asemeni, liber ideile.

Dar mi-am început ziua cu salutul soarelui, al luminii – crezută de Nirad a fi venind din vreo zăpadă ori auroră nordică. Acolo, altfel divinizată, la rece, de lume. Întru monsoon găsind mai multe raţiuni protropicale, decât ale lui (pronordice) pentru cultul luminii la cald, la încins, la ars.

Mi-am încercat, de altfel, OM-ul sonic, de-a lungul pelerinajelor în neant. Corpul, ca obiect sonor, nu e un instrument muzical, nu numai. Nici o hodorogeală de tuburi zgârcioase. Nici, măcar, briza, singură perfectă, a respiraţiei. Încep o existenţă cosmic banală, mai bogată în sunete şi viziuni – cu cât va fi sărăcind sursa însăşi crescând până la moarte sinele.

Nilima, furioasă, vedea hinduismul şi creştinismul drept ceva ce faci totdeauna, nu numai cozonacul de Crăciun, ori oul roşu de Paşte. Poştaşul ne-a adus o carte trimisă de Bob şi Rose, Poetry New Zealand volume three 1976.

Încă trei strofe din Luceafărul în sanscrită. Discuţie rig-vedică. Între timp, Nilima a scris un poem:

From the land of Shiva’s hills I came

Parvati, Penelope, to great Ulysses

Self greets self, my other needs,

my other deeds, all passion, thunder

ram, lightening glance

an actor stance, a poet

In Shiva’s land, punish me

with your necklace and belt

Your Nataraj dance will never cease

Krishna still plays his flute

and Christ is merely an avatar.

The peacock stretches

his neck of indecency

and you will discover behind

the monsoon cloud,

a sea of yes.

24. 07. 81.

Când ţi-am spus că sunt rele războaiele şi că, înaintea ultimului, ţara mea semăna cu o vacă, iar după, cu cartof, ţi-a venit în minte că ai nouă servitori, că ai avut zăpadă la Almora şi Neethu a făcut un om de zăpadă ca un sardar, căci nu văzuse cum se fac în Europa. Copacii sfinţi, banyan-ul sau pipal-ul vor da umbră totdeauna.

Amorul greco-indian – degeaba te-ai supărat – nu e genul să-l încurajez în clasa mea. La fel de roabă ai rămâne, prin tradiţie, şi de ai avea servanţi ginerii prinţi fotografiaţi cu amicii noştri buni şi speriaţi de avioane: chiar toate să ducă în conspiraţii? A început să toarne şi copiii abia şi-au terminat şcoala. Doar tot facem caz de creaţie şi, ferindu-ne de mituri, nu cu Blaga, ne trezim în ritualuri sărăcane, extra-avatare. Cum l-am ai saluta pe Zoroastru slăvit într-un incest absolut şi bombayan?

Yoga lunii răspunde, pentru Parvati, unei linga excitând sisteme solare cu nemiluita, nu numai rondul nostru respirat dus-întors pe terasa unduind de nostalgiile oceanelor şi norilor nevăzuţi. O lună fără noapte, neleopardiană, fără Asia. Mâine sâmbătă, a românilor şi a morţilor. rOMâni, OM, o musonizare.

Prin Naviug, am trimis către All India Radio: Dear Friend, / I was impressed by the program dedicated to Dinu Lipatti on 21^st July’81 at 10.00 pm. I am grateful to AIR and to you personally. As George Enescu’s birth centenary (b. 19^th August 1881) is being celebrated this year through Unesco, I would be happy if a program with his compositions is broadcast. I am pleased to send you, through my friend Naviug Wadalia, Stevence’s poem as well as newly published of mine. / Thanking you and with best wishes. / Sincerely yours, / George Anca.

Venise o lungă scrisoare, dactilografiată, în italiană de la prof. Edwige Bestazzi, Direttore, United Schools International, încheiată cu “la revedere în curând”, pe româneşte. Nana şi Nivedita îşi continuă stagiunea – de faţă fiind şi Anmol şi Deepsheka. Fetiţa repetând cu voluptate “drama, drama”.

Am convenit să confernţiez la Jamia Milia Islamia University pe tema “The Islam in the Romanian culture”. Pe ce simt că va fi un succes în comunitatea de acolo, pe atât de la distanţă mă văd de trăirea temei, ca o tantră, ori faimă indirectă. Serile ni s-au transformat în interminabile şezători sanscrito-române. Nana, cu dramele şi bananele, s-a stricat la stomac.

