Cuvânt și iubire

CULTURA PROVINCIALĂ

 

14. 03. 1981 Delhi

The Diary of Virginia Woolf , Volume I 1915 – 1918. 27.01.1918: „She led him to describe a Romanian Prince, wose voice, he said, was the loveliest in London. /…/ The R.P. was Antoine Bibesco, rich, cultivated, a writer and a friend of Proust, who had acted as Counselor at the Roumanian Legation in London”. 6. 12. 1919: „The Bibescos wished to meet me. / Bibesco is handsome, amiable, a man rather too much of the smooth opulent world to be of particular interest. His English is too difficult to let one get straight at him. Like all foreigners, he says serious priggish things – ‘I prefer to believe nothing save what my reason can confirm’ – or words to that effect”.

16.03. 81

Scrisoare din Bangkok de la d-na Achawa-Amrung. Bestazzi mai era la ea în 10 martie (după două săptămâni) – și a făcut o copie xerox după „Innovative learning” de M. Malița, trimis de mine pentru Peace Progress. Primesc și o copie după The Asia Magazine, July 20, 1980, cu un articol de Kim Gooi, „Thailand poet prince” – Mom Chand – kavee (poet), Thy kloang style. King Rama II – „I am a sixth generatin poet /…/ Thailand is unique, for unlike other countries, Thai poets spring from the same family – from father to son and grandsons and so down the line”.

Vizită a lui Naviug, plus Anmol, apoi d-na și d-l Kashyap. Apoi am fost pe la Keyna – se pregăteau de culcare ori altceva. Am cheacherit vreo două ceasuri, abia la sfârșit pronunțând Leh Valensa – se poate, deci. Andre ar fi vorbit despre succesul Nanei la școală, printre copii. Tara s-a născut într-un ajun de Crăciun, sub o stea a pomului de iarnă din Holy Hospital, dacă nu din Bethleem-Cambridge. Încă o dată cei mai deștepții, grofii, gâturile late, p-ormă nebunie, o schimbăm pe americani, hashish, tristul cuplu homosexual din fosta mea clasă, ce se înființaseră ieri.

Vineri, reîntâlnire cu yoga, chiar cu Nitya Mukhtananda ji, acum president Poona Yoga Center, 3 după-amieze – Sadhana (Yogasan, Pranayama, Meditation). Mă bate gândul că voi muri nefumător, că voi muri. Pentru că voi lăsa fumatul? Sărăcia tot n-o las.

17.03. 1981 Delhi

Ek Shanti se află în tipografie, voi avea 500 de exemplare, cele mai multe pe hârtie de ziar. Nana a numărat 23 de bivoli. Mai observă o trăsură aurie mânată de un biciclist. Băieții joacă cricket în parcurile nenăpădite de rufe, focuri, paturi. În colegiu, fata se intimidează de adolescenți. Curtea universității, pe lângă statuia lui Vivekananda, înclinată ca turnul din Pisa, o atrage. Rămânem 2-3 ore pe la Esaulov și călătorim apoi acasă pe o lună încercănată, printr-o liniște de țară vastă.

Nansi nu ne-a făcut haimanale, doar că atunci când plecăm avem obiceiul de nu ne mai întoarcem. După dinnerul etern ou-lapte, am întrebat-o pe Nana ce părere are despre părinții ei. S-a prefăcut a scrie pe perete:„BUNĂ”. Când a apărut mama, a repetat gestul.

Examenele sunt în 26 și 28 martie – scris, și în 31 la 2 p.m. – oral (împreună cu Nansi). Timp de 4 ore, mi-am dactilografiat, în departament, poeme, ceea ce n-a deranjat. Fumam doar beedies, și oamenii de serviciu îmi făceau complimente în hindi.

Bhose îi explica colegei lui cântecul țigăncii somnambule al lui Lorca și o făcuseră lată clarificând și nu prea, dacă peregrina, călare, visa, ori era trează. Sognava, parcă am văzut. Am ales visul. Am pus muzica între realități și visuri. Ne-am scuzat reciproc a ne fi luat din timp, căci mă grăbeam și mă și luam în profesor. Citisem totuși, cu sotto voce, originalul spaniol și nu mai aveam nevoie de traducerea englezească.

Teoretizez de trei zile practica fumatului de beedi, un bărbierit cu briciul, un cancer de izvor, nu de vărsare, un pretext de coșmare-trabuc-nu-scriu-traduc. Probabil, totuși, prin ele voi putea renunța la alte țigări, la tot. Pe beedi-ști îi văd totuși cu tain și la filtru.

Unui sardar i-am zis Montale al Indiei. Funcționarii își spuneau de mine ca de Beniuc, ăsta e poet (unde băteam la mașină și nu mă durea de nimic altceva. Kobra mi-a dat o Scânteie din 20 decembrie anul trecut, când eram în țară, și o Limba română – bibliografie. Între extremele critică și fascinată, mă așez în a doua.

Misterele familiilor indiene le-am conversat din fir a păr cu Keynii – dacă n-am văzut pe fiica unui cuplu de profesori niciodată, ar fi pentru că ei sunt ocupați cu slujbele și deci și-au lăsat-o prin vreo școală, ori, cum spusesem chiar eu, la mama unuia dintre ei; câte-un accident explică similaritatea unor defecțiuni ale nevestelor înconjurătoare; dintre cei doi băieți care întrețineau relații amoroase, ea s-a căsătorit, dar, nefericită cu nevasta, suferă mai mult ca oricând de dorul de dorul și amorul prietenului, altfel nedecis să-și înceapă libertatea normală, presimțit casnică, simte din ce în ce mai puțină milă și viciu în vecinătatea amantului (vagi complicații pot veni și de la combinația hindu-sickhă); că aș fi îmbătrânit simțind moartea, cât că m-aș fi repezit singur prin Bangkok, iar un grec zice că ești deja mort când îți e teamă de moarte. Lucrurile luaseră o întorsătură lirică, declarativă, de-am prelungit-o nemotivat, pe fior dar nu teroare. Să mă fi apucat apoi trei pe vâna șanti.

Fiul rusului alb își susține doctoratul la Universite de Paris XI în 27 martie. Cum se publică în India? Înainte de februarie dau editorii lovitura – în martie schimbându-se bugetele. Atunci bibliotecile cumpără orice, să nu se piardă banii. Rajneesh publică, totuși, probabil tot anul – scriitor mare sau scandalos. Diplomația rechinismului.

