Melania Cuc: Ameliei Caracas pe strada cu nume de planetă (Uranus)
Este un fapt cunoscut, pentru a atinge parametri unei cărţi pe care s-o citeşti cu sufletul la gură, acţiunea cărţii ar trebui să deţină doze bine cântărite de realitate absolută şi ficţiune, să aibă şi un strop de umor şi mai ales, efervescenţa harului scriitoricesc. Din toate aceste ingrediente ( şi mult mai mult) este construită STRADA, cartea de debut a Ameliei Caracas, şi care a apărut la sfârşitul lui aprilie 2015 la Editura Humanitas (ediţie online).
A recomanda o carte este ca şi cum ai recomanda un stil de viaţă, şi nu voi face greşeala, pentru că fiecare dintre noi, cititorii, aveam partea noastră de bucurie personală atunci când întâlnim, în textele lecturate, lumi şi personaje în care ne regăsim cu micile (sau cu marile) noastre secrete, pe care nu le destăinuim niciodată prietenilor.
STRADA ar putea fi un studiu de sociologie complex dacă nu ar fi o carte de beletristică fascinantă, ar putea fi şi o pagină de istorie urbană a sfârşitului de Secol XX, şi un interesant spaţiu de cercetare pentru cei care vor veni să reconstituie faptele ( bune şi rele) ale unei generaţii, pe care nu o dată am numit-o „generaţie de sacrificiu”. Cu o alonjă mai mult sau mai puţin imaginară în falia genealogiei persoanle, Amelia Caracas şi-a lucrat cartea ca un giuvaergiu un colier din pietre semipreţioase. Autoarea le dă valoare artistică, literară, şi adaugă şirului de evenimente (asumate în parte prin participarea personală), adaugă, spun, valoare, credibilitate şi acel liant special care te atrage, te incită să citeşti pagină după pagină.
Ai putea spune şi că sunt poveşti de cartier, dar ce… cartier! O parte esenţială şi enigmatică a unui Bucureşti prins între trei schimbări politico- sociale, un oraş în plină metamorfozare, şi care atrage ca o lampă fermecată fluturii, atrage hipnotic persoanajele pitoreşti, ele personajele afluind dintr-o provincie, pe care autoarea doar ne-o schiţează în tuşe alb-negru, lăsându-ne pe noi să explorăm mai departe filoanele din care s-a inspirat, şi care au generat geografii umane dintre cele mai interesante. Cartierul Uranus, o lume aproape patriarhală, Strada cu caprifoi şi glicină, cu platanii seculari şi personaje ce ţin morţiş să ducă până la final steagul unei burghezii autentice, cu rădăcini adâncite în rostul naţional glorios, dintre cele două Războaie.
Amelia Caracas pune accent pe memoria colectivă, pe acel instrument care face ca un autor să devină mărturisitorul epocii sale. Ea scrie cursiv, ştie ce spune, şi citind cartea aproape că nu mai faci diferenţa între magie şi realitate. Creionări subtile amintesc de o lume care se coagulează în partea stângă a râului Dâmboviţa, cetăţenii de odinioară (colonei regali, angrosişti, dar şi spălătorese) se adaptează vieţii dificile din anii comunismului. Şi timpul pare să niveleze destinele, să egalizeze rosturile indivizilor, servitorii şi stăpânii să devină egali în faţa destinului implacabil. Micile intrigi de cartier (zic cartier şi nu mahala) apar ca petele de cerneală pe vârful degetelor unui şcolar silitor, şi Strada Ameliei Caracas se transformă într-un spaţiu pitoresc de-a dreptul, un fel de redută pe care luptă, fiecare cu armele sale, toţi cei care nu s-au adaptat din mers comunismului. Şi totuşi, lumea este ca lumea, fericită pentru micile firimituri furate vieţii, lupta se dă aici, pentru felia de pâine cu margarină, şi puţini mai sunt cei care rezistă până la capăt, dovedesc că au stofă de eroi ai zilei.
În plin comunism, personajele Ameliei Caracas devin eşantioane aproape comune ale unei comunităţi ce se hrăneşte din micile evenimente diurne. Viaţa merge înainte pentru foştii boieri de viţă veche, şi cartierul Uranus pare să fie ultimul bastion al unei lumi câmdva fascinante, elegante, cu perspectivă în a ocupa locuri de frunte în societate. Pe fondul unei sărăcii lucii, dar asumate ca o medalie a resemnării, cade zvonul unei posibile demolări a cartierului. Citind paginile respective am avut imaginea unui muşuroi de furnici în care un copil nătâng loveşte cu bocancul.
Amelia Caracas ştie să pregătească suspansul literar, dar emoţia, furia personală, starea de spirit a personajului central , aici devenit autor, este relevantă, şi frisonul teribil te cuprinde, te schimbă emoţional iremediabil. Tu, cititor, eşti de partea cetăţenilor aşezaţi în calea destinului, trăieşti cu acuitate momentele de dinainte , dar mai ales din timpul în care bulbozerele dau iama în zidurile caselor în care, oameni purtând încă nume ce amintesc de Belle Epoque , subcombă la propriu. Astfel persoanele devin personaje şi autoarea îşi duce firul naraţiunii mai departe, printre blocuri de beton în care sunt înghesuiţi suravieţuitorii foşti locatari ai Străzii în care, până mai ieri, doar micile intrigi de amor, poveştile cu iz din alte vremuri, mai făceau zarvă şi constituiau motive de bârfă în faţa unor ceşcuţe fine în care se turna cafea (nechezol).
Imagini ale unei vieţi nevăzute de dinafara pereţilor din prefabricate, viaţa de pe STRADA liniştită din cartierul Uranus se mută cu arme şi bagaje în acele „turnuri babel”, ale comunismului, blocurile din cartierele care supradimensionează Bucureştiul. Şi aici, autoarea are puterea de introspecţie, este ca şi cum ar face radiografia unei civilizaţii aflate la răscrucea timpurilor. În viziunea autoarei, nimeni nu este disperat din cale afară, indiferent de umiliţa la care e supus prin forţa malaxorului politic, doar speriaţi sunt cu toţii, şi ea, Frica face cărţile în următoarele capitole ale lucrării de faţă.
STRADA se continuă cu frescele sociale, adesea eşantioane hibride ale unei lumi care se scufundă pentru ca mai apoi, să regenereze. Şi este Revoluţie! După furtună ar trebui să iasă soarele, numai că angoasele colective par a se accentua, şi Amelia are meritul de a face un slalom de excepţie printre atâtea şi atâtea evenimete din istoria apropiată, atinge stări şi conflicte care ne-au marcat mai mult decât ni se pare azi.
Amelia Caracas, o scriitoare cu vocaţie.
Strada, o carte document pe care am citit-o cu interes, făcând din loc în loc, inserţii personale de sentimente, de întâmplări ale căror ecou mă mai bântuie încă şi azi. Cu toţii aveam în raniţa amintirilor o STRADA a noastră, un cartier de sacrificiu (un Uranus) pe care-l deplângem mai ales vara când înfloresc teii pe bulevardele Bucureştiului. Amelia Caracas este un scriitor care duce cu sine o lume, şi poate, şi ştie cum să ne-o prezinte literar, ea scrie despre lumi dispărute sub ochii noştri ca şi cum ne-ar vorbi despre un flacon cu parfum bun ce i-a aparţinut unei femei de odinioară.
Melania CUC
Archiud, Bistriţa
7 iulie 2015