Este 3 dimineaţa. La 8 trebuie să-mi ţin clasa. Nansi s-a dus să vadă ce fusese pe terasă: un hoţ furase robinetele de la tancul de apă şi un jet de câţiva metri năvălea terasa sadhanei mele. Am încercat zadarnic să-l astupăm cu şomoioage, ne-a respins. Deodată, ne-am repezit în casă, amintindu-ne stilul dacoyt de a fura casa când stăpânii se află pe terasă. Numai pe Nana o avem de aur. Tocmai de-aia. Nansi se teme, până la ziuă, să nu se dărâme casa.

25 iulie 1981, Delhi.

Cu inundaţia (din creier) a hoţului de noapte, am sărit peste yoga. La ora de azi a apărut un “poet”, sub 20 de ani, care ar fi având o revistă… “Luceafărul” (Morning Star), după poemul lui Eminescu (nu-i ştia numele), şi una în hindi; în august ar începe alta, pe care ar intitula-o, dacă nu “Inedited”, atunci “Himalaya”. Al doilea nou, un agent CB, recunoscându-şi cu sinceritate profesia, eu povestindu-i întâmplarea cu hoţul. În fine, Vinay.

Câte trei cuvinte ale lor – “poetul”: este, carte, bună; agentul: data, nu, da; dactilograful: fotoliu, cameră, hotel. Au urmat propoziţii şi cuvinte dublându-le pe-ale lor, gen carte – parte – dimineaţă – viaţă – da (dar dacă) nu etc. Rămânând la a fi, a avea, depănând adverbialitatea negaţiei, atotputernicia ei, indiferenţa verbelor la lucruri aparent moarte. Modelul, improvizat pe impulsurile lor, nu ştiu cât i-a convins.

Nansi aproape mi-a făcut scandal aflând cum a mers, de mi-am descris cele trei cursuri ale săptămânii: (1) descrierea cursului pe tot anul (organizarea); (2) “Ganesh s-a dus la piaţă” (lectură, traducere, comentariu şi recompunere pe metoda mea a limbii materne aplicată la temele celor care învaţă; (3) informaţii cultural-lingvistice (latinitate, creştinătate-universitate), model cuvânt-propoziţie şi conversaţie efectivă. Săptămâna viitoare îmi adâncesc metoda din a doua întâlnire, comentând, după caz, şi alte subiecte, cu participarea studenţilor.

L-am întâlnit pe Andre (Sartre – Nirad). Instalatorii, nicăieri. Trimis la Hyderabad: Ek shanti şi Veveriţa. Venit acasă cu arsuri. Jucat două partide de şah cu Nansi (1 la 1), după ce m-a atacat că sunt pe pereţi şi n-ar veni la un curs ca ăsta. Lăsând-o mai moale, acum îmi cântă maramuşeneşte în stihuri improvizate cu toată întâmplarea. Acum a ajuns la: şi acuma pe Allah / l-a bătut şi ea la şah / şi l-a bătut şi la cap / drept care s-a supărat. / Ea s-a dus să facă supă / el s-a dus să facă labă. / Foaie verde ca aluna / sunt la maica numai una…

Hoţia s-a reperat, apa nu mai curge. Alama a atras. Se fură haine din balcoane şi se vând la Red Fort. Lali contramandează malayalam. Crainicul emisiunii Dinu Lipatti (9.45 – 11 pm, 21.07.81) ar fi ştiind-o pe Nana. Lali îi zice Dipu marelui pianist. Studentul meu police walla l-a contrariat. Şi revuistul.

Să aibă Nana pe undeva dreptate că toţi oamenii sunt creştini? Îi spun că ar fi bine pentru noi. Lord Krishna… Greu în ţară străină, noi fumăm beedi – şi indienii din Canada tot beedi. Ţara cu un singur mort, nemai băgând în seamă o fiică mai ieri vie şi pe aici.

Nu-mi dau seama de ce fel de ură e vorba la Nirad, deşi o generalizează când pentru o tabără, când pentru cea adversă, înjumătăţind unitatea şi amestecând-o într-o dualitate de excitate interschimbabile. O exhaustivitate negativă (critică, îi spune Andre) se dublează şi dublează şi ea de un complex în acelaşi timp de superioritate şi inferioritate, bhakti şi kama.