De ce-oi fi crezând în cartea lui mai mult decât crede el însuși? Poate cât mi-a povestit-o – nu mi-o împrumută, am răsfoit-o mai mult în rusește. Rațiuni apofatice, cultura patriei, romantismul imperiului, al mormintelor propriilor părinți de la Kashmeere Gate? Văzusem tabloul mamei sale dintru început în semilumină.

Într-un târziu, vorbeam franțuzește, cu ocoluri ale clarității în locul englezeștilor dodge-uri sonore până-n gâtul de jos de peste Mânecă și Atlantic. Bătrânul își serbează înfrângerea clipă de clipă, mai risipind-o și în alte suflete.

18.03. 81 Delhi

Avusese un prieten moșier basarabean român, Krupenski – îl cunosc? Rusia n-ar vrea război, pentru că a suferit în precedentele confruntări. Dacă am văzut Moscova. Afganistanul, chestiune de frontieră rusească. Nu mai zice de Polonia, îi știu temerea.

Am visat că murise Reagan – îl văd, cu dinții lui veseli, în India today. Simt pentru poezia americană ceea ce simt pentru Pound însuși, o continuă unificare a bifrontalității culturii în timp. Eufonia întregește sinteza în negativ. Parnas superuniversal, muze atomizate. Anne Sexton se sinucide. Robert Creely are de a face cu Elementi di eresia.Kurt Vonnegut Jr.: Good Missile, Good Manners, Good Night.

19. 03. 81, Delhi

Unele poeme sunt născute traduse, intraductibilele dau bătaie de cap și nicio șansă. Prietenia combustionează, totuși, optimismul traducerii, după cum și moartea, poate mai puțin sexul, sigur nu politica ori cariera. Cercul închis al traducătorilor pare așa întâi față de poeți, a doua oară față de public. Cercurile închise ale poeților se circumscriu celor ale traducătorilor etc.

Or, să zicem, spirala convine și-n treburi de-astea, ca un fel de ce-o fi o fi. Dar și alcool sublimat în armonii ce se caută măcar pe sub pământ, la mijloc de drum, pe undeva. Ce trebăluiesc eu aici n-are decât să n-aibă valoare pentru cercurile închise, ori pentru partea consumată a spiralelor. Îmi transform autoexilul și suicidul în urme de glas.

20.03. 81, Delhi

Probabil, Urmila va traduce mai frumos ca oricine Miorița în hindi-sanscrită – rassa patosului ramayanic. Din promoția a doua de studenți, m-au vizitat cei care au părăsit cursul înainte de examen (Sany, Lamba).

Lui Keyna îi mărturisisem că mă simt a proveni din imperiul roman. Am văzut în Soljenițân naționalismul rusesc, mereu imperialist, minimalizând pe cei mici. Am pus într-o doară muzica mai presus de film, în deosebire de Marek. Intelectual, parcă ne duceam părerile despre țările noastre la extreme comportamentale, încât nu mai știam dacă nu e tot un drac la ei (la polonezi) și la noi, scopiți de ruși.

Mici entuziasme agonice împărtășite în nume de frați, cauțiuni față de tot ce ne înconjoară, puțin lirism. Îl atrage George Orwel, la modă, vrea să-i răsfoiască eseul Politics and the Englinsh Language. Aproape renunță. Iau eu un citat: „I should expect to find – this is a guess which I have not sufficient knowledge to verify – that the German, Russian and Italian languages have all deteriorated in the last ten or fifteen years, as a result of dictatorship (p. 310, în The Play of Language, Oxford U. Press, 1979).

Articolul este din 1945. Aș avea suficientă cunoaștere spre a arăta că așa este și în cazul românei, sodomizată de cei ce-o țin de rusă. Idiosincrazie Orwell: „A not unblack dog was chasing a not unsmall rabbit accross a not ungreen field” (p. 314).

21.03. 1981

Holi Mubharak ho! Sudesh și Urmila au venit destul de devreme cu dulciuri, culori și petale de trandafir – începusem sărbătoarea. Am stat de vorbă vreun ceas, când Nansi îl anunță pe vecinul Shivaramaya, împreună cu alți profesori. Ne prăfuim fețele și părul cu vopsele și ne îmbrățișăm, apoi îi urmez pe la celelalte apartamente, inclusiv al bulgarului, care, speriat, abandonează procesiunea.

Andre și Margaret n-au rămas acasă. Domnul Chatterjee mă invită pe mâine seară la o partidă de șah. Tocmai am jucat cu alt bengalez, Sudeep, cinci partide, din care am câștigat trei. Decanul Facultății de Drept, om înalt și frumos, are obiceiul să-și ridice toți anteii care-l îmbrățișează.

La o casă, cineva murise, nu celebrau, dar bărbatul care ne-a întâmpinat, fost vice-chancellor, nu a răbdat să nu îmbrățișeze unul-doi vizitatori. După cum actualul vice-chancellor, în corta-paijama albă, împreună cu pro-vice-chancellor-ul, ne-au primit cu dulciuri. Continuându-ne saga, un musulman s-a bucurat să ne întâmpine (nu și Faruqi).

Ne întâlnisem cu familia Kashyap-Mangla, din sensul celălalt. Dr. Sharma, de la dept. de istorie, o ținea numai în glume, oferind, ca prasad, și simbolul Holikăi. Am băut apă și ne-am odihnit într-o grădină cu iarbă mai deasă decât orice închipuire.

Alte case. Toate. Gwyer Hall. La Chopra a venit vorba de România. La înapoiere, discuții în două alte grădini, cu pateuri, dulciuri, ceai și țigări. Am vorbit despre obiceiuri românești. Cum mi-a plăcut și am înțeles sărbătoarea? Fețele erau acoperite cu vopsele. Ne-au fost subiecte chimia, astrologia, ritualurile.

Umesh mi-a trimis o carte poștală, că are „multe” să-mi spună. Probabil voi publica Sanskrit-Romanian Poetics, cu antologie, de prescris în programa anului viitor. Vecinii mei, reputați profesori ai universității, erau egali în observarea jocului cu care se îndeletnicise însuși junele Krishna în compania Radhei și a celoralalte păstorițe.

În piesa mea, Holika n-ar fi Holika. Iertarea greșelilor și uitarea dușmăniilor nu sunt suficiente. Aud că în sate se petrece năpraznic. Pe aici, tinerii excelează în strigăte, plimbări cu roaba, găleți pline cu zemuri colore. Karamcharii ori harijanii bat tobe imense cântând coruri folclorice de înaltă solemnitate – bărbații încep, iar de la oarecare distanță femeile le dau replica.

