Prof. Dr. Petre Iosub – O carte despre „medicină şi societate” sau Medicul şi locul său în societatea contemporană
Lansarea unei cărţi reprezintă întotdeauna un eveniment cultural care oferă prilejul unei profunde meditaţii pe subiectul propus, mai ales atunci când tema este atât de aproape existenţei noastre concrete, la care, nu rareori ne raportăm pe măsura anilor ce trec, şi nu numai. Culegerea de eseuri ce alcătuiesc cartea Medicină şi Societate apărută la editura PIM, Iaşi, 2014, este inteligent centrată pe trei teme principale; 1. Medicina între bioetică şi etica creştină, 2. Interferenţe medico-sociale şi 3. Medicină-mediu şi societate.
Cartea încearcă să abordeze relaţia sistem medical şi societate în integralitatea ei, prin prisma istoriei, a evoluţiei ca ştiinţă şi posibilităţi tehnice, a reciprocităţii sub raport etic şi moral, locul ei în viaţa socială, rolul medicului şi desigur perspectiva prin prisma transformărilor din societatea modernă (partea I-a). Cartea în ansamblul ei apare ca o lucrare extrem de bogată în informaţii şi opinii pe care le consider personalizate şi cu ecou în mintea cititorului.
Doctorul Lupu dovedeşte şi cu acest prilej că genetica biologică (ereditatea sau moştenirea nativă) trebuie să o dublăm în familie şi şcoală cu o „ereditate culturală”. Acest lucru este demonstrat în chip remarcabil de tandem-ul care îşi asumă responsabilitatea, autoritatea şi originalitatea acestei lucrări Valeriu şi Vasile Lupu. Această lucrare, până la urmă de „eseistică medicală”, este de fapt o abordare plurivalentă a fiinţei umane, un mozaic caracterologic al omului şi al interacţiunii sale cu socialul sub toate aspectele sale, dar şi cu mediul extrasocial şi extralogic al existenţei noastre (partea a II-a şi a III-a).
Autorii îndeamnă medicul, dar şi pe pacient, să se privească reciproc şi să intercondiţioneze de la persoană la persoană şi nu de la creator la creatură. Adică în complexitatea relaţională din punct de vedere psihologic, estetic, moral, cultural, aşa putând să se realizeze o cunoaştere mai bună a cauzelor care l-au adus în starea de pacient. Cred că trebuie să considerăm medicina ca cel mai umanizat spaţiu al existenţei noastre unde războiul are un singur adversar – boala şi se duce pentru sănătatea vieţii şi nu pentru alte scopuri (pg 48-58).
Raportarea acestor aspecte la realităţile concrete ale actului medical, ridică câteva probleme de esenţă şi de percepţie, până la urmă a profesiei de medic (pg 41). Prima ar fi că medicul şi sistemul medical nu gestionează viaţa, cum greşit se percepe la nivelul opiniei publice şi mai ales a liderilor de opinie în domeniu. Ceea ce medicul şi sistemul medical este chemat să gestioneze este sănătatea vieţii, pe care însă o poate gestiona cu mai mult sau mai puţin succes în funcţie de o multitudine de variabile cum ar fi; fondul biologic al pacientului, zestrea lui ereditară, modul de viaţă, atitudinea faţă de propria lui existenţă, prezenţa unor boli cronice sau tare congenitale, capacitatea de răspuns al organismului, alte cauze cunoscute sau necunoscute, etc, etc, variabile pe care opinia publică şi mai ales familia refuză să le ia în calcul.
Trebuie înţeles faptul că gestionarea vieţii nu aparţine asistenţei medicale, pur şi simplu pentru faptul că are alte resorturi, care de regulă scapă logicii şi raţiunii umane. O viaţă se încheie atunci când trebuie să se încheie, indiferent cum; prin accident, prin boală, sau fără o cauză aparentă ce poate fi asimilată fatalităţii, ca să nu mai vorbim de uzura biologică care este de regulă respinsă de cel în cauză sau de aparţinători.
Sunt cunoscute în biologie suficiente situaţii în care efectiv organismul refuză să răspundă intervenţiilor noastre, oricât de sofisticate şi evoluate ar fi din punct de vedere tehnic, sau răspund de o manieră paradoxală (efect invers) cum ar fi: apoptoza celulară, celula refuzivă sau în blocaj metabolic etc. Dacă acceptăm că viaţa este un dat natural sau divin, trebuie să admitem şi faptul că cel care dă viaţă poate să o şi întrerupă oricând, aspect ce raţiunea umană refuză să accepte. Înţelepciunea populară a găsit un răspuns mult mai simplu şi mai aproape de adevăr decât toată ştiinţa noastră (aşa a fost dat să fie, s-a terminat ghemul zilelor, ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, etc).
Medicul trebuie mereu privit în statura sa de reper valoric fundamental al sănătăţii noastre, şi nu ca pe un oarecare meşteşugar, aşa cum de regulă îl priveşte societatea actuală care, prin alocare de fonduri insuficiente cu afundarea sistemului în inepţii funcţionăreşti birocratice şi prin trimiterea de „cercetaşi” distruge de fapt şi lasă răni adânci în viaţa unui spital, al medicilor şi al pacienţilor.
Într-un spital nu suntem nici la măcelărie şi nici la piaţă ca să intre cineva cu ciubotele în activitatea medicală. Este necesar respectul statului şi al cetăţeanului faţă de acest reper vital pentru orice tip de societate. Acest lucru îl demonstrează şi lucrarea de faţă, iar efortul autorilor este unul meritoriu, de aceea sper ca în viitor să mai vedem assmenea apariţii.
Închei prin a spune că această carte poate fi uşor asimilată ca un adevărat ghid moral şi etic pentru medic şi ajutoarele sale din sistem, iar pentru cei din afara sistemului un instrument util în cunoaşterea a ceea ce înseamnă; medic şi sănătate, viaţă şi boală, medicină şi societate.