26.07. 81. Delhi.

Încheiată lectura cărţii lui Nirad. C. Chaudhuri Hinduism. L-am suportat mai uşor decât pe Sartre. Cât priveşte sufletul, m-am simţit iluminat nu o dată. Uneori speriat, ca trăind printre subiecţii lui. Alteori, derutat ca în faţa unei cosmice nebunii. Personalităţi sfâşiate de barierele duşmăniei şi castelor nu se pot individualiza contextual, dar negând universul care l-au produs. Va putea romanul meu rOManians, în partea lui hindusă, să sune, în ficţiune, la fel de grav şi de barbar?

27. 07. 81

Istoricul făcuse şi dreptul – un sindrom gen pălmuirea femeilor în filmele indiene? Nu găsea nimic mare în cultura indiană. Ce legătură poate fi între Tamil Nadu şi Punjab? Am încercat să laud continuitatea, să deplâng că imperiile n-au răpit numai teritorii, dar mai ales perioade istorice – cum s-a întâmplat şi românilor, cel mai nou, din partea ruşilor. El, la un gând, a găsit că toleranţa indiană n-ar da notă de originalitate.

Saleh Chand Gupta e autorul de istorie preferat al unui student, căruia, pe stradă, i-am spus cum să ajungă la Center of African Studies. În dept. – confirmat a fi singurul care-şi ţine deja cursurile. 22, abia, la certificat – nu mă interesează numărul. Marek, cu ochii inflamaţi, insistă să ofere o cafea. Parasnis mă solicitase să predau şi franceză, anul ăsta, şi se arătase gata să avem un seminar asupra lucrării mele de doctorat.

Ashok Kumar Tyagi îi era cunoscut lui Marek, ca lieder al studenţilor. Ăsta ţinuse ieri conferinţă de presă şi anunţase noua revistă “Himalaya”, titlu dat de mine; ar fi zis “Inedited”, însă n-a găsit cuvândul în dicţinar. Voi fi honoray editor, Marek îmi va da o pagină despre Milosz. Probabil, după-amiaza asta voi încropi, direct la maşină, un sumar şi o linie de program.

Nana bate la maşină Luceafărul, pentru ea; “am şi eu obiectele mele, numai ale mele”, spune, “îmi fac o carte numai a mea”. Sunt de părere, cum citesc Gita Govinda, că Luceafărul este tot un fel de Dumnezeu, asemeni lui Lord Krishna, iar Cătălina seamănă cu Radha. Aş face o comparaţie.

“Ce să mai faci comparaţie, când comparaţia e făcută?” mă contrazice ea. “Cum?” “Păi, cum, cărţile sunt scrise”. “De cine?” “De Eminescu”. “Una de Eminescu, dar Gitagovinda de Jayadeva, înainte”. “Şi Eminescu a copiat”. “Da de unde, a stat Eminescu în D14 cu Gitagovinda în faţă şi cu tine? Scriitorii nu copiază unii de la alţii, da-mi place, dă-mi voie să scriu în jurnal.” “Nu, că mergi în România şi află lumea ce-am zis eu despre Eminescu.” “Stai, domnule, că eu nu-ţi interzic să scrii în jurnalul tău ce vrei, poţi să spui şi că tata e un mitocan, ce-am eu, e treaba ta.”

Nansi se opune comparaţiei şi metaforei: Luceafărul este Gitagovinda românilor. Cât s-au iubit Radha şi Krishna… Într-un târziu, îl declar pe Hyperion a fi Radha. În amurg, şi cu Neeleema, Gitagovinda se ecua toată într-un suflet de nimic. Am luat cartea cu o feroce demonstrativitate. Am bătut apa în piuă despre întâmplări fără Krishna, fără dumnezeu. În almorismul ei, va rămâne cu o idee inutilă despre România. Se vorbeşte pe aici de stalinizarea Indiei. Fostului şah îi vede defectul că nu fusese şah, se făcuse el.

28.07. 81. D.

Şi care sunt cele patru obsesii ale tale? Ce m-o fi apucat să zic patru, şi nu cinci, ori niciuna? Azi i-am evocat îngerul, pe Mioara, sora moartă la trei luni. Bunica ei şi-l pierduse pe Michael. Ghicitorul i-a prezis naşterea unui alt copil, ori alt Mikhael ori o Margaret. Vorbisem de înger cu gândul la fiinţa surorii ei, care împărţise biblii şi ar fi murit din religie, la 23 de ani.