25. 03. 1981. Delhi

Andre Beteille: Inequality and Social Change, Delhi, Oxford University Press, 1972; Ideologies and Intellectuals, D., O.U.P., 1980. A mai murit un martie. Citind zilele trecute eseurile lui Andre, mi-am povestit un vechi martie marxist. Eram în formare. Ne simțeam deformându-ne, fără a avea, conștient, o formă, alta decât a tinereții. Bătrânul era mai al dracului decât mărunții lui contabili căzuți din lună să ne explice plusvaloarea.

Lenin ne deziluziona din motive contrare, bibliografia ne trezea suspiciuni prin golul euforic al cărților staliniene. Ce Marx am citit atunci am uitat din prudența instinctului de conservare al vremii. Atirusismul lui Marx îl lăsam sub tăcere, ori văd că Andre îi citează edițiile din Moscova. Nu ne era permis decât să repetăm ce ni se recomandase, însăși îndoctrinarea ni se părea săracă.

Omul total al lui Marx a devenit anacronic paralel cu teoriile totalitariste. Referința la Basarabia a lui De Gaulle în discursul lui, memorat deja, i-a fost spălată din creier de persuasiunea gazdelor amputate și, mărturisit, nesinucigașe. Mitul transformării lumii își pierdea din modă, în mintea noastră – care lume? în primul rând, iar analize nu ne erau servite, doar citate.

Trăiam într-o lume ascunsă, pe care nu o voiam transformată, dar nutrită de valori eterne, precum și de utopii, nu încă negative. În fapt, nu se întâmpla nimic, nu era voie, și probabil ne apăream înspăimântător de conformiști, condamnați la neputință progresivă. Tot ulterior, romanele cu personaje ca noi au putut părea senzaționale urmașilor imediați, nu pentru că ei s-ar fi aflat neapărat într-o situație diferită, dar pentru posibilitatea unor comentarii cu aparență de libertate. Strălucit acționând resorturi ale unei defulări politice, pe undeva similare în efect cu bibliografiile noastre marxiste, la aceeași vârstă.

Schițând o introducere la două-trei citate din comentariile analitice ale lui Andre, mă văd utilizând cuvinte numite de el concepte, nu și simboluri – pe care le conceptualizează. Conceptele sunt mai adesea prohibite decât simbolurile și nu știu cât sunt de interschimbabile.

Romanele acelea uzează simboluri post-factum, ceea ce nu mai poate face poezia, singura capabilă de simbol, din acest punct de vedere, adică fiind ea însăși un simbol, poate damnat și discontinuu. Vorbesc de romanele și poezia românească din ultimii douăzeci de ani – de accepțiile și avatarurile lor în contextul ideologic prohibitiv binecunoscut.

Asta pentru a vedea că, după cum simt, Andre, din cu totul altă parte a lumii, cu ochi asemănători, excelează nu atât în examenul inegalității, schimbării sociale, ori al intelectualilor, cât al ideologiilor. Nu numai o inspirație aparte, o rădăcină-roman, ca Anandamath, dar ceva din meditația forțată a intelectualului, obligată de împrejurările sfârșitului de secol 20, nu lipsită de analogii cu alte epoci și vârste.

Ce-am spus aici se poate exprima în două cuvinte: „vine bătrânul”. Însă, ezitant, voisem să încep cu o vorbă despre Andre ca indian, ca vecin academic și de locuință, dar și de idei – uneori vise analogice în ecoul sângelui francez. La tinerețe, tradusese Correspondences (în engleză, în bengali?). Din partea mea, nu Marx, dar Baudelaire, mai apoi Pound ori, cu ceva aiurită fereală, Dostoievski.

Totuși, punctul slab al sociologilor pare a fi deliberata speculare ori ignorare a istoriei. „Dacia e numele vechi al Bulgariei?” Măcar ilustrul musulman de la trei case, care nu celebrează nici el Holika, știa aproximativ adevărul spunând „gândesc că Baudelaire a fost francez”.

Văd că am renunțat la introducerea propriei mele recenzii și mă gândesc serios la visele lui C.M., anume cele în care-i apăreau colegii lui români de la căile ferate, prin ’40, bolșevizându-se. Se cheamă că am trișat? Îmi va lipsi subțirimea și, în fapt, sinceritatea unor impresii intelectuale față de admirabile eseuri asupra intelectualilor.

… „inequqlity as mode of existence” … „most societies of the past have regarded inequality and not equality as the normal condition among men” … „ the twin concepts of dharma and karma”… „I describe a harmonic-social system as one in which there is consistency between existential order and the normative order, and a dis-harmonic system as one in which the two are in conflict” … „the fundamental problem of sociology, as I see it, is the dialectic between systems of value and structures of power”…

26. 03. 1978 Delhi

… pus semn jumătatea nefumată… pe undeva Europa… în Cantos nici Brâncuși… „keeping the Ganges on his right hand”… dacă sunt în cuvântul India mai e cuvântul India al tău sunt în cuvântul tău India? … bătrânul meu prieten ți-a scris o scrisoare…

27. 03. 1978 Delhi

Întrerup scrisoarea către Ezra Pound. Examenul. Eu, primul. După mine neamțul. Dintre străini. Mukarjee către Lena din Rusia, strâmbându-se: Romanian – un hohot. Merge în Bulgaria și Ungaria. Îi crapă măseaua să vadă și România. Aveam să vorbim despre tot, iar el, făcând caz de schițele lui Tagore, cum că aș vrea să schimb portretul lui Pușkin din dept. cu al meu.

Altă colegă invigilator pentru germană, madam Parasnis, care a citit Revue Roumaine de l‘Histoire de l’Art, ea având studii la Paris, iar limba maternă marathi, a fost surprinsă de părerea mea în franceză că marathi e cea mai apropiată de latină. Neamțului îi spusesem că trăiesc în sec. 18, el că trăiește în 19. Indu Lekha tocmai și-a luat doctoratul despre sufix în rusă și sanscrită – o chestionam despre diminutivare, a, sunt multe sufixe diminutivale.

