Cuvânt și iubire

Inefabil și diafan, ca un desen transparent, însă cu o ironie subtilă, volumul ,,Frunze în oglindă” al poetei Dacina Dan, premiată la Festivalul Național de Poezie ,,George Coșbuc” , ediția a XIII-a, se impune cu naturaețea talentului.

Oglinda, simbolul consacrat al reflexivității și autoreflexivității, nu oferă lumea, ci o imagine deschisă a acesteia (T. Todorov – Introducere în literatura fantastic), promite infinitul (Borges), iar noi ,,nu vedem în oglindă, ci prin oglindă spre lucruri care parcă n-au fost create până acum” (N. Balotă).

În poezia Dacianei Dan însă, tot ce e simbol consacrat se transformă în contrasimbol.

Astfel oglinda devine, prin ,,reflexia” frunzelor, o suprafață mată, finită, frunzele sugerând natura perisabilă a ființei umane care și-a pierdut accesul la tot ce înseamnă etern: ,,e vremea ploilor de Frunze / ochii mei spală copacii“ (7 septembrie), ,,o ceață cenușie / îmi sângerează frunza” (Ceața).

Oglinda, deși numită explicit doar în titlu, ca idee a reflexivității pierdute, a accesului interzis la infinit, se prefigurează în întregul volum, existând termeni care substituie oglinda, având însă același sens: ochi …,,anotimpul se lipește de călcâi / vulnerabil în genele ierbii / peste ochiuri de timp / sublimat în ecou” (Rug), ,,ochii tăi / mi-au arătat deșertul” (Ochii tăi), ,,iubire târzie a ochilor ploii” (Exercițiu), lacrimă: ,,sunt însăși lacrima / lacrima unui vers niciodată găsit” (Nichita, mereu), ,,în lacrimă cercuri / silabe-nsetate și păsări / priviri pentru nord” (Exercițiu).

Motivul (în contrasens) al oglinzii se corelează cu simbolul cercului: ,,cercuri concetrice / mă rănesc cu regrete” (7 septembrie), simbol al claustrării, al închiderii, al conștiinței în criză.

Ființa poetică se ridică în fața noastră ca un turn de neliniște (Sartre – ,,Turn de liniște”), în sensul unei continue căutări prin sine însuși, un turn nedefinitivat, care se construiește mereu: ,,m-am rătăcit prin mine / zdrențuindu-mi lumina / eram atât de atentă / să-mi strâng sufletele / într-o tăcere nouă virginală / cu un profil inexorabil / reverberat de umbra troianului fictive” (Tu), ,, nu-mi pot sfărâma lanțurile / mi-am pierdut cheia“ (Lanțurile), ,,mă caut printre fulgi” (Fulg).

Dorința de evadare din realitate se poate materializa/împlini, doar prin somn: ,,curând / mă voi pierde în somn / dezbrăcată de gând / vreau doar să hibernez un timp” (Curând). Somnul nu e aici, neaparat, o prefigurare a morții, ci o întoarcere la ritmul pur al materiei în zona de plenitudine și de liniște.

Universul conceptual e mai degrabă bacovian, dând senzația unei asfixii spirituale, a căderii totale și ireversibile a miturilor. Însă, la nivelul formal, dezideratul poetei rămâne apropierea de mereu prezentul, Nichita.

Se remarcă de-a lungul mai multor poeme sentimental neîmplinirii, al germinării interzise/întrerupte: ,,din scoica Afroditei / am luat o singură / iluzie / cu care-am înflorit și-am germinat / izvorul ce l-am adus în lume / de-atunci / pedepsită-s să / port / acest trup secetos de femeie / pe care / nu vor mai clipi nicând / gene de floare” (N-am primit).

Semințele, care în poezia lui Blaga sunt mirabile, semințe care conțin în latență infinitul, se constitue în poezia Dacinei Dan ca un contrasimbol, sugerând finitul, imposibilitatea rodirii și prin aceasta interzicerea accesului la eternitate, sunt ,,semințe neadmise rodirii.”

Ideea pădurii, cuprinsă într-un sâmbure de ghindă (Mihai Eminescu – Sărmanul Dionis) e inversată în versul ,,ochii tăi reduceau pădurea din jur la un singur punct” într-o încercare de regresiune la origini, ca și când tot ceea ce a fost germinat s-ar reduce, concentrându-se în punctul inițial, izvor a toate.