Cum temuta-i mamă, Margaret C., începuse cu o temă despre cunoaşterea sinelui altora, cumva mi-a recomandat-o. Adusese vorba despre prima carte a mamei sale când i-am spus că nu vreau să mă simt bine, iar ea că e bine să te simţi bine. Mai negasem iar teoria suferinţei în artă, deşi cred în ea, părându-mi-se că ea o rosteşte ca fiind de bonton.

Visez vizite cu Nansi şi Nana la adrese părăsite, cu gazde uituce ori indispuse. De unde atâtea obsesii? Ciorile, cabutarii, gilii, norii înghiţiseră mai tot. S-au dus. Doar muştele în roi şi ghem pe unghii, pe piele, pe năduşeală, strivindu-se de suprafaţa mişcătoare a trupului, căzut din meditaţie, întru sângele fizic, şi totuşi apatic.

Uşile Facultăţii Artelor erau încuiate şi m-am numărat printre păunii strânşi afară sub mâzgă. Mi-aştept studenţii sub ventilator şi un tub fluorescent aprins. Praful de-o vară infinită văd că a fost rânit de vreun Hercule. Din şase studenţi înregistraţi, au venit şapte (unul lipsea, doi fiind de anul trecut). Am verificat omul-cuvânt, cuvintele-emisiune (materie) în căutarea unui sens (repetitiv). Ritm transmis. Ploaia începuse. Acasă: Our Knowledge of Other Selves de Margaret Chatterjee. (1963).

Veena. Prea-n iad. Sub verdele din alb. Dragostea se dragoste. Iubirea se dumnezeu. În unde. Unde-apunându-ne. În veena. În raaga. Sân de flaut. Vino represiune, marxisme. Cuşca albă.

Manjit, Naviug, Dipsheka, Anmol, apoi Marek cu Shrivastava, dir. Bibl. Univ. D., mai înainte, la vreo zece copii. Luceafărul (cu cele trei lumi sanscrite). “Jagannath Temple” de N.D. Enescu.

29.07. 81. D

La ora ştiută, puţine minute după 4, ne-am înfiinţat în D2. Ceai şi prăjituri, plus poezie almoriană. Lui Margaret i-am raportat din filosofia acoperită de ghişă-gogoneaţă, depănându-i şi faţa mai adâncă. Dl. N.N.C. s-a ocupat de Keats în tinereţe.

Celebrata autoare a venit apoi la noi, cu aniversare cu tot, iar între timp s-a înfiinţat şi Vinod, cu care am rămas pe seară. Bătrânul Shankar găsise că mai bine publica el Veveriţa Nanei. Ambii vizitatori, seduşi de Raghavan, moştenirea sanscrită. Poetesa era îmbrăcată într-un sari de Shagalpur, locul unde amicul spera să meargă la universitate să predea congresuasism. Duminică mergem în Maharani Bagh.

30 iulie 1981. D.

Terasa norilor – corpul-nor. Fruntea, cerul, lumea – paravane transparente spre Dumnezeu? Luceafărul e o upanishadă nocrună. Măi frate, ce-mi mai rod ţânţarii picioarele. Europa, ce nenorocită iraniană. N-are de unde să mă ia dracul.

31. 07. 81.

Eclipsă: prima zi însorită după nori musonieni şi ploaie. Spre stânga, cum te uiţi la el, soarele e lipsă, ca o lună nu prea plină. Ştirile din ziare, în cheie de eclipsă – conversiunea la Islam a harijanilor ori a doritorilor de mai mult de o nevastă; execuţie publică în Emiratele Unite, a unui indian musulman care a ucis şi violat o fată de 4 ani; inundaţii, cutremure, lovituri de stat, medalii în Bucureşti, slujbe în Bahrain; bărbaţii pot naşte copii prin (Iulius)cezariană.

1 august 1981 Delhi.