Subodh a predat prima lucrarea de română. Lena îmi zice: „trouble”, nu a terminat, iar către cineva în rusă: „subota” (sâmbătă). Am cele nouă lucrări aici, acasă. Xena era curioasă de diplomă. Nu cunosc scrisul studenților. Citesc lucrările. „Popoarele urc războiul”. Involuntar corect, stilistic pe limba veche. „Aveți frați? Nu avem frați, ei sunt muncitori. Ce sunt ei? Ele profesoare. Da, sunt frați. Ele sunt timp. O carte întru limba română”. „În câte suntem azi? Suntem în multe”. „Avem să mergem grăbitul la facultate”. „Popoarele urâte războiul”. „Câte ore de română? Eu am cinci romane pe săptămână. Limba Roma.”. „În ce an suntem? Suntem în două grupe.” „Eu nu sunt o casă. Voi (nu) sunteți din India. Voi (nu) sunteți nimic. Din ce țară și din ce oraș? Din trei oraș.”.

Zbuciumul mă găsește pe trepte ale minții deja pierdută. Andre îmi confirmă recele din afecte și-mi dă sfaturi. Comentariul meu începe și sfârșește cu necazul de a fi mers pe idei în care Mircea Eliade este unic.

Nu atât simbolul, cât sacrul e unic. Pentru că a făcut să fie acceptat conceptul sacrului în țara lui. Chiar sub sceptrul ideologiei, de care Andre are doar idee. Ceea ce nu avea cum să i se întâmple lui Claude Levy Strausse – nu Franței i-o fi lipsind permeabilitatea. La sacru, cel puțin.

Am corectat lucrările studenților – note mici, în creion. Le voi urca mâine, proporțional? Probabil, nu. Voi avea mână liberă la traducere.

Oh, cât îți datorez, Stevens Wallace, datorându-ți-l pe Eminescu, așa cum i-l datorez pe Brâncuși lui Pound. Cât aș datora înainte de moarte oricărui pământ mișcat de ură.

Bravul invigilator al celor nouă studenți în română, Marek, era mai disperat ca oricând de ocuparea unor garnizoane de către ruși, de invazia, în act, față de promisiuni ale altora. Cumva, mulțumit că Ceaușescu a condamnat, împreună cu liederii jugoslavi, tentativa de ocupare.

Dar s-ar fi răzbunat până și pe studenții mei, altfel foarte zgomotoși. Nu primiseră decât două dicționare ale mele, iar traducerea li se părea foarte grea. Am primit multe îndemnuri să-i pic, sunt sigur că n-o s-o fac. Până și indianca respectabilă, care predă rusă, la un moment se interesa de ruși în Polonia, îndemnându-mă să-mi ajut studenții, dar și criticându-i.

Fiii liderilor polonezi poartă numele mamelor lor, spre a nu bate la ochi favoritismul. Prietenul meu ar fi urât de Solski, fiul fostului p.m. Jarosevicz are, aici, trei mașini și dolari destui. Sigur, lucrurile se leagă. Dar noi? Ne simțim catolici.

Doi profesori discutau personajele din Război și pace. Pierre Bezuhov, Andrei Bolkonski, Natașa – aproape declama Artușer, argumentând, probabil, propunerea de subiect pentru examen, de-acum tipărită. Napoleon , am adăugat, el repetând și grăbindu-se să adauge: Kuruzov.

A murit Marin Preda și nu știuse de polonezi. Vor fi foarte mulți solidari sentimentali ai solidarității. Secolul vieții noastre de s-ar planetariza fără intervenții dirijorale. Moraji, că intră în satyagraha dacă nu se oprește filmul despre Mahatma. Nu fie Solidaritatea soră Veneției, nici statuia lui Vivekananda (construită de sindicat studențesc) pereche turnului din Pisa – spuneau doi kabutari din inima unui balcon de pe Chatra Marg și imediat ciorile i-au zgornit.

Numele de Tase din literatura mahmură a lui Sântimbreanu le-a pus problemele cele mai mari studenților mei la examenul de azi. Care examen, pentru ei, a fost mai dătător de grriji decât vulcanul polonez. Țară și revoluție. Mă bucur de coada de bambus a unei mături ca pentru kricketști. Mentalități sub o dictatură de țară mare – poate mai mică decât dictatura dintr-o țară mică, gata să salute mari dictaturi.

29.03. 81 Delhi

Asanas-Pranayam, Dyana, minicampusul de trei zile a trecut. Nansi e de părere să mergem și mâine. Ziarele încep să tacă despre Polonia, ca în România. Reduc totul la sinuciderea unui veteran.

După yoga, Nansi mă cheamă să ascult Miorița. Yoga-Miorița.Versiune în hindi de Urmila Trikha. I se pare că mă opun. Coborâm. Traducătoarea vrea întâi să ne citească traducerea decât să discutăm ziua și maniera de spectacol.

După lectură, mă întreabă cum o găsesc, iar după o oră de comentarii revine dacă s-o lase cum este, ori s-o schimbe. Știu și eu? Va fi fiind o versiune spontană, dar și predestinată, de ce nu? Citisem „Mai am un singur dor”, urcasem-coborâsem cu variantele indiene ale ”Scrisorii I” editate de mine. Interpretările mioritice continuau să rămână virgatha, ca ale Geetei. Virgatha, balada indiană.

Fraze grele la testul de traducere: ce dorești dumneata / what are you longing for the morning; Mihai Eminescu is only English poet who is from India; so much sweet and nice the language we speak; bravo, Tase. I give him to traverse the way of cowardice and I run the whole evening.

Prof. P. L. Shukla, după ce mă întrebase ce înțeleg prin „Orient”, m-a adus pe pământ, sugerându-mi să conferențiez pe tema „viața în literatura română”. Detalii de organizare le-am pus la punct într-un minut. Anil mi-a ținut Ek shanti din cauza comenzilor pentru schimbarea bugetului – că aș intra în tipar miercuri. La el se tipărește și buletinul Delhi Rotarian Club, pe art paper, numai pentru uzul membrilor. În biblioteca MEL zăceau jalnic grămadă ceva sute de cărți nou primite, scoase la reformă. Furtuna de praf a acoperit lucrurile și în casă. Pe stradă, orbești, încărunțești.

30.03. 81 Delhi

Reagan împușcat. Urmila: ăsta a devenit modelul de viață. Nostalgia vremurilor sanscrite, când preceptorul primea discipoli, nu bani. Așa cum creștinătatea a măturat imperiul roman, tot ea îl va sindicaliza și pe cel slav? Dar oare după Reagan, n-o fi rândul lui Lech Walensa? Doamne, ferește.