Tema iubirii ,,un copac / în care-atârnă strâmb / două inimi albastre”, e din nou, dar apparent, o temă a iubirii, deoarece principiul opus nu prinde contur, nu e o realitate, ci o umbră lipsită de materialitate: ,,mi-am zdernțuit gândul / în mărăcinișul sufletului tău / mi-am rupt curcubeul / în toamna privirii / mi-a-nghețat mâna-ntinsă / către macii iubirii / am răgușit / căutându-ți duioșia” (Portret).

Tema iubirii, de fapt a neiubirii, se corelează cu tema iernii care semnifică încremenire: ,,în mine însămi e iarnă / visul meu își înghață propria-i creangă” (Fulg), albul fiind în același timp puritate și nerodire: ,,ce creangă invocăm / iubito iubitule / în inima iernii, prin viscolul înstelat de semințe neadmise rodirii” (Necroză).

Fiecare spirit e în luptă cu limita și conștientizează tragic căderea, marcată aici prin îndoială: ,,…poate / cine știe / nici nu există astfel de oameni / și nici infinit” (Poate). Divinitatea parcă s-a retras în cele mai înalte ceruri, părăsindu-și creația. Locul divinității e preluat de regizorul, un regizor care concepe diferite scenario, guvernând la întâmplare destinul individului: ,,regizorul ce mi-a semnat prezentul / a răsfoit o carte / și-a lăsat-o deschisă / pe-o masă cu pietre / și-acum stâncele-mi rănesc trupul“ (Boală). E un destin fără finalitate, împotriva căruia individual nu poate lupta, căci oricum se va prăbuși în ocean: ,,în amintire / orizontul iar mă cheamă / și-mi lăcrimează prăbușirea-n geam / ramburasați icarul îndrăgostitului și poetului / frunza / mă desparte de ram“ (Am visat), ,,foșnesc din verb / și câțiva icari îmi ies înainte / iar cerul are aripi / și topește cuvinte” (Boală).

În același timp omul are posibilitatea dedublării, în fiecare individ existând o ființă perfectă, metafizică, nemuritoare, un arheu ,,fulgii pășesc / în vârful sufletului / între mine și eul imaculat” (Alb).

Motivul drumului, calea de urmat pentru atingerea desăvârșirii spirituale în cultura antică a Chinei, e aici un drum ,,care nu duce nicăieri”, ,,fără să știu unde se sfârșește / drumul” (Drum), un drum în cerc ,,unde e glasul / cum doare pasul / ce se întoarce ocolind / de unde a plecat” (7 septembrie).

Se pot remarca două registre în volumul ,,Frunze în oglindă“ unul care plânge și unul care sfidează/ironizează, precum și două ipostaze, una aparținând trecutului și alta prezentului: ,,pletele unduite / în amintirea fânului copt“ – iarna – și ,,pletele mele blonde pierdeau / incența grâului copt” – vara. Sau ,,am pumnii-atât de plini / de soare și de verde / că / dacă i-aș deschide-acum / aș luneca deodată / într-o altă poveste mai lungă / cu ploaie frig și ceață” (Vară). Oare cum am putut crede că voi purta întotdeauna-n ,,brațe fân și-n buzunare stele” și că voi putea mereu înlocui ,,cuvintele cu inefabile păsări”, se întreabă poeta?

Sarcasmul guvernează poezia social, o poezie de revoltă, o poezie ,,haiducească” : (Negocieri, Ziarul, Vacanță, Necroză).

,,…împărțirea tortului / se face doar în funcție de merite / a – nu professional-morale – bineînțeles / că doar a început economia de piață / …/ mass-media fusese acreditată vocal / – doar cântă foarte bine în cor / …/ se șoptea / că-n balanță au tras și cunoștințele în limbi străine / limba babeliană – categoric – / pe care o vorbesc / cei mai mulți de la pupitrul dirijor” (Negocieri), ,,cine-ar flirta cu asemenea / gratii-n care răsar / prin reluarea semințelor publice / ochii lui marx cuburi de umbre / ouă de cuc aberații rotunde“ (Ziarul), ,,…pe unghia de la degetul meu mic / nivelul de trai / desenase indicatoare de avertizare” (Vacanță).