Puţine asanas, anticonjunctivită. Ochii curentaţi. Umezeala musonului. Clasă diversă. Studentul meu mă întreabă de ce nu înfiinţez o academie. Îi spun că prin “Himalaya”. Acum, aceea va fi Academia Mihai Eminescu.

pe tereziile zarzavaturilor

verdele laboratorului botanic

faţa tăiată eclipsă vox maris

pieile privirilor infamate

deschisă poarta şanti

traduce în sanscrită fizica

persana dată pe română

dansează în academie

Că mă risipesc, fie, altfel, că îmi văd de studenţi. În loc de a creşte, chipurile. Ba că filosoafa s-a mirat cum poate avea un om ca mine un copil atât de echilibrat. Dar că petrec mai mult timp cu familia decât oricare soţ indian. Concluzie, am jucat trei partide de şah cu Nansi, curentul s-a întrerupt, călduraudă ne uneşte încă.

Dinner lung cu fizicieni. Unul, odinioară, din Trieste. Noi, primii români întâlniţi. Politică, obsesie şi comunistă şi anticomunistă. Cultul tehnic-energetic al soarelui în Rig-Veda. Perdio: dacă e pace, India devine mare putere. Nicio upanishadă. Nu se dă mâna, că se mânâncă, ritual, cu mâna, şi eram după masă. Barba cât îmi mai e neagră, se dă cu părerea despre asasinarea lui Polonius într-un teatru asasinat.

2. 08. 1981. D. Duminică.

Maharani Bagh, verde sub ploaie. Vinod ne aştepta. Deşi eu alesesem duminica vizitei, ei sărbătoreau, după douăzeci şi nouă de ani de la moarte, pe tatăl tatălui său, prezent, în portret, în ambele camere, unde stătusem, de vorbă ori la prânzul rafinat, din vasta construcţie puţin, deşi intim, grăbită spre ruină. Neamul lor a hălăduit o sută de ani în Patiala, măsurând de la începutul comerţului textil al străbunicului lui Vinod şi până la încheierea carierei de jurist al regelui – săvârşită de tatăl său până anii trecuţi. Regele tânăr al Patialei, fiul englezilor, penultimul rege sickh acolo, mort la 42 de ani.

Faţă de spaţiul înlănţuit şi istoria vieţii broaştei, din pictura lui, de data asta am privit îndelung o stampă din Valea Kangrei, cu un alt rege, părinte al ariştilor, performând ritualul sforii de pe piepturile hinduse – puse după ureche când se află la latrină – dacă am înţeles explicaţia juristului. Cum ginerele, fiica şi cei trei nepoţi erau acolo, vag preferaţi lui Vinod, datorită normalităţii prospere a traiului lor, ne-am comportat drept ce eram, musafiri ai celibatarului şi poetului. Oferindu-ne proporţional, puţin mai puţin, conversativitatea, nevinozilor, pe cele patru ore scurse.

Pielea de panteră din camera de dinner ne patrona mai ceva decât măreţia de sub turbanul maharajei. Ne îndeplineam, simplu, o obligaţie, întorcând o vizită şi vorbind de bine strămoşii. Moartea, şi nu naşterea lor, era aici sărbătoare de amintire. Nici unul nu dădea semne de umor. Nora blondă de la Munchen, căruia bătrânul îi dăduse un diamant, la inel, le strălucea în albume şi în minte.

Drumul încă ni se arătase, în lungimea lui, prin oraş şi printr-un golf de pământuri nelocuite, umbrite de gili scormonitori prin gunoaie, licărite de şiruri de eucalipţi şi vechi impresii de-ale clanului nostru alb ca varul. Casa aceea e făcută parcă numai pentru sărbătorile sever tradiţionale ale tatălui.

Camera cu lucrurile, hârtiile şi tipăriturile lui Vinod bat în hazard orice închipuire. Câte Calcutte de hârţoage într-un pat dublu, vreun anti-Bombay într-un dulap, vreun Delhi pe podea. Lumea se afirmă în de ea. Puţine lucruri creative au vreo şansă. Dacă pragul lor se vede, se mai poate discuta.

Chiar gratuite, realităţile impun. Lucrurile mici n-au de ce se ruina de lucrurile mari. Parcă ar fi mânate de o unică stare, asemeni stelelor şi fiinţelor, cot la cot. Şi nici urmă de politica din seara trecută. Familiile şi universitatea au limbaj atât de diferit, ceea ce e încă reconfortant.

E adevărat, ţestoasa oricât şi-ar întinde capul în afară, lumea o vede tot în magnifica ei carapace. Şi nu-i mai face loc în alte părţi. Şi poate de-aia, într-o subconştientă străfulgerare, gazda noastră s-a aşezat să deseneze, în 27 de scene, viaţa broaştei. Fie şi râioasă. De la ou la broască. Insistând pe epocile când scăpa de coadă. Veneam în casa aia după vreo doi ani. Mă întorc la Chandogya.