Alexe îmi trimite ultima „Comuniune”, în care îmi publică „The king Burebista and his people”, mai vechea cu „Nana in the Himalayas” și ”Limite” de Virgil Ierunca. Timp de două ore, între 2 și 4 p.m., examenul oral de română – gramatică, traducere, conversație, cultură. Un sfert de oră pentru fiecare, încheiat cu un discurs al lor despre România: the best country. Nadia este numele cel mai cunoscut și soția lui Borg – la primul răspuns. Dumnezeu is god of Romania. Orașe? Drăgășani, Vidra…

Ore de lectură Limite. Reagan supraviețuiește. Comuniunea Românească pe 1981 – politic-polemică. Parisul românesc și românismul american sunt despărțite de un ocean, nu se completează. Calitatea estetică, rămasă în Europa. Mă gândisem la Ezra Pound. Măseaua mă dărâmă din stânga.

1 aprilie 1981 Delhi

Locul cârciumii, din patrie, e aici banca; acolo îți întâlnești cunoștințele, dacă nu banii. Miss Sengupta îmi spune că în ultimul număr, Span a publicat un interviu cu Mircea Eliade. Sunt atâtea semne de prietenie în scrisorile de la el. D-șoara Sengupta îi pronunță perfect românește numele. Conversația din Spam, preluată de la francezi? „But it was quiet easy to shine in a provincial culture where near everybody knew everybody else – not at all the way it is in Paris or New York”.

Dar strălucea, cu adevărat, în afară că era tânăr? Călinescu abia de se amuză, prea puțin excitat, de Maitreyi. Când în Roma, după miezul nopții, un mexican un mexican a oprit mașina strigându-mă ”Giorgio, Giorgio”, bucuria provincialului din mine nu cred să fi fost străină, deși altfel, de a lui Eliade. Complezență în India, mister în București.

După scăpătatul București al începutului, întrebarea Span-ului: „how does the Romanian bestseller writer in you get on with the American Professor? Can artist and scholar coexist?” Din răspunsul la asta vine titlul interviului, ”The True Dreams of Mankind”.

Mai înainte, revenise, „An elementary definition of myth might be that it tells a sacred story”. Hermeneutics: „the study of the sense, meaning or meanings which given religious ideas or phenomena have had in the course of time”. Mituri moderne: progres, communism. Elogiul hippie movement-ului.

Acum văd: „Translated and reprinted from L’Express, 1980.” „All in all, an illuminating interview with one of the seminal thinkers of our age”, Michael Pistor.

Am întrerupt demult scrisoarea către Ezra Pound – ce-ar fi să i-o expediez, acum, tânărului Eliade, ca de la hippi la hippi? Aud că Haig ar trece prin România. Automobilul lui Rogers l-am văzut trecând fulger prin fața soldatului sovietic.

Biata mea conferință are surse greu de deslușit în subprovincialismul lor, dacă mă gândesc la marea cultură română din vinele și minților creatorilor de pe stradă, netelevizați, netraduși cu ridicata. Nonvaloarea excelează prin grandoare. Strălucirile se astupă cu moloz, doar-doar n-or ajunge mai departe de Debreczin să-le facă ăia cârnați.

Și-l adoram pe Eliade că vedea occidentul provincial și mai detesta și ocupația, proletcultul. Târziul Tucydides, Mircea Eliade. Nu cred că vreo grijă masonică să-l fi împiedicâd să vadă sacrul lui Eminescu, măcar cât în Brâncuși. Capul mi s-a prefăcut în măsea. Mă voi trezi mâine și mai apatic, la 38 de ani, opus clarităților interesate.

3.04. 1981. D.

Mă perpelesc și mă trezesc cu același fix: cultura provincială. Nu zic de Paris, nu mai zic de nimic, toți bat toba despre universalizarea interbelică. Nebunie alchimistă? Cum s-ar fi ales praful de România fără aurul din piatra filosofală? Dor-provinciile, nu și Parisul – care Paris?

Și totuși eram de vârsta lui – când nu scrisese Maytreyi – și mi-a răspuns că e treaba mea dacă vreau să scriu o tragedie dacică, de ce-l întreb pe el? Și-mi pare bine că n-am scris-o. Mă simțeam potopit sub cavalcada matrapazlâcurilor literare aurite de mai apoi. Și totuși nu-mi pare rău de ce-am scris – dar ce-am scris?

Unde dracului este istoria, dar timpul? Eliade în persoană are acum maximă istorie, nu mai are timp. Eu să zic că sunt la mijlocul timpului, dar istorie de provincial sau York – doar părul creț. Toată cultura aia română s-a apucat să se compare cu Eliade. Comparația e un viciu mai puțin nenorocit decât eternele forme fără fond (fondul nu există nici la sursă).

Măcar limbajul lui e de fond, să dea Dumnezeu. Până la urmă, îmi dă bucuria obsesiei – cultura provincială a tânărului Eliade, care e, probabil, a tuturor tinereților iconoclaste. Dacă mi se pare ofensator, nu este pentru că adevărul ar fi altul – din efort văzut – dar pentru că tumultul – fie și al recunoașterii pe stradă cu un fior pentru mai târziu – n-are nici într-un singur cosmos barieră.

4.04. 81 D.

Am citit toată sâmbăta o scurtă istorie a literaturii sanscrite. M-a vizitat Vinod. Am trecut pe la Marek. Lui Esa i s-a părut că pun întrebări ciudate – specialitatea lui. Mă arăt impresionat de fotografia lui Mircea Eliade în zăpadă, la Chicago, sub un copac. Marek, și el, emoționat de fotografia unui tanc sovietic în zăpada din Polonia ca în Siberia. Gyula, unde nu zisese mai nimic: au fost și soldați români pe-acolo.

6. 04. 81 D.

Duminica de ieri, am citit ziare indiene. Interviul Orianei Fallaci cu Lech Valesa e pe model creștin catolic. A doua zi deduc că polonezii, dincolo de maturitatea lor, nu trăiesc mai bine decât noi dincolo de dictatura de la ei. După orele de bibliotecă, abia ajuns acasă, consilierul și administratorul pătrund și ei, cu așa-zise cărți. Ambasadorul se invită la „acțiunea” mea de marți și vrea să mă vadă azi.

Fumam beedi. Dima mi-a dat o țigară cu filtru (a doua după cea primită ieri de la însoțitorul editorului meu, editor care, pentru a mă menja pe mine în România, nu s-ar fi dus la ministerul de externe spre a se plânge de confiscarea manuscrisului meu la ambasada română). M-a descumpănit autoinvitarea lui Mitică (exact cum îi spusesem lui Mizil).

