Cuvânt și iubire

Eveniment editorial

A apărut un nou volum de versuri al poetei Iuliana Paloda-Popescu, intitulat “Semnul Îngerului”, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2015, cu o Prefaţă de Florentin Popescu. Volumul cuprinde 54 poezii de inspiraţie religioasă, Notă biobibliografică, Referinţe critice în publicaţii, Referinţe critice în volume, Opinii critice.

Confesiune şi sacralitate

În 1992, când doamnei Iuliana Paloda-Popescu îi apărea primul volum de poezie, “Urme pe zăpadă”, nu cred să fi fost prea mulţi critici şi cititori care să intuiască evoluţia ulterioară a autoarei.
Remarcată încă din 1985 de către Cezar Ivănescu într-o cronică a Cenaclului „Numele Poetului“, domnia sa părea să-şi acrediteze prezenţa în lumea atât de numeroasă a poeţilor tineri printr-o lirică „solară, vitală“, proprie scriitorilor venind din câmpie şi marcaţi încă din copilărie de nesfârşitul Bărăganului, cel dătător de energii, dar şi de tainice melancolii, într-un cuvânt de misterul acelor ţinuturi care de la Odobescu şi până la Zaharia Stancu şi chiar mai încoace au inspirat, sub varii forme, numeroşi creatori de literatură.
Ceea ce observa Cezar Ivănescu cu prilejul amintit avea să fie în bună măsură reconfirmat, dacă putem zice aşa şi de cartea de debut a doamnei Iuliana Paloda-Popescu, unde, nu întâmplător, figura şi o poezie închinată celui care ne-a dat “Pădurea nebună” şi “Şatra”. Vagi notaţii şi termeni (sau, mai degrabă, oarecari aluzii) ce puteau trimite atunci şi la o lirică sacră însemnau – totuşi! – în economia cărţii mult prea puţin pentru ca poeta să fie arondată poeziei religioase şi să se poată afirma că vine în literatură în continuarea unei lungi tradiţii, începută, să spunem, cu Dosoftei şi atingând cote superioare prin V. Voiculescu, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţi autori semnificativi în domeniu.
Cu “Dincolo de măceşii roşii”, 2006 (unde un anume panteism dădea vigoare şi originalitate poemelor), dar mai ales cu volumul următor (“Cu privighetoarea pe umăr”, 2010, cu o prefaţă de Radu Cârneci) doamna Iuliana Paloda-Popescu îşi radicaliza discursul, descoperindu-şi atunci adevărata vocaţie – aceea de poet eminamente religios, care-şi pune întrebări şi caută răspunsuri deopotrivă prin sondarea propriului eu, dar şi prin contemplarea minunilor lumii.
Alimentată pe de o parte de propriile-i nelinişti, iar pe de alta de lectura textelor biblice şi de lumea fascinantă a icoanelor (autoarea fiind un pasionat cercetător şi expert restaurator în domeniul conservării şi restaurării acestor obiecte de cult), lirica doamnei Iuliana Paloda-Popescu a ajuns la un fel de chintesenţă a universului său de gândire şi de frământări în “Lumină pentru Manuel” (2012), volum conceput ca un singur poem, pe care l-am asemăna, ca să ne păstrăm în terminologia domeniului sacru, cu un original, foarte personal şi convingător Acatist, închinat celui care a fost martirizat în chiar ziua venirii pe lume a poetei.
Dincolo de coincidenţa calendaristică, însă, cartea proba un rafinament literar aparte, atât în ce priveşte expresivitatea cât şi mijloacele poetice propriu-zise. Faptul nu a putut trece neobservat, această apariţie editorială bucurându-se de numeroase comentarii în presă.
Am recurs la o rapidă trecere în revistă a antecedentelor editoriale ale poetei Iuliana Paloda-Popescu tocmai pentru a înţelege mai bine şi mai exact palierul pe care se află autoarea la această nouă apariţie în volum, sub un generic pe cât de simplu, tot pe atât de sugestiv: “Semnul Îngerului”.