7 august 1981. Delhi

Amor în portugheză – “amar” (în sanscrită nemoarte, în română un gust). Sardar Alhuwalia, de dimineaţă: “Lei e un italiano noto in Romania”. Margaret a oprit maşina să ne spună că a auzit de outing-ul nostru de azi şi să ne ureze drum bun. Nu văzuse cartea în care este lăudată. Discuţia româno-polono-punjabi am avut-o la umbra statuii lui Vivekananda dintre bibliotecă şi Arts Faculty.

“Sunt iluminat după clasă”, îi spusesem profesorului indian de rusă, a cărei soţie mă atrăsese ieri în DUTA (de-am plătit azi cotizaţia: recompensă că, venind să-şi ţină lecţia, în aceeaşi sală cu mine, am rămas eu acolo, ea, Radha aia, căutându-şi alt loc). Extentul interiror pe care l-am dat eu zilei s-a reţinut în grup. Nu voi pierde studenţi, poate dimpotrivă. Dramă sanscrită, netragică, dans de zodie.

La lecţia mea, am dezvoltat, dintru început, închiderea culturilor tradiţionale în ele însele şi deschiderea limbilor în vremurile vechi; în vremurile noastre, deschiderea culturilor – închiderea limbilor? Am exemplificat cu influenţa lingvistică a estului.

Întorşi de la Khurja, un orăşel de olari musulmani şi hinduşi, de 40.000 de oameni, răsărind pădure roşie de coşuri ale cuptoarelor cupolate din plinul verzilor porumburi. Microbuzul amicilor noştri din Almora s-a strecurat cu greu prin strada îngustă care ne ducea la atelierul meşterului Rashid, după ce văzusem fabrica guvernamentală, cu expoziţia de produse, un muzeu, câteva ateliere vechi şi o hală nouă, cu cuptor în construcţie. Fabrica s-a construit şi datorită lui Rashid, a renumelui familiei sale. Mai apoi am vorbit, în alt atelier, cu olarul Ibrahim, tot învârtindu-şi roata.

În drum, am trecut prin Ghaziabad, am oprit la Seckunderabad de-am băut răcoritoare şi-am cumpărat ţigări, prin Dharia. Un elefant negru se scălda cu bivolii. Mai încolo, un lac de lotuşi albi. Lanurile de porumb, grele ca norii şi furtuna de ieri din Delhi.

ne-apropiem şi noi gheaurii

apoi călătorim după Rashid

printr-o iluminare halogenă

orbi de oraş la Jama învârtiţi

opreşte-ţi roata Ibrahime

opreşte-te şi tu că-i semeni

oprimu-ne şi noi în cale

şi somnul ne va arde în moschee

8.08.81

haşurile norului de lângă soare

închipuind o graniţă cu cerul mare

tot cal sacrificat şi Swedenborg călare

altfel decât în Khurja ierilor ulcioare

vaporii coperă lumina peste mare

câinii pământului i-au smuls înfăţişare

nu lotuşi elefanţi nu păsări călătoare

nici haşurile norilor de lângă mare

Luni 10.8.81.

Revista Surya (Soare) din Barakhamba Road – propagandă ungurească. Aripa rusească, încrucişată cu aerul american fâsâit, explodează. Analitismul rece se lasă în istorisme de mister, mesaje pe scalp, sub părul crescut. Elita prostituţiei în Calcutta, Bombay, Delhi. Oarecare snobism între redactori, pe o arenă de bârfă. Totuşi, vâna ziaristică, indiscutabilă, dă familiaritate nu numai cu cancanuri senzaţionaliste părelnice şi nereprezentative decât pentru corupţi, dar, cândva, şi pentru sinele adânc al ţării, altfel mult evocată în aluzii.

Cu d-na T., traducerea în sanscrită a Luceafărului a prins viteză. Ne-am despărţit de mult de Hastie. C-ar fi de tradus şi din Vedanta, Purana, Barthrihari, Bhasa, upanishade, Kena, Isha. Am hotărât să pornim interpretarea. E august. Încă mai puţin de două luni. Avansăm ca într-o soartă.

