Elena Ciubotaru: „Odă Prieteniei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” de Vasilica Grigoraș
„Odă Prieteniei – Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” este mai mult decât un simplu jurnal de călătorie. Este decuparea unui segment important din viaţa autoarei, segment cuprins între septembrie 1972 – 7 mai 2013, ziua revenirii acasă din lunga şi fascinanta călătorie în „Ţara Norului Lung şi Alb” , AOTEAROA (lb. maori), englezeşte vorbind, New Zealand. Călătoria este descrisă după modelul unui jurnal – ca stil literar, purtându-ne alături de ea cu precizie, pe date şi locuri exacte, fixate prin preţioase informaţii despre istoria, geografia ori geologia ariilor străbătute, a aşezărilor mici – întâlnite fugar – sau a zonelor mari, urbane în care a locuit, precum Napier, Wellington, Rotorua, Auckland.
Toate noutăţile care îi copleşesc mintea şi sufletul revarsă torente de efuziuni descriptive, reliefări superbe ale sentimentelor unei turiste uimite de minunea ce i se întâmplă: prezenţa ei aievea în acest „capăt‛ de lume, în îndepărtata (privind dinspre România) Oceanie, în sânul unui peisaj mirific oferit de insulele vulcanice ale Noii Zeelande, împădurite cu pini gigantici şi scăldate la poale de apele Pacificului – pe o coastă – şi a Mării Tasmania – pe cealaltă coastă. Dar nu sunt descrieri romantice de peisaj, nu! Vasilica Grigoraş este o neobosită şi dăruită autoare de Haiku. De câţiva ani şi-a descoperit aceste veleităţi, până acum fiind deja câştigătoare pe locuri fruntaşe a câtorva concursuri naţionale, iar în anul 2014 apare într-o Antologie Haiku! A învăţat şi reuşeşte excepţional să creeze imagini de neuitat şi să producă stări, sentimente, trăiri superioare concentrând totul în neiertătorul tipar fix de 17 silabe. Citiţi-o, nu veţi regreta! Această abilitate a intelectului ei împletit vădit cu sufletul, stilul exact, matematic – didactic pot spune – se regăseşte în toată proza ei. Nu doreşte doar să ne descrie cele văzute şi trăite, vrea să rămânem şi noi, cititorii, cu ceva concret din lectură, căci, luându-ne de mână, ne plimbă cu ea şi ne împregnează sufletele cu ROGVAIV-ul Oceanului, al cerului, al florei şi faunei descoperit, al civilizaţiei maori şi kiwiote ce i se dezvăluie în cale. Dovedind o sete grozavă de A ŞTI ne spune şi nouă tot ce a citit şi aflat, documentându-se temeinic în multe situaţii despre fiecare sătuc sau defileu prin care a trecut!
Dar nu este doar atât această carte. Ne invită autoarea în lumea ei lăuntrică, ne face părtaşi la cele mai mici amănunte ale pregătirii ei de călătorie, la emoţiile, fricile, uimirea că i se întâmplă tocmai ei acest lucru, la fericirea că trăieşte toate acestea, dar, mai ales, la recunoştinţa ei…
Două fire roşii, împletite armonios, ţinându-se mereu „mână în mână‛ răzbat de la început până la ultimul cuvânt al Jurnalului: recunoştinţa faţă de Bunul Dumnezeu, manifestată la fiecare pas, recunoştinţa şi iubirea pentru prietena ei, Valentina. De fapt, să analizăm jaloanele temporale pe care le fixează Vasilica Grigoraş: septembrie 1972 – superbul, sensibilul şi vibrantul moment al întâlnirii celor două viitoare studente, startul prieteniei neîntrerupte, de atunci şi până în momentul actual.
Anii următori defilează înaintea ochilor şi minţii noastre precum trenurile într-o gară: noiembrie 2002, anul emigrării Valentinei în N.Z.; februarie 2005, anul scurtei reveniri în ţară a Valentinei şi a soţului acesteia, Robert; vara lui 2009, alt concediu de odihnă al prietenei sale în România; vara lui 2011, când află autoarea gândul preietenei sale de a o invita pentru trei luni de zile în N.Z.; sfârşitul anului 2012 când primeşte Invitaţia concretă pentru perioada februarie – mai 2013 şi apoi, „ultimul tren‛ al Jurnalului, călătoria în sine.
Aici simt imperios necesar a vă reaminti versurile unui poem ce aparţine lui Rabindranath Tagore, şi care, am aflat nu demult, stă scris în întregime la intrarea micii mănăstiri de la Sădinca, judeţul Sibiu… Iată o parte din poem:
„Un lung tren ne pare viaţa
Ne trezim în el mergând
Fără să ne dăm noi seama
Unde am suit şi când.
Fericirile sunt halte
Unde stăm câte-un minut.
Până bine ne dăm seama
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii
Lungi de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră, parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La o ţintă ce-o dorim”…
Acest suflet evlavios, intelect riguros, această fiinţă meticuloasă în gând şi faptă, omul aplecat necontenit spre cuvântul care iluminează – dăscăleşte vorbind! – Vasilica Grigoraş ridică, realmente, o ODĂ celor mai înălţătoare sentimente umane, iubirea de Dumnezeu, precum şi prietenia împletită cu iubire necondiţionată pentru Valentina, sentimente împărtăşite, desigur de aceasta din urmă. ODA îşi are izvorul pur, nesecat în simţămintele ei de recunoştinţă, exprimate necontenit, atât de fierbinte, încât uneori devin palpabile! Anual ori bianual mă transpun în situaţia de locuitor temporar al capitalei, Wellington, în intervale de trei până la şase luni, în ultimii 7 ani din existenţa mea. Mă împart egal între cele două lumi de dragul a tot ceea ce am mai scump pe lume – unicul meu fiu şi familia lui. Adăugaţi mărturia mea la ceea ce ne povesteşte Vasilica Grigoraş în acest Jurnal.
Citiţi rând cu rând. Veţi ieşi mai bogaţi, mai frumoşi la capăt de drum.
Elena Ciubotaru