Cartea se deschide cu un remember, în egală măsură al copilăriei petrecută sub soarele dogoritor al câmpiei şi al strămoşilor, ale căror „lacrimi“ le identifică în boabele de rouă din zorii zilei, la ceasul în care „Pasărea zorilor se roteşte aprinzând Cerul“. În acest peisaj de început de zi, de renaştere, „Soarele/ se topeşte în apa de foc, din care „trandafirii/ sălbatici („măceşii roşii“ din volumul cu titlu omonim ?/ n.n.) beau nemurirea şi se înalţă apoi, peste/ spinii de aur“. Numaidecât asocierea cu Dumnezeu, cel care adună „lacrimile celor răniţi, umiliţi, părăsiţi în/ dureri până la uitare, până la iertare/“ apare ca un fapt firesc, conferind poemului măreţie şi o simbolistică surprinzătoare ce trimite la sensuri şi mesaje de mare profunzime.
De altfel, în mai toate poemele de acum tonul este unul oracular, poeta oficiind aidoma unei preotese din antichitate, de cele mai multe ori din mijlocul câmpiei, invocând roadele şi ploile pentru pământul pârjolit de secetă. Cuvintele ei sunt „de lumină“, iar raţiunea caută către „stelele albe şi/ roşii din icoana în care Iisus/ Hristos pogoară de pe Crucea/ înaltă şi trece prin lanurile/ vii, cu braţele deschise/ într-un alt veac!…“. Peste lanuri de grâu autoarea vede ori simte bătând aripi de înger. Peisajele ei – de o fineţe şi candoare trimiţând cu gândul, ca tehnică artistică, la liniile şi sugestiile din stampele orientale – conţin un mister, un suflu interior, un „ceva“ inefabil. Este, poate, tocmai poarta care se deschide celor înzestraţi cu darul credinţei în Dumnezeu – cum limpede se poate desluşi mai ales în poemul care dă şi titlul volumului.
Este interesant de observat că recuzita folosită de poetă (preluată din universul în care se află, gânditoare şi contemplativă totodată, receptivă la semnele sacrului pe care îl descoperă în fiinţe şi lucruri) este menită să-i dezvăluie, de fapt, peisajul interior, sufletesc, rezultând de aici un fel de simfonie în tonuri blânde, întrucât sentimentele se cer a fi rostite aproape în şoaptă şi nu clamate cu voce asurzitoare. Lumini difuze, nopţi albastre, păsări albe, sălcii ninse, câmpii în lumina roşietică a amurgului sau în cea albastră a zorilor, porumbei sălbatici aşteptând grăunţele visului, flori sălbatice, Iisus Hristos răstignit pe Cruce la răspântii de drumuri şi în lanuri de grâu, păduri de argint, îngeri blânzi, ocrotitori şi îngăduitori cu o lume nedreaptă, care îşi caută refugiul în rugăciune şi în speranţă – toate acestea şi încă multe altele alcătuiesc spaţiul poetic al doamnei Iuliana Paloda-Popescu, dând congruenţă gândurilor şi întrebărilor autoarei despre univers, viaţă şi moarte, despre rostul omului în marea trecere pe pământ.
Să mai observăm, pe de altă parte, că aşezarea strofelor sub forma unor sfere nu este un simplu artificiu grafic, la care s-a recurs neapărat din dorinţa de originalitate, ci a fost impusă de conţinut, de arhitectura generală a fiecărui poem. Sfera simbolizează cosmosul, globul pământesc, orizontul câmpiei sau al mării, perfecţiunea spre care tindem. Bunăoară, o singură strofă trimite cu gândul la discul pe care se aduc ofrande Divinităţii. Când sferele sunt în număr de două sugerează potirul, clepsidra, cu semnificaţiile specifice acestora. În număr de trei sugerează silueta unei fiinţe umane, iar când se desfăşoară într-o înşiruire de mai multe prefigurează infinitul sau mărgelele dintr-un şirag de mătănii. Metaforic vorbind, poemele formează un spaţiu sacru, în centrul căruia poeta îşi înalţă ruga, stând de vorbă cu îngerii şi aducând slavă lui Dumnezeu. Invocând fiinţele şi lucrurile create în Univers, autoarea se adresează totodată Omului, văzut ca o făptură chemată să dea noi străluciri „corolei de minuni a lumii“, cum ar fi spus Blaga.
Cu certitudine “Semnul Îngerului” este şi va rămâne şi „Semnul“ unei maturităţi poetice depline. Citiţi volumul şi vă veţi convinge!

Florentin Popescu

28 Florar 2015