“Genuin şi sincer, chiar dacă vorbesc mult” (M.C.), de considerat nu numai pentru că-mi place Ezra Pound (A. C.), că aş semăna cu el (Nansi). În nebunia standardizată voi lansa o stupoare a neidentificabilităţii, îndemn de sine nou.

R o s t r u m S a t i

1

Soare, Radu. – Mai trăim până la anu’ – Şi nevastă-mea de-acuma. – N-ai luat-o şi pe ea la iarbă verde. – Aramă. – Tot e bine. Aurul e scump. Argintul nu se găseşte. – Tocmeală. – Chix. – La anu’ şi la mulţi ani. – Să dea Dumnezeu. – Şi ce voiai să-mi spui? – Să te văd, m-am întors acasă. – De ce în luncă? – Ştiam că aveai o casă pe aici. – O răgălie. – Să nu crezi că tot ce s-a scufundat e şi pierdut. Vezi bine că şi pe fundul apei ne aducem aminte de toate şi ne putem înjgheba din nou gospodăriile. – Mi-e frică de apele astea stătute. Să nu fie vreo cursă. Eu nu m-am mai scufundat niciodată chiar aşa. – Putem să ne ascundem şi pe cont propriu. – De noi? –

Soare, Radu. – Acum ne-am reîntâlnit, ce mai faci? – Ce-am învăţat. Mă mai înecasem eu şi altădată şi puteai să nici nu-mi dai semnalul, ajungeam aici şi singur. – Ţi-ar fi părut rău de viaţă. –

Nu de a mea. Şi ceilalţi erau sastisisiţi de mine. Nu mă mai suportam nici eu. Ai dreptate, nici de sinucigaş nu eram bun. Aşa că îţi mulţumesc. – N-avem decât să trăim până la anu’. –

Radu, Soare. – Aici, în apa moartă, nu e o împărăţie. – Ultima – Se zice că o să iasă la iveală alte continente, dacă astea se îngroapă în valuri. – Îţi dai drumul la gură în apă? – Aşa m-am apucat. Mi-am căzut singur în gură. Ca tot omul. Noroc că nu mai am dinţi. Peştii, dacă or fi supravieţuit, mi-ar fi luat capul drept buturugă. – Mina ştie că ai venit la întâlnire? – O să apară şi ea împunsă de întrebările limbilor vecine. – Şi limbile s-au înmulţit. – Chiar fără gură. – Pe vremuri, o limbă intra în istorie. – Via puşcărie ori ţeapă. – Criză, Radule, de toate. – Directorul intră şi el la apă, nu scăpăm. – Şi motocicleta mea de-am dat Dacia pe ea. – Dragă, n-ai grijă. Ne-am mutat şi ne-am vărsat. Acum trecem prin experienţe neînregistrate. Poate nimeni, nici noi, nu le va afla. Gândeşte-te numai la aramă. – În gardă. – Gardă, ai zis? – îmi înec porumbeii – papagalii mai la urmă – bufniţe. Numai tu ai şanse s-o găseşti pe Mina, ea mi te mai ţine minte. – Mina…

Mina, Radu, Soare. – Ţi-am adus anafură, prasadă, îm. – Am halucinaţiile mele şi aşa. Ele se vor purifica întâi. Dă-i lui Soare, oaspetele. – O, ia dom’ soare. Noi nu ţinem la religie, parcă ţine ea la noi. Şi n-am ştiut dacă se face să vă întreb. De un an, omul acesta suferă de sfârşitul lumii. Nu mai ştiu ce să-i fac şi să-i dau. – Eu îl ştiu pe Girgya, de departe. Ţin pentru el dorul. Cam ăştia am rămas. – Nu mai e nimeni, nici în junglă. – Jungla şi-a luat tălpăşiţa. – Până dăm de Girgya, ne dăm de ceasul morţii, fără anafură. –