Shukla nu era acasă, în Modeltown. Am călătorit în New Delhi, pe conversație și încă un filtru. O canapea scoasă la reformă aș putea-o primi eu (Dima). De ce nu și mașină de scris? – c-o fi, c-o păți… Mitică era în baie, anunțase Zoe ambsadoreasa pe consilier. Între timp, mi-a arătat Daco-românii lui Miclea, hărăzibilă sardarului vice-cancelar, dacă…

Ambaul apare în costum. După cum își caută vorbele, era clar că se amestecă în povestea Mioriței, spre a o diplomatiza. O teorie pesimistă a răzbunării îl speria, convenindu-i „integrarea om-natură – zicea el -, vizibilă în viața politică țărănească, ba chiar în economie, în educație…” Bineînțeles, și pacea, identitatea de poziții ale României și Indiei în probleme internaționale.

I-am spus teoria traducătoarei, că viața și moartea sunt interconvertibile, că nu e un cioban, ba un șef politic, nu o mamă bătrână ci generația veche etc. El s-a întors la „actualizarea Mioriței, ca să nu creadă cei din București că ăia din Delhi fac spirite”. „Și Shukla trebuie să vorbească corespunzător”.

M-a condus, arătând când o carte, când alta, cu același chip pe ea. Sigur, juca teatru, dar mă speriam tot mai mult de compromiterea Mioriței, ca și a Scrisorii I – evocată de el. – Unde sunt manuscrisele versiunilor indiene? l-am întrebat. – Le găsim noi pe aici, s-a trezit el. Avea să se laude în ziarele de partid, poate și-n particular, că el a patronat Miorița – în fapt a călcat-o în picioare, ofensând, pe lângă mine, indieni onești și pătând numele României.

Să-l văd pe vice-cancelar – și m-a cadorisit cu trei cărți de vizită -, să-i intermediez o întâlnire vineri sau sâmbătă. Dar eu ce vreau să vorbesc? Activistul de partid în literatură, îi răspund, ca și serios. Vrea să-mi vadă notele! Ticălosul!

Pe scară explodez, calm, că nu se poate trăi, iar în curte îi spun că sunt deja recunoscut în enciclopedii românești și voi face o mare carieră literară. Tace. Consilierul mă ia în mașina lui. Mă duce, ghidat de mine, la Lalit Kala Akademi la o expoziție de afiș polonez.

Oare vor fi trăind mai bine decât românii? Pe „președintele” sindicatului românilor de aici, îl întâlnisem și, cu martori, îi zisesem: Salut, Leh Valensa al României, m-ai lăsat să mor când am sosit aici. Să mă ierte marele polonez, nu mi-e rușine cu toți românii, dar n-am fost fericit nici să-i văd pe însărcinații patriei lor slăvind afișe cu idee ce parcă le scăpa.

M-a mai dus în Connought Place, la autobuz, nu înainte de a fi trecut pe la un croitor să își scoată un costum. Consilierul prezent e la antipod față de cel trecut, e paradit și nebăgăreț. Fără nevastă și copil împreună cu el, vrea să se întoarcă și să renunțe la diplomație.

Seara, acasă, Anil mi-a adus spalturile la Ek shanti. Micuța publicație am manufacturat-o în frisoane, dar gândit, și poate va avea o soartă simbolică. Văd Miorița în hindi și poeme românești. Cadavrul meu va fi îngropat în poezie.

7.04. 81. D.

După ce-am lăsat proof-urile la Anil, am asistat trei ore la ultima reuniune a consiliului profesoral – în afară de indieni, numai ruși, plus eu, în total vreo zece. Departamentul primește 25000 de rupii pe an pentru cumpărare de cărți – câte 15% franceză, germană, rusă, câte 6% celelalte limbi. 4 % generalități.

Rușii vor să se dubleze numărul de studenți în limba lor. Șeful vorbește de 5% și ăștia izbucnesc că nu înseamnă nimic încă 50 de studenți, ori 25. Apare Parasnis care propune reducerea numărului pentru franceză cu 25 %. Eu sar – că pot preda și eu, pe gratis, spunând că e absurd să reducă numărul de studenți la o puternică limbă latină. „Atunci să predau și eu română”, se pomenește Boris. „Da, mereu faceți așa. Însă nu știu ce pregătire ai tu în română, eu am un Ph.D în franceză.”

Obținerea de posturi, alegerile în asociația studenților și în consiliul profesoral – apăruseră discuții indiene. Am semnat minuta, ne-am despărțit.

Vice-cancelarul are agendă încărcată. Masih vrea să mă introducă. Se duce el. Îl sun pe Mitică (dormea, îmi urează sănătate) și rămâne că întâlnirea va avea loc mâine la 9 dimineața. Din păcate, trebuie să asist și eu. Pizda mă-sii pe copaci.

R.L. Shukla, șeful dept. de Istorie a circulat o „notice”… Dr. George Anca, of the Department of Modern European Languages, University of Delhi, will give a talk on „Society as reflected in Modern Romanian Literature” on Tuesday, 14 April, 1981, at 3 p. m. in Room No 23, Arts Faculty Building. All are invited to attend.

Anil pleacă 4-5 zile la Kathmandu. E vorba să văd spalturile II și hârtia astă-seară și să mă descurc apoi cu taică-său. Să vedem. Călătoria cu Nana, în Kamla Nagar, spre Ek shanti – nu scoseseră corecturile. Am trecut pe la Vickey, care i-a oferit Nanei câțiva zei aurii, și mie o țigară super long. Pe drum, la întoarcere, un câine și un cățelandru – tatăl și copilul, zice Nana.

Intrăm în Hanuman Temple. Plin. Clopotele tot bătând, o mai ridic și pe ea în brațe să le miște limbile. Ne oprim dinaintea diferiților zei. La Hanuman, coadă. Afară, o femeie îi oferă prasad. Nana țâșnește spre mine: le-am dat la câine. Am certat-o pentru a fi ofensat-o pe cea care îi dăruise boabele strălucind de dulce. – Și alții dădeau, iar femeia nu m-a văzut, că împărțea altora. – La care ai dat? – la ăla mic, numai eu, ceilalți dădeau ălui mare.

După un ocol: – Hanuman nu există. – De unde știi? – Așa. – Dar Shiv? – Nu există. – Și Dumnezeu? – Nu există. – Cine ți-a spus? Știu eu, dumnezeu e soarele. – Păi i-ai desenat ochi, gură… – În desene se poate să-i faci față, dar nu există. – Pe lună există oameni? – Nu, pentru că nu există aer, mi-a spus mie mama în avion.