Idei generoase precum idea de dreptate, de libertate, prin reflexii în oglinzi, în conștiințe succesive, se deformează, se degradează, își pierd esența și devin niște măști dintr-o piesă macabră: ,,maestrul de ceremonii a nunțat / că n-a mai trimis invitație / profesorului doctor inginer / a dat însă dispoziție / să I se trimită acasă / o farfurie cu ajutor de șomaj /…/ maestrul de ceremonii / costumat în pâine și cuțit / a stârnit murmure de admirație / mai ales printre prietenii lui / răpitorii / pe care i-a luat imediat în brațe” (Negocieri).

Univers limitat formal, însă nelimitat conceptual, volumul prezintă o aparentă monotonie, datorită aceluiași ton oarecum elegiac. Această monotonie e fragmentată însă de episoade ironice care dinamizează și ,,dinamitează” limbajul, mai ales în poezia ^: ,,serile de iulie / înotau spre mal / tânțarii purtau pe brațe / …/tu…/…nu / spălai tacâmuri vase / nu / făceai mămăligă ciorbă salată de ceapă / nu / storceai lămâi în apă / nu / puneai mentă în ceai”. Ironia și autoironia pot guverna poezii întregi: Negocieri, Stagiatură, Necroză, Ziarul, ^, Neliniște, sau pot fi episodice, ,,ramburasați icarul îndrăgostitului și poetului (Am visat).

Cuvintele nu sunt doar instrumente ale comunicării, ci într-un univers dens în care totul semnifică, ele trec din sfera convenționalului în planul realului (sau cel puțin al posibilului). În societățile arhaice, răspunderea față de cuvânt se încarcă de sugestii magice, demiurgice, odată rostit, cuvântul nu mai putea fi luat înapoi; dobândind o existență proprie, independentă de voința subiectului rostitor, el se putea întoarce împotriva acestuia, instituind.

Daciana Dan are o atitudine oscilantă în ceea ce privește cuvintele și ceea ce se poate făuri cu ele: versurile. pe de o parte poeta construiește din cuvânt/vers un refugiu în fața realului: ,,dacă plouă cu versuri / lumea râmâne în spatele ploii (Vară) “, se autodefinește prin intermediul cuvântului, gând ,,gând și cuvânt / îngemănate adânc / scuturându-și de nins aripa / fiind eu sunt” (Alb), dar în același timp, utilizează cuvântul pentru a-și țese ,,pânză la un război arhaic”, în așteptarea unui Ulise: ,,sunt doar o anacruz-a penelopei“ (Sau), care să-I sfărâme lanțurile cu care e legată simbolic de vârful muntelui, în timp ce vulturul prometeic îi ciugulește versul: ,,de ce / mie / nu mi se regenerează versul / ciugulit de vultur” (Aș vrea).

Pe de altă parte, cuvântul și-a pierdut din puterea sa inițială, aceea de a institui realul, însă nu în sensul unor necuvinte, ci în sensul unei pierderi a transcendentalului, a unei demitizări. Cuvintele se umilesc prin tăcere ,,ca și când / s-ar fi umilit cuvintele / într-un copac tăcut / fără ramuri” (Portret), sângerează: ,,întorc ziua noaptea cu silabe / și-mi curge sânge din cuvânt” (Lanțurile), cuvintelor le este sete: ,,în lacrimă / …/ silabe-nsetate” (Exercițiu), iubesc ,,vino cuvântule / și-mi desenează mâna prelungă și mireasma de toamnă / iubește” (Vers), primind astfel atribute ale omenescului.

În ciuda acestor atribute ,,profane”, ele mai păstrează latura divină: ,,mă închin / în genunchii lacrimii pe cuvânt” (Nichita mereu), simbolizând natura duală a unui Iisus ,,în care cred zbor alb / în frunza de apoi / în care cred” (Punct).

Poeta e imperativă în aceste versuri ,,luați și citiți / acesta-i zborul meu / răstignit – când e grâu – / ploaie – când e tânăr – / anamorfoză – când albul se topește”.

Dacina Dan își oferă simbolic cuvintele – adică pe sine însăși – lumii întregi.

Mihaela Popa (Gheorghiu)

Postfața volumului de versuri  ,,Frunze în oglindă” de Dacina Dan , Ed. Marineasa, Timișoara, 2002

Coperta: Mihaela Popa (Gheorghiu)