Girgya, Radu, Soare, Mina. – Din coasta lui Soare din pământ din iarbă verde eram şi eu la întâlnirea asta. M-am repezit numai s-o chem şi pe soru-mea Mina, să repar lucrurile. – Şi o sfârşim aşa prost, şi ultimii? – Să trăim până la anu’, nu, Girgya? – Cum o da Dumnezeu. – Şi ce voiai să-mi spui? – Să te văd, m-am întors la apă, doar. – Şi de ce în vechea Orşovă, nu ştiai că nu mai există? – Ştiam că lăsasem un ceai pe junmătate nezvântat pe masa ta. – Buruieni. – Să bem, copii, otravă, ca Şiva. – Şi anafura? – Cenuşa? – Nu putem ieşi la suprafaţă? – Cu toţii. – Şi eu. – Pe tine nu te-am invitat. – Cu potera. – De-am copilărit cu ea. – Nu eram mai fericiţi, Radule? – De. – Mai e timp. – Vie împărăţia ta. – Facă-se voia ta. – Nu vă e foame, hipocampilor? – Pe uscat. – Buturuga mică. – Bănuiam eu ceva. – Târg de sclavi, domnule, falit. – Muţeşte. – Limbile se taie. – Rostrum. – Sati. – Sati, da, dar Rostrum? – N-o înţeleg. – Şi eu voiam să mai rămân cu ea. M-o fi aşteptând. Ştii de Girgya? – În nord. – Evacuaţi toţi? – A fost executat. – Şi Mina? – A crezut că eşti tu. – Sati? – Rostrum. – Nu înţeleg. – Bine, Sati. – Nu mai e întoarcere… – Girgya obişnuia să… – Fără upa. Drama aici. De ce a făcut Mina Sati dacă nu ştia despre mine cu adevărat? – Să spună Sauryayayanin Gargya. – Ce ştia Pippalada ce-o să fie cu noi peste-un an? –

Sorin, Radu. – In a man, who are they that sleep, who that awake, which is that perceiving power that sees the dream? In whom is everything established? – “Gargya! Just the ways of the setting Sun are, all of them, gathered up in that orb of light, and they issue forth again, even so is all that gathered up in the mind that perceives everything; hence is that the individual does not hear, see, smell, taste, touch, speak, take, enjoy, discharge, or move, and they say, he sleeps ” – Poliţia.

2

– Tu trebuia să rămâi acolo. Nu sunt copil mic. – Ea m-a trimis. Se temea pentru tine. Nu te pricepi la femei. De ce-ar fi vrut să sămână singură pe-o vreme ca asta, după toate cele? – Poate se teme mai tare că n-o să te-ntorci, că vei rămâne plecat. – Ţi-a spus el aşa? – Eu cu tine voiam să vorbesc şi mi-a spus că te-ai îmbarcat. – Ce-o fi înţeles ea, dar tu văd că m-ai găsit. – I-am spus tot eu că, de fapt, nu te-ai îmbarcat şi că eu am o idee unde-ai fi. – Eram piedut. – Ucis? – Nemuritor. – Binefăcător? – Cu duh şi inimă. – Aşa că a rămas singură pe lume. – Oarecum. Te aşteaptă. – Şi dacă nu mai are pe cine trimite? – Face sati. – Dar n-am murit. – Am zis doar că e în stare de orice. – Din timpul vieţii. – Ea m-a întrebat de rostrum, ce-o fi înţeles. – Ce ne-am înţeles noi cândva. – În biserică? – Mai încolo. – Şi rostrum-ul ăsta are de a face cu Sati? – N-are. Iar ţi-am spus, nu te pripi la femei. – Mă bucuram pentru Radha. Sufăr pentru Sita. – Poate Radha a avut parte de rostrum şi Sita de sati. – Dar asta a fost demult, de niciodată. – Ţi se pare. – Apele cresc sigur. – Se şi roşesc de huma lumii. – Vreau să-ţi spun că am rămas în urmă. Kena m-a părăsit ca o memorie Maya. – Mai ţii minte studiile? – Foamea. – A înfometaţilor, nu a noastră. – Măcar acum ne-am unit. – Mortal, ori morţi sătui, ori sătui de moarte. Du-te înapoi, domnule. Kena nu e numai vidma mea. Nu vreau să fiu uitat chiar aşa. Îmi iei chipul şi te întorci în locul meu. Nici morţii, nici stelele nu arată la fel. – De ce nu te întorci tu, doar te-am căutat anume. – Tu ai fost trimis ultimul, eu am plecat pur şi simplu. Aş semăna cu tine, aşa cum tu, întorcându-te, vei semăna cu mine. – Şi dacă face sati? – Pentru tine? – Glumeşti cu lucrurile sfinte. Unde ţi se poate întâmpla să dai seamă. – Un rostrum de corabie deasupra potopului şi, de pe el, ne-ar creşte şi aripi de zbor.