8. 04. 81. D

Cu aproape 10 minute până în 9, mașina neagră a ambasadei române oprea în fața ușii biroului vice-chancellor-ului. Am pătruns împreună, având ceai, biscuiți, migdale. Mai era Pop, pentru români, iar dintre indieni, în afară de Vi-Ci, provicecancelarul Mukherjee, decanul colegiilor, Malhotra, încă un decan, al campusului din sud.

Mitică și-a povestit pe larg încercările de a-și înfășura un turban pe cap. Vi-Ci i-a promis unul. Cu toate că, adăugă Mitică, are unul de-a gata din Sud. Curând, îi întrebase pe toți ce meserie au. Remarcase rotația chimiștilor la conducerea universității. – Cum de știți și asta?

Amintise într-o doară că soția președintelui nostru e savantă macromoleculară (asta în traducere aproximativă din zengleza lui). Ajunsese de la 5 la 8 și chiar zece mii de metri, după petrol, cu sondele românești. Îi văzuse pe indieni plutind, cu Himalaya, peste petrol. Le dădea un fel de directivă să sape mai adânc, doar Ganga și Danuba, tot un drac.

Numărase până la zece, să-i învețe pe gazde sanscrită. Via insula latină din marea slavă. Expresie pe care și-o luase prin contrabandă de la Europa liberă. În vreo trei rânduri dăduse semne că a glumit, anume că „noi” (adică oareșcare ei) nu punem ouăle într-un singur buzunar. Și râdea în panch/cinci – doar Punjabul era semeniștea lui, cum o declinase, jignindu-l pe imaculatul sardar – deci cinci hohote de se zguduia portretul lui Mahatma Gandhi și numai din jenă nu-i cădea-n cap.

Iar asistența tăcuse, luată prin surprindere prima oară, dar dățile următoare vicecancelarul sardar îi ținea bâzul cu impecabilă ironie. Elogiase gazul, persiflând finalmente petrolul. Întrebat de provicecancelar care să fie meseria lui, își dăduse ingineria pe față, accentuând superb materia numită convertirea puterii – asta da, precum și domeniul său de doctorat cu ani în urmă, programarea.

– Oare și programarea ființei umane? se interesase blând sardarul amuzat. Ăsta nu-i prinsese întrebarea și sărise că da. Dacă îi dau lui niște date despre universitate, el imediat face un program și află nu știu ce.

Deci într-un târziu decretase că a venit pentru două lucruri. Întâi, ca să-l vadă pe visi, al doilea pentru că a auzit el ceva despre o „acțiune” (nu știu expresia), și se uită la mine, care spun că gata dom’le, Miorița se rostește în hindi. Plus că țin eu o conferință culturală și proiectăm și filmele, dăm și cărțile pomenite de profesorul Niculescu, ce pizda mă-sii.

Parcă mai avusesem un sughiț de iluminare, rugând conducerea universității să agreeze introducerea diplomei în română la anul. Așa că Miti vine la subiect, că vrea și el să vie cu cărțile, să le dea atunci lui visi, pentru bibliotecă. – Cum să nu, ziceți ce vreți să facem, răspunsese omul numărul unu al universității noastre de o sută de mii de studenți. – Nu vreți să fac o conferință, cu matematică. Am și diapozitive. – Ba da, aranjăm ceva, zice decanul din Sud.

Îmi băgasem carnetul fără notițe în valiză. Se apropia despărțirea. Încă ceva, Miti : Românii au pasiunea fabricării țuicii și uite așa a cracat Cutare petrolul, ca pe prune. – A băut chimistul ăla petrol? se mirase principalul interlocutor. O oră de perpeleală ininteligibilă se cracase în vârtejul crizei bine depozitate în mințile miticești.

Am rămas în tabăra universitară. Ăia descinseseră în întunericul Daciei. Sunt cărți de valoare, domnule, i-am mai spus lui visi, you don’t mind… Mi-a aruncat un mulțumesc. Provisiului, care mă invita să trec pe la el ( o să aibă un Ek shanti), i-am strecurat că n-am aer condiționat, iar el: aia e altă treabă. De.

Nansi mă aștepta, i-am spus că venirea ambasadorului mi-a crescut acțiunile la rectorat și nu aveam de gând să notez nimic în journals, neștiind ce. Nici așa, n-am pus nimic de la mine. Am uitat șantajul: noi avem Deva, voi, indienii, n-aveți. Ori: producem petrol cu India. Nu exportăm decât ce rămâne de la consumul intern, că asta e filosofia noastră.

Trecuseră șmecheriile și mă vedeam stimulat de formalitatea ca atare, plus că tot conferința și munca mea erau obiectul acelui ceai. Vicki s-a înființat să mergem la ambasdă după mobila scoasă la reformă, pe care Dima mă chemase oricând cu cârca s-o iau.

Ne-am pornit călătoria, poposind la Banca de peste mări, unde avea Viki treabă, preț de patru beedees fumate de mine așteptându-l, cu pălărie pe creștet. După Rajpat, i se oprise scuterul. A făcut rost de un clește și a strâns un arc. Pe la Pragati Maidan, îmi spunea că i s-a făcut cald scuterului, dar am ajuns. Comentasem șantierul Stadionului pentru Asian Games, 1982.

Cărăm o canapea dintr-un vestibul, eu și Dima. Îl trimit pe Viki după furgonetă. Între timp, avem o șuetă. Ocolișan (Coco), revenit pentru 4-8 ani, zice. Pop insistând să-i dau la viză inginerului șef „cuvântarea” mea. Leu, preluând lamentația de dovleac ipocrit a lui Coco, își dă cu părerea că trebuia să fiu trimis prin externe ca atașat cultural-lector. Soții Dima compătimind amabil.

Îmi aprinsesem o beedee și, în replică, coconsilierul o Kent, nemai oferind, ca pe vremea veche. Niscai tineri erau cu ascultatul. Mi-am repetat saga bucureșteană, prieteniile literare și politice, având de la Coco o jubilație în a-mi spune că Mizil a căzut de-acum la Ucecom, plus alte schimbări. „Dar dumneavoastră – cred că mi-aduc bine aminte a fi zis „dumneavoastră” – ați avut și corespondență particulară cu Mizil.

La un timp, Coco se retrăsese. Parcă și Dima și ceilalți. Viki s-a înființat cu o furgonetă. Am urcat canapeaua cu Iosif Pop, ajutat de unul dintre furgonetiști, aduși din Hans Khaus de studentul meu. Să alegem și ceva cărți din cele girate de Mitică, două zile în urmă, seara, când conferisem la stil „acțiune”. Fior Istoria logicii de Anton Dumitriu, traducerea engleză, când apare, negru, în cămașă albă (întregul vădea o izână furioasă): Ce se…

Aici ne-a întrerupt vizita dragilor Martin, blondisima Lidia și Marek, drept care, văzându-i, s-au înființat, pentru prima oară, și parcă numai așa, și perechea bulgară. Nu sunt tentat să descriu conversația – bulgăroaicei trebuia să i se traducă în rusă, micuțul Martin știe la vreo patru limbi, mai toate materne. Vecinul acceptă să ne considerăm individualități – eu zisesem, chiar verticale – sparate, „prin voință” de liniile controversiale.

Plecaseră, când Nansi mi-a strigat, aproape: hai să vezi ce are Lal la el în cameră – era un băițel mai speriat decât puii de vrabie acum călătoriți din încăperea mea. I-am dat jumătatea de șarlotă rămasă de la Marek, i-am surâs și l-am făcut frate Nanei, o clipă. De cât pe-aci să lăcrămăm.

Am pus și trei plicuri pe numele a trei ziare la cutie, numai cu conferința mea, cum e circulara lui Shukla, fără chief-guest.

… – Ce se întâmplă aici? – Nu se întâmplă nimic, am răspuns, alegeam niște cărți din cele ce-ați zis să iau. Vă mulțumesc pentru azi. O să fac să vă ajungă textul meu. – Se scot lucruri de aici, a continuat el aprinzându-se cărbune, și eu nu știu nimic. Aici e un loc public. Nu iese nimic din fabrică fără aprobarea directorului de fabrică, eu sunt director.

– Eu am fost invitat aici să iau o canapea scoasă la reformă. – Eu n-am văzut-o. – Vedeți-o acum. – N-o văd. E bună. – Nu e bună (am încercat să-l privesc în ochi, calm). – Dacă nu e bună, de ce-o iei dumneata? – Pentru că pentru mine e bună, eu n-am lucruri bune. – Ba ai lucruri bune, tot ce-ți trebuie, de la universitate. – Aflați că universitatea nu dă și te trimite la ambasadă, iar alte ambasade dau. Dacă vreau să merg înapoi, acum, în România, puteți să mă ajutați? Nu puteți, eu mi-am plătit biletul.

Pop asistase fără să zică nimic, mai vârându-mi în mână doar câteva reviste de sinistră propagandă, la care Mitică mi-a extras din vârful brațelor Istoria logicii, spre a o da vice-cancelarului, zicea. La care, liniștit, înghesui toate revistele în dulăpioare. – Poți să le ții, încuraja Mitică generos. – Astea sunt propagandă. – Da, propagandă, ia-le. – Nu-mi trebuie.

Și am pornit spre ieșire. Când l-am văzut pe Dima, în halat albastru, m-am scuzat. Mai auzindu-l: Aia e scoasă la reformă, tovarășe ambasador.

Afară, deși Mitică spusese „am dat dispoziție să se dea jos canapeaua și i-am spus portarului să nu accepte să iasă nimic pe poartă fără aprobarea mea”, portarul, mândru, nu m-a lăsat s-o dau jos, spera într-o întorsătură într-ajutătoare. A ieșit Dima iar spunând s-o dăm jos acum, acolo, la intrare, dar că va strânge el și alte lucruri și le voi lua data viitoare.

Am rugat șoferul să conducă înapoi, toată aleea, și am coborât-o de unde o luasem. Între timp atrăgându-i ferm atenția lui Pop să nu mai îndrăznească să-mi ceară să dau textele mele la cenzura unei astfel de bestii. Că pe mine m-a trimis Ceaușescu aici. Și voi face tărăboi. „Să nu ne certăm de față cu străinii”. La universitari se lăudase că-n electro-cultura lui se ține o disciplină ca-n armată, ceea ce-i făcuse pe convivi să se plângă de propria lor situație.

Viki mi-a povestit pe scuter – mai și traducându-mi din hindi titluri de filme scrise pe afișe – că ascultase discuția dintre Mitică și portar, o înțelesese – doar a studiat româna în clasă cu mine (iar acum în târlă cu directorul de privată).

Ieșind pe poartă, în loc de salut, fața frumoasă a portarului s-a sonorizat într-un „îmi pare rău”, pe care Viki l-a purtat, tot românește, repetându-l, în cunoștință de cauză și limbă, tot Teen January Marg, cam din fața asasinatului Mahatma până la swiming pool-ul de la Claredgis Hotel. Era cald, nu mi-era cald. Un amic al lui Viki își fărâmase degetele în presă.

Din când în când eram pe punctul să ne ciocnim cu mașini, scutere, rikshe. Am băut în Darya Ganj, câte-o Campa. Furgonetistului, care-mi ceruse 20 de rupii, am reușit, prin Viki, să-i dau numai 10, dar cu ce strângeri de inimă pentru foamea copilului.

Știam că Nansi va fi de acord să considerăm închisă afacerea canapelei, ori a canibalei, ori a kabalei. Tocmai s-ar fi mirat dacă veneam cu canapeaua. Presupunem că i se va da foc. Jucăm două partide de șah.

Andre îmi înapoiază cele două volume de Eliade, împreună cu treburi de la Mitică. Pe-alea îl rog să le rețină, precizându-i: propagandă.

Un milion de claritate am fost exilat, a doua oară, destul de elegant vorbind, între canibali. Nu am vână disidentă, dar dacă Soljenițân se miră de inexistența disidenței în România, eu am sentimentul unei altfel de disidențe, totală și imosibilă, cum nimic nu mai e posibil și totul e distrugător – minus fața portarului, care v-a fi având și vreun grad amărât.

9. 04. 81 D.

Am mers cu Nana în Camp, după pâine. Ea a zărit într-un templu un Hanuman însângerat. Spre casă, parte din lumini se stinseseră.

Din două vaci alergate de câini, una a fost izbită de o mașină, galopând apoi, albă, uriașă, cu moartea în ea. Nana plângea blestemând câinii, că n-o să-i mai iubească niciodată. Văzuse și sânge în fața automobilului oprit, cu geamurile sfărâmate.

I-am spus că vaca e puternică. Tocamai îi sugerasem, mai înainte de întâmplare, s-o roage pe Nansi s-o învețe să deseneze un bou cu cocoașă.

O să scape. Ajunsesem sub balcon și a sărit că vrea ea să-i povestească mamei.